Exclusiv Cristian Mungiu: Suntem destul de fatarnici. Rusine nu e sa-ti bati nevasta, ci sa stie tot satul ca o bati Interviu II

Luni, 01 August 2016, ora 07:29
13973 citiri
Exclusiv Cristian Mungiu: Suntem destul de fatarnici. Rusine nu e sa-ti bati nevasta, ci sa stie tot satul ca o bati Interviu II

Ar trebui sa resetam contorul mult inapoi si sa reevaluam enorm de multi oameni din toate domeniile. Societatea romaneasca de astazi are asa de putina stima pentru meritocratie si pentru ca e mostenitoarea unui sistem in care impostura, mediocritatea nu erau sanctionate, iar astazi aproape nu mai avem instante care sa mai puna lucrurile la punct, afirma regizorul Cristian Mungiu.

Intr-un interviu acordat in exclusivitate Ziare.com, Cristian Mungiu ne-a vorbit pe larg despre problemele societatii romanesti, despre mandria de a fi roman si acuzatia ca prin subiectele filmelor sale strica imaginea tarii: "Nu vad vreo revolta deosebita in societatea noastra fata de multiplele orori care ne inconjoara, insa a vorbi deschis despre ce ti se pare a fi o problema devine subiectul unui proces de intentie."

In opinia lui Cristian Mungiu, "traim putin cu nostalgia filmelor de propaganda din perioada comunista, cand ne tinea Sergiu Nicolaescu lectii de istorie de pe cal despre cum a prosperat 'apusenimea' pentru ca ne-a avut pe noi pavaza".

Citeste prima parte a interviului cu Cristian Mungiu, despre prapadul nepedepsit si spaima de viitor: "Supravietuirea in Romania depinde de sansa"

"Bacalaureat" - coruptie. "Dupa dealuri" - extremism religios si inapoiere. Doua filme de mare succes, care prezinta insa realitati sumbre ale Romaniei. Sunteti acuzat adesea ca stricati imaginea Romaniei pentru ca faceti filme doar despre "uratul" societatii noastre. De ce nu si despre modele de succes, despre olimpici, de exemplu?

Mi se pare ca observatia tine de acea mentalitate a noastra de la tara ca rusine nu e sa-ti bati nevasta, ci sa afle tot satul ca o bati. Pe noi ne ingrijoreaza imaginea, dar nu ne preocupa fondul.

Nu vad vreo revolta deosebita in societatea noastra fata de multiplele orori care ne inconjoara, insa a vorbi deschis despre ce ti se pare a fi o problema in societate devine subiectul unui proces de intentie.

Traducand reprosul asta, pe care il auzim foarte des de la spectatori, inseamna ca, de fapt, patriotic ar fi sa fii fatarnic si sa pui batista pe tambal, nu sa descrii lucrurile asa cum le vezi, in ideea in care primul pas spre a schimba ceva e sa fii onest si sa te vezi asa cum esti.

Imaginea proasta a Romaniei in exterior nu e data de cinema, ci de realitatea romaneasca in sine. Nu cinema-ul planteaza cersetori pe strazile din Occident, nu cinema-ul e vinovat pentru coruptia generalizata din tara. El reuseste cel mult sa dea senzatia ca exista si lucruri normale in tara asta - adica tocmai cinema-ul.

Cand am fost in juriu la Cannes, a existat acea caricatura intr-un ziar francez, cu mine avand mana intinsa ca un cersetor, si imi amintesc ca opinia publica din Romania s-a inflamat extraordinar sustinand ca e inadmisibil si ar trebui cumva sa nu li se permita.

Eu cred ca, daca am rezolva problema de fond, n-am mai avea nici imaginea asta. De fapt, noi suntem destul de fatarnici: ne bucuram pe ascuns ca s-au mai imputinat cersetorii de pe la noi, insa, in acelasi timp, desi le-am pasat lor problema, am vrea sa avem si respectul lor, cum ar veni.

Apoi, eu nu contest vreo clipa ca nu sunt si modele de succes in societatea noastra, insa genul de propaganda pe care trebuie sa-l faca filmul e prin calitatea lui ca arta, nu prin tematica.

Cred insa ca traim putin cu nostalgia filmelor de propaganda din perioada comunista, cand ne tinea Sergiu Nicolaescu lectii de istorie de pe cal despre cum a prosperat "apusenimea" pentru ca ne-a avut pe noi pavaza.

