Theresa May a supravietuit votului de incredere conservator, castigandu-l cu 200 la 117. Ceea ce pentru ea e o victorie a la Pirus, iar pentru altii, ca Merkel, un succes amar, care complica tot, fara sa rezolve nimic.
Theresa May se va intalni cu Angela Merkel la Consiliul European de iarna. Amandoua si-au depasit demult zenitul puterii. Ceea ce nu inseamna ca rezultatul ciocnirii lor inevitabile nu va produce scantei cu impact istoric. Fapt e ca May nu va aparea in fata cancelarei fortificata, cum au afirmat unii formatori de opinie mincinosi ori inepti, ci serios slabita de o usturatoare infrangere.
Una morala. I-au pricinuit-o cele 117 voturi "contra", documentand crescanda erodare a increderii propriului partid conservator in ea, in ciuda promisiunii, tactic istete, a sefei guvernului londonez, de a suscita simpatie prin declarata renuntare la un viitor mandat.
Nici acest hatar facut adversarilor ei n-a ajutat-o suficient. Aritmetica vorbeste uneori mai clar decat oricine. Nimic nu ilustreaza mai pregnant mefienta tot mai ampla fata de angajatoarea celor 200 de conservatori care si-au sustinut, la vot, patroana, decat numarul neasteptat de mare de voturi exprimand, in ciuda impactului concesiei asumate, in extremis, de May, neincredere.
In vremuri normale, un asemenea vot jenant, manifestand mai degraba o nesfarsita compasiune fata de propriile venituri, decat incredere in premier, ori dragoste fata de cauza democratiei, ar fi dus automat la demisia premierului si la declansarea de alegeri anticipate.
Dar in epoca Brexit-ului, a carui potentiala salbaticie n-are cum sa nu ingrozeasca o birocratie europeana, obisnuita sa-si ia masa la ora fixa si lefurile sau indemnizatiile bogate la inceput de luna, oare ce se mai poate desemna drept normal? Si ce nu?
Aceasta harnica birocratie, impaciuitorista in raporturile cu orice dusman real al Europei, al Vestului si al democratiilor, dar dura ca un diamant cu aliatii si prietenii (britanici), a conjurat staruitor ideea izbavirii tuturor de "riscul unui Brexit dur". Dar, straniu, cu cat l-a conjurat mai mult, cu atat i-a sporit probabilitatea.
Acum, partenerii continentali ai Regatului Unit, in frunte cu Germania, cu totii campioni ai Realpolitik, ai pragmatismului politic, ai negocierilor si diplomatiei, care sunt in stare sa trateze oricand si cu oricine, repeta in nestire ca nu se pot livra decat "clarificari" (care n-ar limpezi insa nimic) . Dar nu s-ar mai putea proceda la renegocierea acordului cu privire la Brexit.
Care, in esenta prolixului sau text, e un document impiedicand Brexit-ul si, ca atare, pe britanici sa-si aplice decizia democratica, adoptata de poporul suveran printr-un referendum.
Ca, in aceste conditii de punere pe butuci a democratiei si a oricarei pretentii de suveranitate, UE nu-si intareste reputatia de bastion al democratiei, iar mandra Britanie, inventatoarea democratiei liberale moderne, europene, se vede propulsata in pragul crizei de isterie, oare pe cine mai mira?
Sigur, britanicii nu sunt nici ei prunci nevinovati. Imprudenta de a nutri nostalgii coloniale si a pleca urechea la desarte promisiuni populiste, hranind mandria si satisfacand vanitati extrem de suparatoare ale unei natiuni candva imperiale are, cert, pretul ei.
Dar a-i pedepsi cu biciul inflexibilitatii nemtesti pe britanici pentru istoria lor de invingatori in doua devastatoare razboaie mondiale, in care au infrant Germania imperiala si Reichul nazist, nu poate fi o idee avantajoasa, pe termen lung, pentru o Republica Federala devenita primus inter pares in UE.
La urma urmei, in clipe cheie, invingatorii in cele doua conflagratii s-au dovedit extrem de generosi fata de poporul biruit, atat dupa 1922 prin tratatul de la Rapallo, cat si, mai ales, la finele Razboiului Rece, cand Margaret Thatcher si George Bush senior au acceptat si promovat reunificarea germana.
De-a dreptul frapant, in acest context, e paralelismul uluitor al protagonistelor acestei divergente memorii si ale acestor disjuncte asumari subconstiente ale unei accidentate si refulate istorii comune. E vorba de doua femei asemanatoare ca profil politic si psihologic. Ca ascensiune. Si ca declin.
In grupul europenilor continentali, vioara intai in determinarea negocierilor cu privire la Brexit i s-a incredintat doar aparent negociatorului sef, Michel Barnier.
Nu e un secret ca la acest instrument a cantat, in mod decisiv, Angela Merkel. Care, fortata de o crescanda impopularitate domestica, a promis sa cedeze carma partidului ei conservator si, ca Theresa May la 12 decembrie, sa abandoneze cursa pentru un nou mandat la sefia Guvernului.
Ambele personalitati politice, aparent terne, suscita simpatii si ostilitati involburate, daca nu chiar pasiuni vulcanice.
Ambele sunt de o inteligenta neobisnuita, egalata doar de abilitatea iesita din comun de a se arata, ori de a parea, silitoare, muncitoare, neambitioase, disciplinate, nepretentioase, daca nu chiar sterse, calme, rationale si flexibile, cand, de fapt, sunt, in buna masura, altceva.
Le anima, pe ambele, o incandescenta ambitie si o intensa foame de putere, pentru satisfacerea careia s-au aratat capabile sa manifeste in rastimpuri, fara scrupule notabile, maxima duritate si-o irationalitate pe masura. Dar la care, daca o cere logica victoriei, ambele pot, in extremis, renunta.
S-au dovedit in stare, in repetate randuri, nu doar sa se creada de nesubstituit si sa-si reprime fara mila adversarii care au avut proasta inspiratie de a li se pune de-a curmezisul, de a le contesta, critica, ori sugera ca ar fi de inlocuit. Ci si sa respinga optiuni perfect rationale si legale. De pilda, inchiderea granitelor germane, in 2015, in fata afluxului necontrolat de imigranti. De pilda, respingerea unui acord Brexit, care e cu totul altceva decat pretinde a fi si da cu o mana ce ia cu doua.
Mai onest si mai modest decat sa se considere, ca Merkel, ani la rand, lipsita de alternative, sa impuna amanarea unui vot parlamentar promis solemn si sa astepte o probabil inevitabila motiune de cenzura in ianuarie, ar fi fost ca Theresa May sa-si admita limitele si sa-si incheie cariera facand democratiei un ultim serviciu.
Daca ar fi respectat si spiritul jocului democratic, nu doar regulile sale formale, May ar fi aruncat prosopul, admitandu-si neputinta de a impaca si capra si varza.
Dar rationalitatea si modestia nu reprezinta, in ciuda aparentelor, punctul ei forte. Cum nu reprezinta nici al cancelarei. Care, daca ar fi iubit Europa asa cum pretinde, mai mult decat triumful in orice fel de dispute, i-ar fi dat cu adevarat, nu mimat, sansa unei despartiri a l'amiable de Marea Britanie.
Nu inca o victorie a la Pirus. Va fi in buna masura si opera celor doua dregatoare europene, daca Brexit-ul, pe care nu l-a vrut niciuna din ele, va ajunge un divort salbatic.
Petre M.Iancu