Intotdeauna am abordat cu mare drag amintirile copilariei, deoarece pentru mine copilaria a insemnat o perioada extrem de frumoasa a vietii mele.
Nu pot sa mint si sa spun ca totul a fost roz si ca nu am beneficiat, ca multi alti copii din "epoca de aur", de corectii fizice, si mi le amintesc mai ales citind articole despre gimnastele noastre, si nu numai, care erau batute crunt pentru a face performanta. Dar sunt lucruri, oameni, povesti care compenseaza si care m-au facut sa depasesc de mult timp acele momente.
Se pare insa ca avem un adevar absolut, si anume acela ca nu uitam niciodata ca am fost batuti sau agresati, pentru ca poate urmele de pe corp se sterg, dar urmele din suflet niciodata.
Copilaria, pentru orice copil, ar trebui sa insemne veselie, bucurie, natura, armonie, iubire, enorm de multa iubire, miscare, prietenie, inceputuri, curiozitati, animozitati, educatie, descoperiri...
Pentru mine copilaria a insemnat mult mai mult de atat. Nu am fost un copil privilegiat, nici rasfatat, dar nu mi-a lipsit nimic. Sau cel putin la momentul acela nu simteam ca-mi lipseste ceva.
Stiu ce inseamna sa mergi prin viscol si zapezi inalte la minus 20 de grade la scoala, stiu ce inseamna sa inveti si sa scrii la lumanare, stiu cum e sa stai noptile sa citesti cartile care-ti plac, stiu cum e sa te trezesti in fiecare dimineata la ora 6.00 sa te duci la scoala si sa te intorci seara, stiu ce inseamna sa stai pe calorifer sa te incalzesti si sa mananci un colt de paine si sa bei un ceai, stiu cum e sa stai la cozi, cum e sa primesti ratie lunara, cum e sa ai televizor alb-negru, stiu cum e sa te pregatesti zilnic pentru "Cantarea Romaniei" si sa-ti schimbi repede uniforma scolara in costum popular, stiu cum e sa astepti cu nerabdare sarbatorile cu micile lor bucurii...
Dar asa era normalitatea la vremea aceea, de aceea nu am de ce sa ma plang. Toate astea m-au facut sa apreciez ceea ce am si sa ajung cine sunt.
Copilaria pentru mine mai inseamna vacante la bunici la Iasi, tabere scolare, carti citite pe ascuns, peripetii, experiente, prieteni in toata tara, aventuri amuzante, descoperirea pasiunii pentru sport, parinti fermi (pentru ca asa intelegeau ei pe vremea aceea ca se cresc si se educa copiii intr-o societate care nu-ti oferea multe optiuni), dar iubitori si buni, dulceata si serbet de trandafiri, moartea bunicii pe care o iubeam enorm si care m-a durut profund, o invatatoare care scotea la suprafata rebela din mine, pana in clasa a treia, si o invatatoare care m-a facut sa iubesc sa invat in clasa a patra si cu ajutorul careia am luat primul meu premiu intai.
Cred ca expresia "cei sapte ani de acasa nu se limiteaza la sapte". De fapt, sunt mai multi si sunt doar inceputul dezvoltarii noastre, accesul la din ce in ce mai multe informatii, oameni, situatii. Copilaria e un capitol menit sa fie cat mai frumos, sa starneasca imaginatia, creativitatea, sa stimuleze invatarea si cunoasterea, sa determine copilul sa-si doreasca sa se cunoasca mai bine si sa-i iubeasca si sa-i respecte pe cei din jur.
Am trait atat de intens copilaria incat nu am incetat niciodata sa uit cum este sau sa-mi doresc sa raman copil, mai ales de cand am si rol de mama. Si am ajuns la 40 de ani sa simt ca putem fi fericiti daca luam din tot si din toate ceea ce ne imbogateste, ce ne place, ce ne face sa ne simtim bine si ne aduce valoare, ca oameni.
Asta nu inseamna ca nu vom avea si experiente neplacute, tragedii sau evenimente nedorite, dar vom putea trece altfel prin ele constientizand ca viata nu e decat un carusel in care urci si cobori si din care, la un moment dat, trebuie sa te dai jos si sa faci loc altcuiva.
Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.
Oh, cand spui Acasă parcă spui ceva de genul dorinței de-a regăsi paradisul... Vezi tot