Deși împărtășesc idei suveraniste, Călin Georgescu și George Simion nu sunt nici prieteni, nici aliați politici. Rivalitatea dintre Călin Georgescu și George Simion reflectă tensiunile interne din mișcarea suveranistă din România. Departe de a colabora, liderii acestei mișcări sunt mai dezbinați ca oricând, iar conflictele dintre ei pot avea consecințe semnificative asupra peisajului politic al țării.
Relația dintre Georgescu și Simion a fost inițial una de susținere reciprocă. Simion și-a exprimat sprijinul pentru Georgescu în trecut, inclusiv în turul doi al unei curse electorale. Georgescu, la rândul său, a fost propus ca premier de către AUR. Totuși, începând cu 2022, legăturile dintre cei doi s-au deteriorat semnificativ. Decizia liderilor AUR de a se delimita de Georgescu, după ce acesta a promovat idei neo-legionare, a fost unul dintre momentele-cheie ale acestei rupturi.
Rivalitatea s-a acutizat în cadrul alegerilor prezidențiale, când Georgescu, candidând independent, l-a învins pe Simion și a ajuns în turul doi. Deși alegerile au fost ulterior anulate, tensiunile au continuat să crească. Acum, în perspectiva alegerilor din luna mai, cei doi lideri se pregătesc să se confrunte din nou.
Politologul Sergiu Mișcoiu, profesor de relații internaționale la Universitatea Paris-Est Marne-la-Vallée și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, explică pentru ziarul Adevărul faptul că diferențele ideologice dintre Simion și Georgescu sunt tipice pentru partidele radicale și liderii lor.
Mișcoiu identifică două tipuri principale de lideri suveraniști: moderați, precum Simion, care urmăresc să colaboreze cu alte grupuri politice și să transforme sistemul din interior și extremiști antisistem, precum Georgescu și Diana Șoșoacă, care condamnă în bloc sistemul politic și promovează o schimbare radicală, inclusiv naționalizarea resurselor și ruperea totală a legăturilor cu Uniunea Europeană.
„Ruptura ideologică este evidentă. În timp ce unii lideri încearcă să devină frecventabili, ceilalți speculează slăbiciunile sistemului și ale electoratului pentru a-și consolida o poziție radicală,” explică Mișcoiu.
Pe lângă diferențele ideologice, conflictul dintre Simion și Georgescu este alimentat de ambițiile și strategiile politice personale. Simion a încercat să își tempereze discursul pentru a deveni mai acceptabil politic, ceea ce, potrivit lui Mișcoiu, a determinat pierderea unei părți din electoratul său. Acest electorat a fost preluat de Georgescu, care a adoptat un discurs mai dur și mai radical, atrăgând votanți dezamăgiți de Simion.
Georgescu, în schimb, a speculat criza spirituală și intelectuală a românilor, apelând la teme populare precum naționalismul radical, misticismul și teoriile conspiraționiste. „Domnul Georgescu a mers dincolo de ceea ce a spus vreodată Simion, contestând întregul sistem politic și direcția internațională a României,” subliniază Mișcoiu.
În ciuda rivalităților, Mișcoiu avertizează că atât Simion, cât și Georgescu ar putea fi periculoși pentru stabilitatea politică a României, în cazul în care unul dintre ei ar câștiga alegerile prezidențiale. Deși puterile prezidențiale sunt limitate, ambii lideri ar putea implementa politici care să îndepărteze România de linia euroatlantică.
„Nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de aparențe. Atât Georgescu, cât și Simion reprezintă riscuri similare, chiar dacă abordează discursul politic diferit,” concluzionează Mișcoiu.