In numele tatalui. Ganduri pe marginea cartii Laviniei Balulescu, Steinhardt. Bughi mambo rag

Credincios dictonului "I trust I make myself obscure" (Thomas More), personajul Nicolae Steinhardt, mereu preocupat sa deprinda "dreapta socotinta", a fost un neobisnuit, o prezenta cat se poate de insolita - deopotriva pentru multi dintre crestinii botezati (din reflexul unei traditii) si pentru evreii ce nu au emigrat in Israel (dupa ce cazusera in dizgratia comunistilor) si il considerau "nebun". Pentru ca s-a botezat ("cu foc" ) in inchisoare, dar mai ales pentru ca, eliberat, a inceput sa "se dea cu popii" si - horrible dictu - sa-si imbisericeasca viata, considerandu-se "nascut a doua oara" si "faptura noua". Raspunsul lui Steinhardt (din Jurnalul fericirii, monumentalul sau testament literar): "Ce-as fi facut fara nebunia asta a mea? As fi innebunit!".

Formatul cartii Laviniei Balulescu despre Nicolae Steinhardt - biografia romantata - imi aminteste de formatul muzicii lui Andrew Lloyd Webber pe versurile lui Tim Rice (Jesus Christ Superstar) - opera pop-rock - despre care, spre scandalizarea celor ce se declara puristi ai genurilor, Steinhardt a scris atat de elogios ("Impresie puternica de frumusete, sinceritate si adanca dragoste de Hristos. O capodopera." ), mirandu-se sincer "cum de se poate vorbi de scandal, de sacrilegiu" . In ambele cazuri, receptarea tine de felul in care intelegem ca "poetica oamenilor" este intr-o "continua prefacere".

"Biografia romantata" Steinhardt. Bughi mambo rag, "terminata in timpul pandemiei" (precizeaza autoarea in capitolul "Un jurnal in loc de bibliografie"), este o prezenta la fel de neobisnuita in peisajul literar "pop" (de "popularizare") precum fusese in muzica romaneasca, la mijlocul anilor 70, poemul pop-simfonic Basorelief, cel dintai LP compus si orchestrat de Adrian Enescu pe versuri cu valente liturgice de Ioan Alexandru. Printr-un puzzle alcatuit din trei piese ("Tatal", "Securistul", "Discipolul"), Lavinia Balulescu il redescopera pe Steinhardt in trei ipostaze: de fiu al unui "senator roman", "patriarh din Pantelimon", apoi de "element dusmanos" urmarit de Securitate, in fine, de parinte duhovnicesc. Replici binecunoscute din Jurnalul fericirii ("pe tot felul de teme amestecate, de la literatura si fizica la biologie si filosofie") devin elemente-cheie in "scenariul" Laviniei. Interesanta este distribuirea lor - sub forma unor fire, de felurite culori, pe care memoria le acceseaza - in economia cartii.

Partea intai a cartii este si cea mai haioasa - umorul fiind una din marcile stilului steinhardtian. Ce ii spune tatal fiului cand afla ca anchetatorii l-au santajat sentimental in speranta ca va colabora si va primi sa fie martor al acuzarii? "Ti-au spus sa nu ma lasi sa mor ca un caine? Ei bine, daca-i vorba asa, n-am sa mor deloc. Te astept. Si vezi sa nu ma faci de ras. Sa nu fii jidan fricos si sa nu te caci in pantaloni." Si l-a asteptat, iar peste cinci ani, "mic, necrezut de mic, mult garbovit", "fara teama" si "cu ochii vioi", ii raspunde fiului ce tocmai s-a intors din inchisoare (o "scoala a curajului") si ii cere sa nu planga: "Sa plang? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mancat ceva astazi?" Memorabila este scena cu aruncarea pe fereastra a platoului cu placinte primit de la coana Constanta, o vecina mult prea curioasa: "...mi-am amintit silueta unei femei cautand prin dulapurile noastre, rascolindu-ne hartiile, deschizand carnetelele, aducandu-mi o cana cu lapte si mangaindu-ma pe frunte, de parca daca sunt batran ar insemna ca sunt si dobitoc!".

