Rabdarea omului simplu: destin si liber-arbitru in regimurile autoritare

Regimurile autoritare se pricep de minune la a-i face pe oameni sa astepte. Rabdarea acestor "supusi" este necesara indiferent ca asteapta realizarea promisiunilor regimului, sau, din contra, prabusirea unui sistem frustrant.

De la Praga la Vilnius, cetatenii Europei sovietizate au invatat sa reziste sub aceste regimuri impuse odata cu sosirea trupelor Armatei Rosii la sfarsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. La randul lor, noii conducatori au predicat nevoia rabdarii in perioada de tranzitie de la socialismul existent la comunismul pur.

Dar rabdarea este ceruta si revolutionarilor care se pregatesc sa rastoarne un regim autoritar. In Rusia tarista, de pilda, Lenin si tovarasii sai bolsevici au fost dispusi sa "lucreze" mai mult de un sfert de secol, sa indure carcera, exilul, riscul executiei, doar in speranta ca va sosi si vremea lor. In acelasi fel, miscarile nationaliste trebuie sa fie rabdatoare pentru ca granitele statelor nu se schimba peste noapte. In timpul celei de-a doua conflagratii mondiale si dupa, liderii Estoniei, Letoniei si Lituaniei aflati in exil au refuzat sa accepte integrarea de facto a teritoriilor lor in Uniunea Sovietica, insa au obtinut mult ravnita independenta abia in 1992.

Inclusiv teoriile evolutive ale democratiei reclama rabdarea ca virtute, desi aceasta a fost mai degraba un ingredient implicit si nu o conditie necesara a (sau chiar un obstacol in calea) democratizarii. Discutia lui Robert Dahl despre crearea unor poliarhii stabile ne-a aratat faptul ca ele sunt mai degraba rezultatul unor procese evolutive lente si nu al rasturnarii revolutionare a hegemoniilor existente. Mai mult, in cazul societatilor nedemocratice, regretatul politolog de la Yale solicita explicit aceasta rabdare, declarand ca drumul catre democratie este un proces masurabil in generatii.

Dupa prabusirea comunismului, aceasta rabdare a ramas un ingredient important al administrarii mostenirii experimentului socialist. Fenomenul a fost si mai evident in tarile in care au incercat sa introduca mecanismele economiei de piata fara a avea toate institutiile care sa le faca sa functioneze. Rabdarea este si criteriul dupa care au privit diversele populatii ale fostei Europe sovietizate perioada de tranzitie si costurile aferente (dupa cum stim azi, polonezii par sa fi fost cei mai rabdatori cu acea "vale a plangerii" care a fost tranzitia, si, implicit, cei mai dispusi sa asume anumite reforme dureroase la inceputul anilor 1990).

Desigur, din punct de vedere politic, opera tranzitiei si deconstructiei sistemului comunist a fost realizata. Aparatul represiv al politiei secrete si cenzura au fost inlaturate, dupa cum au fost indepartate si restrictiile comunicarii internationale si calatoriilor. Au fost introduse alegeri libere si competitive, iar cetatenii au avut macar sansa de a vota impotriva guvernului zilei. Cu toate acestea, constructia democratiei stabile a necesitat si mai multa rabdare, pe care oamenii n-au avut-o intotdeauna. Dominatia autoritara a celei de-a doua jumatati a secolului XX a lasat in urma scepticism si neincredere in majoritatea institutiilor societatii civile. Schimbarile si mai profunde, cele la nivelul culturii politice, au avut nevoie de cel putin cateva generatii, iar Robert Putnam, marele politolog de la Harvard, autor al unei lucrari inca fara egal despre traditiile civice ale Italiei moderne, a confirmat de o maniera extrem de convingatoare problemele nascute din ceea ce se cheama "dependenta de cale".

In Germania de dupa 1945, a fost nevoie de decenii de miracol economic inainte de a obtine un angajament de masa in favoarea institutiilor democratice ale Republicii Federale. In Spania post-franchista, un asemenea angajament s-a conturat mai repede, insa existase o pregatire atenta a succesiunii dupa moartea lui Francisco Franco-una care a permis elitelor sa "negocieze" o constitutie democratica. Chiar si asa, conceptul de rabdare ramane cu mult mai familiar in teologie si exegeza biblica (in special in Cartea lui Iov) decat in stiinta politica. Chiar daca Max Weber a descris domeniul politicii ca pe o "lenta perforare a unui lemn dur", el a comis aceasta mica digresiune intr-un pasaj care discuta, de fapt, actiunea radicala a unui lider eroic si potential impacient.

Morala acestei povesti este ca regimurile politice reprezinta ansambluri institutionale "adezive" care nu pot fi schimbate usor sau frecvent. Ca ne place sau nu, subiectii unor asemenea regimuri trebuie sa fie pregatiti sa accepte o anumita forma de autoritate pe o perioada nedefinita. Intr-o democratie stabila, consacrata, nu exista o discrepanta majora intre asteptarile din viitor si evaluarile curente, pentru ca institutiile acelui regim sunt sigure. Daca oamenii sunt nemultumiti de guvernarea zilei, ei pot vota schimbarea iar perioada dintre alegeri este, de obicei, de patru ani. Cata vreme comportamentul politicienilor este motivat de reactia anticipata a votantilor, timpul de asteptare pentru solutionarea revendicarilor este considerabil redus.