Iar in ce priveste olimpicii, s-o lasam mai moale cu lauda. Ei reprezinta din pacate alibiul unui sistem de invatamant care se recomada cu o elita ingusta, pentru ca nu reuseste procesul mai important, acela de a educa marea masa a copiilor la un nivel de calitate satisfacator.

Ce reactii aveti de la straini despre realitatile romanesti din filmele dvs? Compatimire, uimire?

Eu cred ca nu vorbesc exclusiv sau in principal despre realitati romanesti si mi se pare ca perspectiva asta e prezenta mai mult in Romania. "4,3,2" vorbea despre prietenie, maternitate, sacrificiu, alegeri, optiuni, constrangeri si frica, responsabilitati si maturizare, lucruri perfect valabile oriunde in lume, chiar daca erau concretizate intr-o intamplare petrecuta sub comunism.

"Dupa Dealuri" vorbea in principal despre relativitatea binelui si a raului, aducea in discutie orice fel de extremism si exaltare irationala si chestiona raportul dintre credinta, religie, biserica si superstitii, desigur, intr-o poveste particular plasata in spatiul ortodox, dar care, iarasi, nu se limita la acel caz particular.

Eu nu incerc sa livrez Occidentului o imagine pitoreasca, dar kitch si distorsionata a Estului, ca un loc al tuturor posibilitatilor in maniera in care o facea Kusturica in anii '90. Nu fac filme cu tigani veseli care canta de bucurie, cu porci care devoreaza Trabanturi samd. Fac totusi niste filme destul de aride si de realiste in care tot ceea ce se intampla e perfect plauzibil.

Aprecierile extraordinare pe care le avem noi cu privire la unele filme din cinematografia romaneasca recenta in presa occidentala se datoreaza in special unei anume intelegeri a cinematografului ca arta de care dau uneori dovada filmele noastre.

Anul asta la Cannes am vazut un articol in presa germana mare, care tragea concluzia ca inca o data, in materie de cinema, in ultimii zece ani, directia, originalitatea, stilul, modernismul au venit din Romania.

Pe de alta parte, insa, educatia cinematografica in Romania, cinefilia intelectualilor nostri, chiar si a celor ilustri, e foarte, foarte redusa. Nu exista instante locale reputate si respectabile si din cauza asta ajungem sa presupunem ca occidentalii ne judeca si ne apreciaza filmele pentru subiecte, pentru "wow-ness", pentru ca i-am uimi cu grozaviile noastre estice.

Ca personalitate care a adus multe succese pentru Romania, cum priviti apelul frecvent la nationalism si la "mandria de a fi roman" din discursul public intern?

N-am inteles niciodata cum e asta sa te simti mandru in sine ca esti roman, bulgar, inuit, pascanean, alb sau orice. Sigur, te poti simti cumva mandru in caz ca faci parte dintr-un grup ai caror inaintasi au facut vreo isprava extraordinara (nu prea e cazul nostru, ca popor, totusi), dar chiar si atunci, e bine sa te simti mandru cu oarecare retinere, ca nu sunt meritele tale.

Cel mai just, cred, e sa-ti manifesti patriotismul si respectul fata de inaintasi facand ceva de care sa te simti mandru tu, ca persoana.

Constat calatorind prin lume ca avem o mare nevoie sa ne simtim mandri ca romani ca sa mai echilibram un pic balanta felului in care suntem vazuti de obicei. Sunt foarte multi oameni care imi multumesc, marturisindu-mi ca prin ceea ce am realizat eu i-am facut sa se simta mandri.

Ce ma nelinisteste insa e ca mandria lor e generata de recunoasterile publice pe care s-a intamplat ca eu sa le primesc si nu atat ca stima pentru continutul si calitatea in sine a filmelor mele, pe care multi le-au primit cu foarte putin spirit critic, analitic.

Suntem mandri, dar colecta publica pentru "Cumintenia pamantului" merge foarte modest. Ce spune asta despre noi?

Ideea de pornire - de a ne solidariza pentru o cauza (culturala) si de a participa efectiv, inclusiv facand un sacrificiu financiar - a fost buna, insa implementarea campaniei a fost proasta, iar suma e prea mare pentru intervalul avut la dispozitie.

Dincolo de asta, insa, cred ca succesul campaniei ar trebui sa se masoare prin numarul de romani care se mobilizeaza sa doneze, nu neaparat prin suma care se va strange. Cumva numarul celor care se mobilizeaza ne va da dimensiunea procentului dinamic din societate, al celor responsabili, carora le pasa.