Sau scena in care "mititelul" Oscar Steinhardt ii tranteste usa in nas unui "cretin" care, sub pretextul ca e prietenul lui Nicu, venise dupa "niste caiete" in care cei de la Securitate sperau sa gaseasca informatii despre "dusmanii poporului". Reactia tatalui: "Bun, sunt un jidan imputit si pe deasupra sunt si batran, dar credeti ca as putea fi si bou? (...) Domnule, ii mai zic, eu nu am ce caiete sa va mai dau, oricum le-ati luat pe toate. Daca totusi considerati ca a mai ramas ceva, va rog sa veniti sa le luati cand nu sunt eu. Dimineata, intre opt si noua, imi place sa-mi fac piata. Intrati si simtiti-va ca acasa. Oricum aveti si cheie! Apoi am trantit usa, ma tem ca i-am dat una si peste nas cand am facut-o, habar n-am, dar in ziua aia m-am simtit cu zece centimetri mai inalt."

De la tatal sau Oscar a mostenit nu doar simtul umorului (si al realitatii), ci si atat de necesara determinare, fara de care n-ar fi izbandit in gulagurile unde fusese trimis pentru a ispasi vina de a fi refuzat sa depuna marturie in "procesul intelectualilor" (Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu s.a.) de la sfarsitul anilor 50. Cand ii spune tatalui sau ca s-a convertit la crestinism in inchisoare, acesta ii spune: "Numai sa fi fost sincer cand ai facut-o! Si-ti dau un sfat: nu-ti baga in cap ca acum gata!, s-a zis!, Dumnezeu o sa se ocupe numai de tine! Nu uita ca mai sunt vreo trei miliarde, bine?".

De umor avea sa mai aiba nevoie (cu asupra de masura) chiar si dupa iesirea din inchisoare (in 1964), cand era privit cu suspiciune ("marea taina a tuturor nenorocirilor: banuiala, otrava, neghina, parjolul") fie pentru originea sa etnica, fie pentru statutul de fost detinut politic, fie pentru exigentele sale intelectuale mult prea ridicate ori pentru presupusele legaturi cu "dusmanii poporului" din exil (Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran s.a.). Nici tatal sau si nici anonimul urmaritor pe post de James Bond nu ii descifreaza insa "nebunia" convertirii, modul sau nou de a trai ("cu muzica si lecturi si Hristos"), "reteta de fericire" si "cea mai zguduitoare terapeutica", "medicamentul cel mai eficace". I-o intelege (si impartaseste) doar ucenicul care, in paragraful final al partii a treia, spune: "Il traiesc la propriu si acum. Si cand mi-e dor de el stiti ce fac? Citesc. Il citesc."

Clipa de taina a "nasterii din nou, din apa viermanoasa si duh rapid", "deschiderea ochilor tampi", asa cum o descrie Steinhardt in Jurnalul fericirii, este reprodusa in ultimele pagini ale cartii. Botezul sau ortodox (savarsit de preotul Mina Dobzeu in prezenta a doi preoti greco-catolici si a nasului care purtase cu masina la tipografie ordinul maresalului Antonescu "Va ordon, treceti Prutul!") este inceputul "transfigurarii". Intors in "inchisoarea cea mare", Nicolae Steinhardt avea sa traiasca in continuare potrivit crezului ce i-a fost descoperit in "mica inchisoare" - "Trebuie sa te poti marturisi crestin oriunde: in tren, in subsol, printre dobitoci, intr-un spatiu locativ comun, pe cruce, intr-o camera de trecere, la coada".

Aceasta forma de marturisire este insasi libertatea (prin "vesnic proaspata apropiere de Hristos") pe care fiul - spre mirarea tatalui - o descoperise "acolo", in anii de inchisoare. Libertatea, ca pseudonim al credintei sub pecetea paradoxului ("Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!") si in spiritul convingerii lui Unamuno ("A crede in Dumnezeu inseamna a dori sa existe si a te purta ca si cum ar exista"). Contrar intelegerii tatalui sau, care isi inchipuie ca fiul sau - "un copil batran" - merge la biserica pentru "un miracol". Iesit din inchisoare, Steinhardt crede ca viata insasi e un miracol, reintalnirea lor e un miracol si, in orice caz, "nu trebuie cautate miracole" pentru ca "oamenii nu au nevoie de miracole ca sa creada".

Si, mai presus de orice, miracol este sa te poti ruga pentru toti, inclusiv pentru cei care "ti-au dat picioare in spate" si "ne-au luat tot", pentru "cei care au omorat". Ii va spune tatalui sau: "Mai ales ales pentru sufletele lor." De ce asa? Pentru ca "strainul a carui scara de valori si ale carui puncte cardinale sunt altele decat ale noastre, este totusi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adica, in sensul cel mai ontologic si mai teribil al termenului."

