Ce au in comun teroristul Escobar si conducatorii de acum ai Romaniei. O tara se poate salva prin memorie - Interviu cu Juan Gabriel Vasquez

Sambata, 03 Noiembrie 2018, ora 14:15
9488 citiri
Ce au in comun teroristul Escobar si conducatorii de acum ai Romaniei. O tara se poate salva prin memorie - Interviu cu Juan Gabriel Vasquez
Foto: Ariana Vulpe/FILTM

Juan Gabriel Vasquez a inceput sa scrie despre Columbia lui Pablo Escobar si trauma de a trai intr-o tara unde violenta se lasa mostenire intre generatii abia dupa ce a emigrat si de atunci, asa cum el insusi spune, nu s-a mai oprit.

A construit fatete ale memoriei, pentru ca memoria e singura solutie de a uni o tara, si astazi polarizata, dupa esecul unui referendum pentru pacea dintre guvern si guerilla.

Scriitorul columbian a venit pentru cateva zile la Timisoara, la un Festival International de Literatura a carui tema generoasa a fost cea a relatiei dintre tara si patrie.

Asa am si inceput dialogul cu Juan Gabriel Vasquez, dialog care e iesit pe parcurs din limitele unei discutii despre cele doua carti traduse la Polirom - "Zgomotul lucrurilor in cadere" si "Forma ruinelor" - pentru ca aveam in fata un intelectual plin, un umanist, un scriitor angajat si care crede ca, daca romanul ramane un spatiu lipsit de obligatii, autorul are obligatia morala de a lupta pentru directia buna a tarii lui.

Interviul este, asadar, despre cum integrezi trecutul in memoria sociala, fara a privilegia minciuna, cum poti evita noile populisme, care il conving pe om ca numai votand cu astfel de politicieni este aparat si, in acelasi timp, parte a povestii, dar si despre polarizarile Europei ultimului deceniu, unde columbianul a trait in exil.

Juan Gabriel Vasquez, am intalnit intr-una dintre cartile traduse in limba romana, "Zgomotul lucrurilor in cadere", aceasta fraza: "Cel mai trist lucru care se poate intampla unei persoane este sa afle ca amintirile pe care le are sunt minciuni". Sa incepem de aici dialogul nostru si va rog sa imi explicati acest lucru, de ce anume desconspirarea, sa ii spun asa, a memoriei ca minciuna e cel mai trist lucru.

Acea carte a fost un exercitiu de memorie si vorbesc aici de amintiri foarte dificile. Am inceput sa o scriu in 2008, la aproximativ 15 ani de la moartea lui Pablo Escobar. Deja traiam la Barcelona si uitasem aproape complet cum a fost sa cresc si sa traiesc in Bogota, in acei ani grei, cu terorism, asasinate, atentate cu bomba.

Ca scriitor, trebuia mai intai sa ma pun in postura naratorului din carte, trebuia sa scormonesc in trecutul recent al tarii mele, in amintirile mele personale si sa decid daca amintirile mele erau adevarate.

Ce i se intampla naratorului din carte mi s-a intamplat, de fapt, mie: intr-o zi ma uitam prin reviste si gasesc o poza a unui hipopotam mort. Era vorba de un animal pe care autoritatile columbiene au fost silite sa-l ucida, dupa ce a scapat din gradina zoologica personala a lui Pablo Escobar. Aceasta poza, a unui animal mort inconjurat de cei ce-l vanasera, a avut un efect puternic asupra mea: m-a socat, m-a stimulat si pe moment nu-mi dadeam seama de ce.

Pe masura ce scriam romanul, mi-am dat seama ca imaginea acelui hipopotam era foarte asemanatoare cu imaginea lui Pablo Escobar mort, inconjurat de o multime de politisti, de militari si de agenti americani.

Asadar, acea poza mi-a deschis ferestrele catre amintirile ce pareau uitate, amintiri traumatice si mi-am dat seama cat de dificil este, de fapt, sa scrii despre cele mai oribile lucruri care ti s-au intamplat.

In timp ce scriam cartea, vorbeam mereu la telefon, cu prietenii, si-i intrebam: imi amintesc eu bine de un lucru sau altul sau poate exagerez si dramatizez prea mult? Iar ei imi confirmau ca intr-adevar asa se intamplasera lucrurile.