Din pacate, spiritul nostru comunitar e cel care e. Si, cand e cazul sa sprijinim concret o cauza, gasim intotdeauna o scuza: ca suntem saraci, ca ideea initiala nu ne apartine, ca la cat ne fura statul de ce sa-l mai si ajutam samd.

Cel putin despre stat, avem o idee foarte imprecisa. A ramas foarte abstract conceptul asta in mintea noastra. In continuare, "statul" e cel care trebuie sa rezolve totul si, in acelasi timp, cand Romania plateste amenzi uriase de exemplu la CEDO sau pentru nerespectarea unor obiective comunitare, nu ne ingrijoram deloc, credem ca nu platim noi, ci "statul", ca si cum e doar e esecul lui si noi n-avem nicio legatura, nici macar sa-l tragem la raspundere.

Filmele dvs constata fara a judeca si nu ofera solutii, nu exista personaje absolut pozitive, cu atat mai putin providentiale. Dupa disectie, nu va simtiti obligati sa oferiti si o solutie, sa aratati o cale?

Eu povestesc si ma straduiesc s-o fac cat mai neutru, respectand pe cat pot mult invocata ambiguitate a realului si, in orice caz, o anume complexitate a vietii - fara sa atasez voit sensuri univoce situatiilor - insa prin natura lui, cinema-ul implica selectie si ordonare in fiecare moment.

Insa solutii practice la probleme sociale, nu, nu e treaba mea sa dau, desi nu fac o politica din asta. Uneori poti sa dai, alteori nu. Cinema-ul nu e menit sa zica: "societatea e asa, oamenii sunt asa, iar ca sa iesim din situatia asta parerea mea e sa procedam asa".

Cinema-ul poate sa surprinda uneori un moment de adevar, iar acel moment poate ca va declansa in viata reala un raspuns cuiva, la o intrebare individuala, personala. Dar la mai mult de atat nu poti sa speri.

Cel putin doua dintre filmele dvs, "4 luni, 3 saptamani si 2 zile" si "Amintiri din epoca de aur" se refera, pe tonuri diferite desigur, la aberatiile sistemului comunist. Cum va explicati numarul de nostalgici ai regimului comunist, chiar ai ceausimului, parca tot mai mare pe masura ce trec anii?

Ambele sunt plasate ca actiune in perioada comunista, dar, inca o data, am pretentia ca filmele mele vorbesc despre lucruri general umane mult mai ample si nu se preocupa doar sa denunte comunismul cu ororile lui sau ceva asemanator.

Nostalgia apare de multe ori doar pentru ca trece timpul si oamenii au tendinta sa romanteze lucrurile pe care nu si le mai amintesc prea bine si pe care le asociaza cu tineretea lor.

Iar in ce priveste comunismul, sunt multi nostalgici si pentru ca propaganda comunista, asa inepta cum ni se parea uneori, a reusit totusi sa spele destui oameni pe creier, pe de o parte, si pentru ca a oferit unora niste avantaje concrete, promovandu-i arbitrar pe scara sociala, in ciuda meritelor si instruirii lor precare.

Acei oameni desigur ca vor fi intotdeauna nostalgici dupa societatea in care puteai promova nu prin merite, ci pe baza de origini sanatoase, denunturi sau apartenenta la clasa zisa muncitoare.

Societatea romaneasca de astazi are asa de putina stima pentru meritocratie si pentru ca e mostenitoarea unui sistem in care impostura, mediocritatea nu erau sanctionate. Iar astazi aproape nu mai avem instante care sa mai puna lucrurile la punct.

Ar trebui sa resetam contorul mult inapoi si sa reevaluam enorm de multi oameni din toate domeniile.

Citeste si:
Cine este Marian Neacșu, omul trimis de PSD la secretariatul guvernului. Condamnat pentru conflict de interes și organizatorul puciului anti-Dragnea
Cine este Marian Neacșu, omul trimis de PSD la secretariatul guvernului. Condamnat pentru conflict de interes și organizatorul puciului anti-Dragnea
Vicepreședintele Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) Marian Neacșu a fost numit de către PSD, partid din care a făcut parte timp de 20 de ani, în postul de...
Premierul Nicolae Ciucă a adus la Palatul Victoria doi foști consilieri de la Ministerul Apărării
Premierul Nicolae Ciucă a adus la Palatul Victoria doi foști consilieri de la Ministerul Apărării
Doi consilieri de stat au fost numiţi joi, 2 decembrie, în Cancelaria premierului Nicolae Ciucă. Este vorba despre Gheorghiţă Agafiţei și Daniel Anghel. Deciziile privind numirea celor...