Sub semnul lui "ca si cum" este construit si capitolul al doilea ("Securistul") al cartii. Dupa ce am vazut cum va fi fost convietuirea dintre tata si fiu in garsoniera neincapatoare de langa Biserica Rusa, urmeaza o calatorie in mintea plina de prejudecati a securistului aflat in misiunea de a fi "umbra lui Steinhardt". Urmaritorul, in "biografia romantata" a Laviniei Balulescu, este urmarit de ghinion: accidentat grav de o masina pe cand era la cativa pasi in urma lui Stan (numele de cod al lui Nicolae Steinhardt), este ingrijit si imbarbatat chiar de "elementul dusmanos" pe care, intr-o zi friguroasa de iarna, il spiona. Intr-un fel, "evreul" care "era numai cu Doamne-Doamne pe buze" si-l tara pe la toate slujbele bisericilor i-a salvat atunci viata.

Peste ani, Jurnalul fericirii avea sa-i aduca nesperata consolare sotiei sale bolnave de cancer, pentru care - calcand peste principii - va merge la Rohia, unde aflase ca Steinhardt s-a calugarit. S-a "deconspirat" si i-a cerut sa se roage pentru sotia sa. In aceeasi zi in care securistul fusese lovit de o masina aflam ca Steinhardt insusi suferise un accident grav si ajunsese la spital - fapt relatat si in Jurnal. De acolo merita retinut pasajul savuros despre internarea sa in spital, unde a stat cateva luni in ghips pana la piept. Dupa ce, in fine, doctorii ii scot ghipsul, are probleme cu mersul.

Cateva incercari nereusite ii strecoara in suflet o teama excesiva fata de ideea de a se deplasa pe propriile picioare, in timp ce doctorii il avertizeaza ca e posibil sa nu mai poata umbla fara carje. Este vizitat des de insusi vecinul sau de strana de la schitul Darvari, "fratele Costica Hr.", pe care Steinhardt il prezinta astfel: "un om de statura potrivita, cu barba mare, calugareasca, instalator de meserie", "un credincios aprig" la care ii displac insa multe lucruri, intre care si intransigenta lui talmudica: "cine mananca vreodata carne ori bea vin ori merge la spectacole nu se poate mantui"; "liturghia trebuie ascultata in genunchi, toata"; "cine nu poarta barba ori nu vine duminica dupa-amiaza la slujba de la Antim inseamna ca nu e crestin adevarat"; "lasa-te de prieteni, de citit carti lumesti"; "daca esti ortodox, ce cauti la biserica la Sf. Anton?" (care este o biserica romano-catolica) s.a.m.d.

Pe langa aceste strasnicii "in stil de prooroc, de nu de cobe", acest om "greu de rabdat" avea - scrie Steinhardt - "un suflet de aur, o credinta vie, instinctul daruirii in cel mai inalt grad si multe surprinzatoare trasaturi naive si incantatoare". Cand convalescentul Steinhardt ii povesteste despre starea sufleteasca jalnica in care se afla, "fratele Costica" devine "mai plin de manie decat Natan certandu-l pe David" si nu pregeta sa-i atraga atentia ca deznadejdea si frica sunt de la diavol, ca e musai sa se trezeasca. Ii arata crucea bisericii din mijlocul curtii, pe care-o poate zari usor, si-l povatuieste sa n-o scape din ochi ("cum poate deznadajdui cineva care se uita la cruce?"), dupa care "pleaca tunand si fulgerand". Auzindu-i mustrarile, Steinhardt ii analizeaza vorbele si gesturile si face "asemuiri intelectualiste" in loc sa-i fie recunoscator. A doua zi insa - minune! - Steinhardt izbuteste sa faca niste pasi marunti si prinde curaj. Cateva zile mai tarziu, reuseste sa umble prin tot locul. Si, mult mai devreme decat credeau medicii, inlocuieste carjele cu doua bastoane, apoi cu un baston. Spre uimirea medicilor, surorilor si bolnavilor.