Mi-a ramas in minte ce mi-a spus soferul de taxi care m-a dus la aeroport recent: Romania se va vindeca doar cand vom inceta sa tot vorbim despre comunism, cand va veni o generatie care nu are nicio amintire despre cum era atunci. Poate uitarea sa faca mai mult bine decat amintirea, atunci cand vorbim de natiuni?

Intrebarea exista dintotdeauna: este mai bine sa ne amintim sau trebuie sa incercam sa uitam? Care e calea cea mai buna pentru a merge inainte? Inteleg rationamentul din spatele ideii ca uneori trebuie un inceput complet nou, sa uitam de ce a fost, sa ne concentram doar pe a avansa. Experienta insa contrazice aceasta abordare. In unele locuri, cum sunt Balcanii din anii '90, memoria istorica a fost folosita pentru a alimenta razboiul, a inteti resentimentele si ura ca arma politica.

Eu, unul, am crezut intotdeauna in ceea ce Carlos Fuentes, marele romancier mexican, spunea: nu poate exista un viitor viu daca trecutul este mort. Daca trecutul tau, ca natiune sau cultura, este mort, daca nu stii ce s-a intamplat, nu poti inainta. Asadar, pentru a lasa in urma conflictele, mai intai trebuie sa gasesti adevarul despre acele conflicte.

Adica sa povestesti despre ele. Asta am incercat eu sa fac, povestind despre comertul cu droguri in volumul "Zgomotul lucrurilor in cadere", si asta am facut si in "Forma ruinelor" - sa arunc lumina asupra misterelor din trecutul tarii mele, asupra umbrelor pe care acest trecut le-a aruncat asupra vietii mele. Cred cu tarie in puterea amintirilor de a tine viu trecutul pentru a ne ajuta sa mergem inainte.

In cartile pe care le scrieti, e mereu aceasta intalnire dintre biografia individului si istoria mare, istoria tarii lui. Sa luam cazul lui Ricardo Laverde, pilot, care, desi nu avea in biografia personala date pentru a deveni un infractor, a ajuns, in Columbia lui Escobar, sa transporte droguri. Biografia tarii a fost mai tare decat el, practic l-a inghitit si apoi distrus. In ce masura se poate extrage omul din istoria asta mare, pentru a-si trai viata asa cum vrea el?

Da, o intrebare buna. Cred ca toate cartile mele incearca sa raspunda la aceasta intrebare, sa dea un raspuns posibil. Cartile mele asta incearca, sa lumineze acest spatiu, unde Istoria cu majuscula se intalneste cu micile istorii ale oamenilor obisnuiti. Nu am un raspuns general, pentru ca nu exista unul de acest fel.

Cred ca aceasta intalnire dintre public si privat are loc in feluri diferite, depinde de individ.

Exista o propozitie in Elizabeth Costello, romanul lui J. Coetzee, in care se spune ca tot ceea ce romanul, povestirea fac e sa incerce sa exploreze destinele umanitatii, caz cu caz. Asta e ceea ce incerc sa fac, sa inventez un individ si sa il pun - pe el sau pe ea - in teatrul istoriei.

Cred ca totul se reduce la a constientiza - si nu toata lumea o face - ca istoria nu e trecut, istoria traieste cu noi. A spus-o Faulkner: trecutul nu e mort, nici macar nu a trecut. Trecutul ramane cu noi, traieste cu noi.

Aceasta idee ca suntem inconjurati de fantome din trecut este o idee pe care romanele mele o folosesc, felurile in care trecutul da forma vietii noastre prezente.

In fond, istoria pe care noi o invatam la scoala va fi mereu o decupare, o rescriere a trecutului de pe pozitiile prezentului. Sunt aceste rescrieri un fel de minciuni?

Unul dintre lucrurile pe care trebuie sa ni le amintim mereu este ca istoria este o poveste. Istoria este un narativ. Pare un loc comun, dar asta nu il face mai putin adevarat: fiintele umane sunt facute din povesti.

Suntem animalele care spun povesti.

Istoria e una dintre aceste povesti si, chiar daca tu crezi ca exista ceva de felul istoriei adevarului, trebuie sa recunosti ca se poate schimba cate putin, in functie de cine controleaza narativul, cine are dreptul sa spuna acea poveste. Si asta e partea inselatoare, pentru ca, in felul acesta, istoria are tendinta ciudata de a ne minti, de a deforma faptele, de a ignora anumite fapte si a aduce in prim-plan altele.