De cealalta parte, intr-un regim autoritar, orizonturile temporale sunt lungi, pentru ca nu exista nicio perspectiva a schimbarii guvernului, prin alegeri libere, la intervale regulate de timp. Oamenii care doresc schimbarea intr-un astfel de regim, asa cum ne-a demonstrat istoria, trebuie sa astepte sine die, pentru ca un regim autoritar nu-si limiteaza durata, iar speranta de viata a unui dictator personalist este imposibil de calculat. Insa chiar daca domeniul actiunii publice impotriva regimului autoritar este limitat, indivizii au-in spatiul privat al propriilor lor minti-libertatea subiectiva de a raspunde in feluri diferite: de la o resemnare fatalista la acceptare pozitiva, de la rabdare la nerabdare.

Dualismul pe care il incurajeaza un regim represiv face din comportamentul exterior (vizibil) un ghid extrem de slab privind valorile si atitudinile subiectilor oprimati. Existential vorbind, acestor subiecti le lipseste, de obicei, posibilitatea (despre care vorbea Albert Hirschman) de a alege intre abandon, contestare si loialitate. De ce? Simplu spus, pentru ca acel conformism "la vedere" era impus, contestarea era sanctionata, iar abandonul era interzis sau posibil doar in circumstante extreme si riscante (vezi fenomenul frontierist din Romania ceausista). Asa cum declama si inchizitorul lui Arthur Koestler din Intuneric la amiaza, "nu exista viata in afara partidului".

Intr-un regim cu vocatie totalitara, ii este extrem de dificil individului sa se mai izoleze de stat. Ca raspuns la eforturile comuniste privind mobilizarea de masa, resemnarea in fata realitatii puterii politice a incurajat emergenta a ceea ce un sociolog maghiar a numit "libertatea ironica", adica libertatea de a trai in afara sistemului in care traiesti, adica libertatea de a nu te mai identifica cu sistemul. Asa se face ca "persoana vizibila" s-a supus cerintelor autoritatii, in vreme ce "persoana ascunsa" a ramas fundamental sceptica. Sistemul ipocriziei institutionalizate a explicat, de altfel, doua fenomene: pe de-o parte, obedienta explicita, vreme de decenii, fata de regimurile comuniste; pe de alta, prabusirea abrupta a acestora atunci cand capacitatea de a impune ascultarea si conformismul a disparut.

Impacienta (sau nerabdarea) devine semnificativa din punct de vedere politic deoarece consecintele ei sunt imediate si manifeste. In vreme ce rabdarea naste rezerve tacute in privinta autoritatii coercitive, nerabdarea in regimurile autoritare poate genera protestul public. Numai in acest fel difera protestatarii impacienti de revolutionarii rabdatori despre care vorbeam la inceput-pentru ca acestia din urma vor astepta mereu momentul propice (ideal) pentru a-si atinge scopurile. Astfel de proteste sunt anomice cata vreme raman actiuni expresive si mai putin strategii bine ticluite de rasturnare a unui regim indezirabil. Multe din protestele central si est-europene indreptate impotriva regimurilor comuniste au fost, mai mult sau mai putin, spontane. Este si motivul pentru care actiunea organizata a Solidaritatii poloneze, care si-a castigat o pozitie de negociere vizavi de regim, a constituit mai degraba exceptia de la regula...

Marius Stan este politolog si istoric, actualmente director de cercetare al Centrului Hannah Arendt (Universitatea din Bucuresti) si jurnalist cultural la Radio Europa Libera. Autor al mai multor volume si articole publicate in reviste stiintifice internationale, este specializat in istoria comunismului si fascismului european in secolul XX, ideologii si miscari politice revolutionare, justitie de tranzitie, biografii intelectuale si principalele dezbateri din perioada Razboiului Rece. Impreuna cu politologul Vladimir Tismaneanu, este autorul unui volum intitulat Romania Confronts Its Communist Past. Democracy, Memory, and Moral Justice, aparut in 2018 la Cambridge University Press.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

CTP, după ce a văzut conferința lui Cătălin Cîrstoiu: ”I s-a mai rărit zâmbetul iliescoid...”

Candidatul PSD-PNL la Primăria Capitalei, medicul Cătălin Cîrstoiu a susținut vineri, 19 aprilie, o conferinţă de presă pentru a răspunde acuzaţiilor de incompatibilitate în condiţiile...

De ce Robert Negoiță nu poate fi candidatul coaliției la Primăria Capitalei. „Niciun primar de sector nu are mai multe șanse decât Piedone”

În contextul unei crize generate în alianța PSD-PNL, generată de zvonurile legate de o eventuală retragere a medicului Cătălin Cîrstoiu, primarul de la Sectorul 3, Robert Negoiță, s-a...