M-am despartit de Nicu Aureliu Steinhardt, asa cum l-a "prins" biografia romantata a Laviniei Balulescu in fantasme si adevaruri cu refrenul Bughi mambo rag, cu gandul la "omul recent" al sfarsitului de veac XX si inceputul de veac XXI, asa cum il plasmuia in numeroasele sale scrieri aparute mai ales dupa 1990 - un om ce traieste sub "teroarea neobositei mediocritati" si "bareaza drumul oricarui cat de mic talent". In lumea de azi, interventia minciunii in viata omului este "masiva", "pustiitoare", iar "oxigenul, carbonul si hidrogenul au fost inlocuiti de minciuna".

Anul 2000 ii aparea lui Steinhardt cat se poate de sumbru si apocaliptic. Avea sa fie, anticipa el, "triumful haimanalelor, haidamacilor, teroristilor, fanatismului fundamentalist", o "anarhie feudala bazata pe violenta, brutalitate, nerusinare si inrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism si lasitate". In privinta indivizilor, vor fi purtatori de revolver ("oameni liberi, in sens feudal") si nepurtatori ("noii iobagi"). Cel care - intarit, imbunatatit - a biruit infernul temnitelor comuniste nutrea ferma convingere ca "nu oricine e la inaltimea suferintei pe care o indura", ca "li se cere victimelor o maretie, o capacitate corespunzatoare loviturii sortite lor".

Dupa momentul 1944 evreii "au ratat prilejul unic si minunat de a-si dovedi intelepciunea si marinimia" printr-un "exces de zel", printr-o "constiinciozitate fanatica, absoluta, imbecila", printr-o "vigilenta absoluta" si "denunturi cu nemiluita". Dar si romanii "s-au molipsit de la jidani", devenind "mai rigurosi, mai regulamentari, mai disciplinati decat germanii", cultivand "spiritul smecheresc" si pierzandu-si "bunul-simt, indulgenta, superficialitatea, impacarea cu forma fara fond".

In ultimii ani de viata, dupa impartasirea cu Sfintele Taine, Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae) era mereu asaltat de "pacatele tineretelor" care nu-i dadeau pace. Despre acest "razboi nevazut" ii va vorbi ucenicului sau care il intreaba daca a castigat. Raspunsul parintelui Nicolae: "Oricum, n-am pierdut." Inchisoarea il invatase nu doar ca mai de folos si vrednic de cinste este a darui decat a lua, ci si ca "fiecare tot ce vrea obtine, dar ce vrea cu adevarat, nu ce spune ca i-ar placea sa aiba; ceea ce se obtine cu neprecupetit sacrificiu, cu nedezmintita incapatanare, infruntand lenea, nestaruind asupra scrupulelor". De aceea ii va fi placut Calauza lui Tarkovski. "Lupta vietii", ii placea sa spuna, nu tine seama de imprejurari (care nu sunt decat "o scuza pentru ratati"), pentru ca "Totul nu e sa invingi, ci sa lupti pana la capat. Capra d-lui Seguin, in nuvela lui Alphonse Daudet, a mancat-o lupul, dar in zori, dupa ce ea luptase toata noaptea. Asta-i singura noastra datorie sfanta: de ne este dat sa cadem, sa fie in zori."

Marian Sorin Radulescu este absolvent al Universitatii de Vest Timisoara si al Queen's University, Belfast, UK. A scris eseuri si cronici de film pentru FILM, Convorbiri Literare, Ateneu si Liternet. A organizat proiectii cu filme de arta in diverse locatii din Timisoara (cinema "Studio", libraria "Humanitas - Joc secund", BCUT "Eugen Todoran" s.a.). A publicat Noul Cinema, doua decenii si ceva (2020), precum si alte carti de cinema.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

PNL ar putea avea propriul candidat în cursa pentru Primăria Capitalei. Cum s-a ajuns la această concluzie

Eventualitatea retragerii lui Cătălin Cîrstoiu din cursa pentru Primăria Bucureşti ar complica lucrurile pentru cei din Alianța PSD-PNL. Nicolae Ciucă, preşedintele PNL, a afirmat, joi...

Primar bătăuș, susținut în continuare de PNL după ce a fost filmat cum agresa un cetățean. ”A fost sub imperiul unei mari emoții” VIDEO

Cazul primarului din comuna Spermezeu, cercetat penal după ce a agresat fizic un cetăţean, în luna februarie, va fi discutat în forurile de conducere ale PNL Bistriţa-Năsăud, a declarat...