Celor care fac "Bleah!" când aud de Alain Delon

În ultimele zile, s-a vorbit despre Alain Delon cât nu s-a mai vorbit și nici nu se va mai vorbi de acum încolo. Însă, despre cine nu prea s-a discutat a fost despre oratorii din online, vocalii purtători de fanion moral care se simt obligați, în numele adevărului, să-ți demonstreze că nu e frumos să-l plângi pe Alain Delon, pe motiv că a fost – subliniază ei cu satisfacția chirurgului care taie-n carne vie – un om cu multe defecte. Poate un actor talentat (deși, ți-o aruncă și p-asta, au fost alții mult mai talentați), dar cu un caracter infect.

Și, o dată ajunși în acest punct, îți înșiră, lingându-și buzele de încântare, nenumăratele păcate ale lui Delon, pe care majoritatea, cred, le cunosc deja. Din perspectiva lor, actorul, pentru a fi demn de regretul și elogiile semenilor, ar fi trebuit să fie o desăvârșită operă umană, deasupra oricăror reproșuri, pe care să o admiri precum Gioconda la Luvru.

Și, întrucât asta a fost departe de realitate, au ieșit la suprafață, ca niște buruieni cu chip de om, neobosiții culegători de păcate ce par să-și fi făcut un hobby din colecționarea deviațiilor lui Delon de la zeul Political Correctness și a prezumtivului rău produs de el persoanelor dragi și societății. S-au documentat conștiincios asupra greșelilor lui, le-au făcut inventarul și acum le vântură mândri în online.

- Lume, lume, priviți aici ce scârnăvie vă plăcea vouă! țipă ei extaziați, când mai culeg câte-un păcat. Asta e fața adevărată a Delonului vostru, necosmetizată de lumina platourilor! Vedeți ce bubos era pe dinăuntru? Quasimodo, ce mai! O ho ho! Hai, citiți de vă minunați! Îngroziți-vă cât cuprinde! Poza unui asemenea individ respingător agățați voi în adolescență pe perete! Ptiu, ditai pramatia! Un suflet putred și megaloman! Huă!

Zici că-s desprinși din guvernul taliban care a ratificat legea pentru „propagarea virtuții și prevenirea viciului” ori că s-au reîncarnat din „Litera stacojie” a lui Hawthorne, din femeile și bărbații care coloportau, plini de venin, când o vedeau pe Hester Prynne cu bebelușul în brațe și litera „A” pe piept.

De fapt, problema acestora nu e atât cu Delon, cât cu persoanele care deplâng moartea lui. Pentru ele, nu există nicio diferență între acestea și votanții lui Șoșoacă sau AUR. Toți, același leat. De aceea se și dau peste cap să trezească fan (atic) ii lui Delon la realitate, ca să nu se ducă planeta de râpă.

- Hei, bat ele cu disperare în ferestruica rațiunii ăstora. Treziți-vă, Delon nu a fost un mostru sacru, a fost doar un monstru. Citiți la mine pe pagină, că m-am documentat! Omul a fost sub orice critică. Nu merită lacrimile voastre. Ce naiba, aveți praf de cretă în loc de neuroni? Delon a avut o mizerie de caracter. Vorbea la persoana a treia despre el, vă dați seama cât de sărit de pe fix era ego-ul lui? Îl plângeți pe ăsta? Cât de bătuți în cap puteți fi?

Dacă le-ar da cineva ocazia, i-ar călca în picioare, s-ar arunca la beregata lor ca leii scăpați din cușcă. Deși nu arată, turbează efectiv de furie că posezi orbul găinilor și dovezile lor nu te afectează mai mult ca pitpalacul de pe perete când anunță ora exactă. Ele îți oferă mură-n gură păcatele lui Delon, iar pe tine te doare la borsalino. O ții langa cu RIP, sadness emoji și reposez en paix…

Sunt convins că Sfântului Petru, înainte de a hotărî unde să-l trimită pe „păcătosul” Delon când se va înfățișa la poarta lui, îi va fi mult mai ușor să-i analizeze prestația pământeană în baza postărilor acestor colecționari inimoși și dezinteresați de păcate, care vor să asaneze societatea de idolii ei găunoși. Și sunt la fel de convins că, dacă Sf. Petru, chiar și având cunoștință de listă, tot l-ar primi pe Delon în rai, membrii acestei societăți puritane îi vor trage o cotonogeală soră cu moartea când se vor înfățișa, la rândul lor, la poarta lui.

- Păi bine, măi moșule, vor țipa scoase din minți, noi am avut parte de o viață anostă, dar curată și exemplară, numai pentru ca, la finalul ei, să împărțim veșnicia alături de mizerabilul ăsta de Delon?

Și, după cuvenita cotonogeală, îi vor zbiera sfântului:

-Auzi, vetustule, ia mai bine trimite-ne tu în iad, că noi n-avem de gând să paștem o eternitate același loc de verdeață pe care a călcat odiosu’ ăsta!

