In primii ani ai Marelui Razboi, germanii au avut o superioritate aviatica cu totul descurajanta. In ciuda unor constante imbunatatiri, aparatele de zbor aliate nu reuseau in niciun fel si chip sa se impuna hotarator in fata pilotilor inamici. Insa, totul se va schimba in momentul introducerii unei inventii revolutionare a unui om de stiinta roman.
Pentru a ne face o idee despre importanta respectivei inventii, mai intai trebuie sa facem un scurt ocol in istoria aviatiei militare.
La inceputul razboiului, conducatorii militari ai vremii nu credeau in posibilitatile combative ale avioanelor.
Le socoteau, mai degraba, unelte de recunoastere, nimerite pentru misiuni de cercetare a liniilor inamice si de monitorizare a miscarilor de trupe. Nu s-au inselat, ele, intr-adevar, exceland in acest rol.
Un mars al progresului
Inovatiile aeronautice ale vremii erau insa doar o parte a unui ansamblu mult mai larg de noi tehnologii care-si faceau aparitia pe campurile de lupta ale Primului Razboi Mondial.
Numai ca, in timp ce unele au progresat rapid, un numar mare de tehnologii complementare, cu mult potential au un ritm lent al dezvoltarii.
Intensa folosire a curierilor pentru a transmite informatii intre sectiunile transeelor este un bun exemplu al acestei lipse de sincronizare.
Dura chiar si cateva ore ca un mesaj sa parcurga cateva sute de metri, cu urmari, de multe ori, fatale. Mersul greoi al perfectionarii unor mijloace de comunicare, ca radiourile, se faceau simtite nu doar la sol, ci si in aer.
Imbinand forta de foc a artileriei cu potentialul aviatiei de a strange informatii, s-a putut crea un binom primejdios, insa, unul tinut inapoi de lipsa unor instrumente portabile si performante de comunicare.
Primele inclestari aviatice
Pentru o vreme s-ar fi parut ca avioanele nu si-ar putea depasi rolul initial de recunoastere. Insa, pe masura ce razboiul s-a intetit si pilotii incep sa isi doreasca lupta cu inamicul. Erau cat se poate de iritati si de incursiunile frecvente si nestingherite ale adversarilor in propriul spatiu aviatic.
Piloti indrazneti incep sa-si goneasca inamicii, apropiindu-se de ei, vrand sa-i inspaimante si in acest fel sa le refuze iscoadelor informatiile pe care le-ar fi strans.
Hartuirile degenereaza in lupte aviatice cand incep sa fie folosite revolvere, ba chiar si grenade. Cu o mana pe mansa si cu una tintind, aviatorul nu putea decat sa spere ca vreun cartus ratacit va lovi adversarul.
Destul de curand, pilotii se conving de cat de ineficace este respectiva metoda. Drept urmare, se iveste tot mai mult nevoia unei solutii practice de inarmare.
Incercari de inarmare ale avioanelor
Mitralierele atrag atentia pilotilor si s-a observat ca avionul in sine ar fi fost transformat intr-o arma de temut, daca mitralierele erau puse in fata carlingii si peste motor, aviatorii tintindu-le in functie de felul in care miscau avionul.
Totusi, exista o problema. Elicele se aflau in fata liniilor de tragere ale mitralierelor si le-ar fi spulberat. Pentru avioanele cu doua locuri se gaseste o rezolvare, insa una cu totul nefericita. Copilotul este strans cu chingi sa nu se dezechilibreze si in timpul luptei se ridica in picioare si manuia o mitraliera in plin zbor.
In rastimp, alti piloti au socotit ca ar fi bine sa-si fixeze armele pe aripi. In consecinta au vorbit cu inginerii, totusi se conving repede ca erau totusi destul de fragile si exista riscul ca ele sa se rupa.
Unii constructori de aparate de zbor au evitat cu totul problema. Ei schimba cu totul configuratia avionului prin mutarea elicelor in spatele motorului, doar ca viteza si manevrabilitatea era mult redusa si se renunta repede la respectiva idee.
Pionieratul lui Roland Garros
Insa, tot din randurile lor vine o solutie ingenioasa, o solutie care captase imaginatia si altor inventatori, chiar si inainte de razboi.
Producatorul de avioane Raymond Saulnier, lucra la un mecanism prin care mitraliera putea sa traga in intervalul dintre rotatiile elicei, motiv pentru care este si contactat de aviatorul francez Roland Garros pentru a-i modifica avionul.
Numai ca Saulnier nu a fost pe deplin multumit de mecanismul sau. Nefiind bine sincronizat, unele cartuse inca se izbeau de elice. Drept urmare, o intareste, imbracand-o intr-un invelis metalic.
Echipat astfel, avionul pilotat de Roland Garros reuseste sa doboare trei inamici, castigandu-si renumele.
Numai ca, dupa ce este fortat sa aterizeze in spatele liniilor inamice, avionul este capturat si cercetat bucata cu bucata de inginerii germani, condusi de celebrul Anthony Fokker.
Inspirati de avionul francez, bazandu-se si pe propriile cercetari intr-un dispozitiv similar, este realizat un mecanism de sincronizare functional.
Napasta lui Fokker
Intre 1915 si 1916, pilotii francezi si britanici au indurat asa numita "napasta a lui Fokker". Numai in timpul "Insangeratului Aprilie", in 1916, in jur de trei sute de avioane britanice sunt doborate si peste patru sute de piloti sunt capturati, raniti sau ucisi.
Numai cand un avion german a picat in mainile aliatilor este iarasi statornicit un echilibru. Terenul de joc este nivelat in sfarsit.
Este pornita apoi o intrecere a inarmarilor, cele doua tabere incercand sa castige preeminenta.
Insa, inventia care le-a permis fortelor aliate sa se desprinda si sa-si mentina superioritatea pana la sfarsitul razboiului apartine omului de stiinta roman George Constantinescu.
Nu rata, duminica, a doua parte a materialului Constantinescu: Geniul revolutionar al Primului Razboi Mondial, doar pe Ziare.com.