Dintre toate analizele, totuși, cea mai sobră și implacabilă aparține lui CTP, care, cu obiectivitatea-i binecunoscută, a aplicat lovitura mortală ultimei fărâme de reputație care mai ținea, pe malurile Dâmboviței, numele Delon deasupra nivelului minimei respectabilități. Într-un articol în care poți palpa sictirul jurnalistului precum aerul într-o zi de caniculă, maestrul recunoaște onest că „franțuzul”, pe el, unul, nu l-a dat pe spate. Un pretty boy care a avut noroc cu ghiotura și care, de-a lungul a cinci decenii de activitate, s-a (re) produs narcisistic într-o duzină de personaje mediocre, deloc memorabile. Că John Woo, Tarantino, Scorsese, Almodovar, Coppola și alții recunosc influența filmelor lui Delon asupra altor opere cinematografice ale lor, e irelevant. Că de Niro, Banderas, Forest Whitekar, George Clooney și alții s-au inspirat din personajele interpretate de el, din nou, e irelevant. Că regizori precum John Huston, Steven Spielberg, Sidney Pollack sau Tony Richardson l-au dorit în filmele lor, este, iar, neinteresant. Firește, gusturile nu se discută, dar să insinuezi că Antonioni, Melville, Clement, Visconti sau Losey l-au ales, pentru unele din filmele lor emblematice, exclusiv pentru chipul său (de parcă cinema-ul, în anii ’60 și ‘70, s-ar fi aflat în penurie de bărbați drăguți), e jenant.

Însă ceea ce l-a împins pe maestro să iasă din apatie și să joace rolul lui Jef Costello în sumara-i execuție jurnalistică împotriva lui „alendelon” a fost dorința trecută în testament a celui din urmă de a-și eutanasia câinele, pe Loubo, pentru a fi cu el și după moarte. Asta l-a determinat să-și spună oful. Și pac!, să i-o dea la pipotă. Scurt și precis. Fără sentimentalisme. Profesionist. Ca Samuraiul lui Melville. (Desigur, maestrul nu-și amintește. Ce, cum, care film?)

Buuun. Nu susțin că dorința lui Delon a fost OK, departe de mine, însă vreau să discreditez ideea că atitudinea lui ar fi fost similară cu a unor „șefi troglodiți ai preistoriei și istoriei antice, care erau înmormântați împreună cu câinii, caii, servitorii și femeile lor, ca să-și țină rangul și pe lumea ailaltă”. În cazul lui Delon, nu a fost actul discreționar al cuiva care dispune de viața unei alte ființe după bunul plac. El credea sincer că Loubo va suferi după moartea lui și voia să îl scutească de această suferință. Nu era megalomanie. A și spus că nu suporta gândul să-l știe suferind până la moarte pe mormântul lui. Iar pentru toți oripilații, să precizăm – dacă mai e nevoie! - că Alain Delon a făcut mai mult pentru animalele fără stăpân decât vor face ei o sută de ani de acum încolo. În plus, pe Loubo chiar el îl luase dintr-un asemenea adăpost în 2014. De atunci, timp de zece ani și-au fost reazem unul altuia. Loubo a fost Hachikō al lui Delon. Desigur, asta nu scuză dorința lui, ci doar face decizia unui bătrân de 88 de ani (care suferise un AVC în 2019) mai ușor de înțeles.

Acum, câteva cuvinte despre Delon. Nu a cerut nimănui nimic și, mai ales, nu l-a interesat opinia nimănui. Asculta doar părerile oamenilor pe care îi respecta. Pe platourile de filmare era la fel. Mulți regizori au avut de furcă cu el pentru că nu au știut să se impună, că nu l-au convins profesional. De aceea, au și rezultat destule filme proaste. Dar când miracolul se întâmpla, totul se schimba. Iar mărturia lui Joseph Losey (o găsiți pe net) e grăitoare în acest sens. Și-a văzut, cu bune și cu rele, de viața sa și, cel mai important, nu l-a preocupat viața altora. Îndeosebi, viața celor pe care nu-i cunoștea. Nu știu dacă pricepeți, așa că voi repeta: s-a limitat strict la viața lui. Ooo, da, i-a educat pe Anthony și pe ceilalți doi copii fără a fi avut habar de lecțiile de parenting de pe TikTok, dar să lămurim și acest aspect: a fost fix treaba lui cum i-a copiii, nu a cucernicilor și cuvioaselor de pe Internet.

Cât îi privește pe copii, tatăl le-a deschis mai multe uși decât au deschis portarii uși de limuzine la Negresco. Un alt amănunt: toată cariera copiilor se datorează EXCLUSIV tatălui. Nu mai pomenesc de zecile de milioane de euro ce le vor reveni la moștenire.

Că Alain Delon a fost o persoană colerică, cu un temperament dificil, nimeni nu contestă. Dar, încă o dată, asta nu e problema nimănui. Sau nu este cât timp exploratorii de păcate, care se îndoapă cu ele precum vulturii cu hoituri, nu se transformă în vectori de moralitate și nu îndreaptă acuzator degetul lor strâmb spre altcineva în afară de persoana reflectată în oglinda pe care o țin în mână.

Să lămurim, acum, pe închipuiții îngroziți de omagiile aduse actorului de ce fan (atic) ii cu creier de melc nu au vrut să vadă/accepte puroaiele ascunse în caracterul acestuia: deoarece, plecând, Alain Delon a lăsat o mică parcelă pustie în sufletul lor. Pentru ei, a murit un om care a marcat o epocă (aș zice, cea mai glorioasă a cinematografului european) și câteva generații de oameni cu filmele și carisma lui. Și, fiindcă a murit, au dorit să îi aducă un ultim omagiu. E simplu.

Li se fâlfâie de red flag-urile atârnate de ei. Nu că n-ar fi conștienți de greșelile lui sau că nu i-ar pasiona să afle mai multe despre viața sa privată, dar nu asta a atârnat acum în balanță.

Că unele opinii ale sale au fost extreme, e o discuție separată. Dar câți dintre voi, având de înfruntat, pe tarlaua personală, posibilitatea pierderii echivalentului popularității lui Delon în Franța, ați ales să rămâneți consecvenți propriilor convingeri? Ridicați mâna, vă rog. El a făcut-o. Iar atunci când publicul nu l-a mai dorit, s-a retras la Douchy. Dar nu a renunțat, nu a cântat în strună nimănui.

Poate, din analizele voastre contabilicești, v-a rezultat un caracter infect. Dar eu văd și altceva. Să fii obișnuit să fii adulat decenii întregi și să alegi renegarea în locul abjurării, mai ales când opiniile pe care le susții sunt expresia unor idei împotriva curentului dominant, progresist, e un detaliu cu care nu se pot lăuda mulți dintre noi.

Încă ceva: relația lui cu Rusia, și chiar cu Putin, a fost mereu cordială. Delon a fost un megastar acolo, iar filmul său din 1981, Teheran ’43, turnat parțial în URSS, a fost cel mai vizionat din acel an de pe meleagurile rusești. Însă, când a izbucnit războiul din Ucraina, nu a ezitat o clipă, spre deosebire de Depardieu, să condamne actul de agresiune al Rusiei și să susțină Ucraina citind, la televiziunea franceză, poezia „Testament” a poetului Taras Shevchenko.

Putea sta deoparte, să-și vadă de sănătate, suferise un atac cerebral doar. Dar a ales altceva. De ce? Pentru că a făcut întotdeauna ce a simțit. Indiferent de consecințe.

În 1993, la 58 de ani, Alain Delon a fost întrebat de reporterii revistei germane „Bunte” ce ar salva dacă, în timpul unui incendiu, ar avea de ales între Mona Lisa, un cal de curse și un nazist. Răspunsul lui a fost următorul: dacă nazistul ar fi fost prietenul său, pe acesta. Dacă nu, calul.

Un asemenea răspuns frust a venit din partea celui care a produs și jucat în unul din cele mai tulburătoare filme franceze despre antisemitism și ocupația nazistă din Franța (și, posibil, ultimul său mare film): Monsieur Klein (1976).

Probabil, aspectul cel mai formidabil la Alain Delon a fost că și-a trăit viața, cum a dorit, până în ultima clipă. A fost egal cu statutul său, cu opiniile lui, a plătit pentru greșelile sale, a fost un om asumat până la capăt.

Iar asta fie impresionează, fie te împinge spre ură ori frustrare. Mai ales când nu ai mijloacele lui. Sau voința lui. Ori tăria de caracter a lui.

Mihnea Rudoiu a absolvit Academia Tehnica Militara si Facultatea de Stiinte Politice. A debutat la Editura Humanitas cu romanul "A toi, cuando tu no estas" si, de-a lungul timpului, a colaborat la reviste si platforme online precum Dilema Veche, Cultura, Vice si Republica. E pasionat de calatorii si are o slabiciune pentru cinematografia franceza. A fost observator ONU in Sudan si Congo. Cel mai recent roman al sau, "O lume spulberata", a aparut in anul 2021 la Editura Tracus Arte.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Papa Francisc critică dur politicile lui Kamala Harris și Donald Trump: „Alegeți răul cel mai mic”

Papa Francisc a lansat critici puternice la adresa lui Donald Trump și Kamala Harris, îndemnându-i pe americani să „aleagă răul cel mai mic” în alegerile prezidențiale din SUA. În...

Cumetriile politice dictează legea în România?

Fără să îmi doresc atitudini neconforme cu respectul față de lege, cred în puterea adevărului și în faptul că acesta nu poate fi subordonat la nesfârșit intereselor politice!...