Aici e si locul in care povestile sunt atat de folositoare: literatura e locul in care noi, civilii, putem incerca sa controlam narativul. Cel putin, putem ridica mainile sus si spune: Aceasta este versiunea noastra.

Dumneavoastra v-ati extras din aceasta istorie mare a tarii, pentru o perioada. Ati plecat din Columbia. E exilul o solutie de separare a biografiei personale de cea a tarii? Functioneaza autentic?

Am parasit Columbia, pentru ca am crezut ca e ceea ce trebuie sa fac, pentru a deveni un scriitor. Am urmat astfel ceea ce era o traditie latin-americana: scriitorii au parasit mereu America Latina, pentru a putea deveni scriitori si de asta avem aceasta situatie stranie, in care cele mai bune romane columbiene au fost scrise in Mexic, cele mai bune romane peruane au fost scrise in Paris, cele mai bune romane mexicane au fost scrise in Washington si Londra.

A fost nevoie de distanta.

Avem nevoie de distanta, da. Am inteles, de-a lungul anilor, ca aceasta certitudine a mea, ca plec din tara pentru a deveni un scriitor, nu e adevarul in intregime. Mi-am parasit tara si pentru ca trecusem prin 10 ani de violenta de nedescris, o violenta impredictibila si eu fugeam si de asta.

In ziua in care am parasit Columbia, insa, nu m-am gandit ca fug de violenta, ca incerc sa ma salvez din acea violenta, ci ca vreau sa devin un scriitor si acesta e motivul pentru care plec.

Aceasta este si o marturisire despre cat de putin te cunosti pe tine insuti. Sunt convins ca parasirea tarii este motivul pentru care pot acum sa scriu atat de obsesiv despre tara mea. Am inceput sa scriu despre Columbia cu The Informers si, de atunci, nu am mai scris o singura pagina de fictiune care sa nu aiba de-a face, obsesiv, cu tara mea, cu nevoia de a-mi intelege tara.

Cred ca asta nu ar fi fost posibil daca as fi ramas in Columbia. Nu as fi avut starea necesara sa scriu despre Columbia, dar cred ca nici nu as fi ajuns la aceasta revelatie pe care am avut-o, traind in afara.

Prima mea carte e o colectie de povestiri care au loc in Belgia si Franta si lumea m-a intrebat: De ce nu scrii despre Columbia? Raspunsul meu era: Nu scriu despre Columbia pentru ca nu inteleg Columbia, simt ca nu cunosc locul.

Cred ca tocmai prin intermediul acestei distante, geografice, dar si cronologice, am inteles ca a nu-mi intelege tara este cel mai bun motiv pentru a scrie despre ea. Cand am inteles asta, am inceput sa scriu despre Columbia si nu m-am mai oprit niciodata.

Tema Festivalului de Literatura unde ne-am intalnit, la Timisoara, este cea a patriei imaginare. Nu stiu cuvantul in spaniola, in romana avem acesti doi termeni, de tara si de patrie, pe filiera latina. In engleza lucrurile stau din capului locului diferit, pentru ca in radacina patriei e cuvantul "acasa" - homeland.

Avem in spaniola "patria" si, de asemenea, avem "natiune", dar nici noi nu avem ceva de felul lui "homeland". Dar le poti defini si asa: Care este cuvantul pe care politicienii il manipuleaza? In spaniola, e patria. Patriotismul e acest cuvant mare pe care politicienii ti-l arunca in fata: nu esti niciodata patriot sau nu esti suficient de patriot.

Sintagma in sine, de patrii imaginare, ii apartine lui Salman Rushdie, care tocmai despre asta vorbeste, despre patriile imaginare ale scriitorilor din exil. Pentru Juan Miguel Vasquez care sa fie patria imaginara?

Sunt destul de sigur ca a fost vorba despre carti, pentru o lunga perioada dupa ce am parasit Columbia. Am realizat ca patria mea era limba mea. Cred ca limba in care scrii este o fabricatie stranie, nu e aceeasi limba in care obisnuiesti sa vorbesti, sa comunici in viata de zi cu zi.

Limba in care imi scriu cartile este spaniola mea columbiana, contaminata, in sensul bun al cuvantului, cu alte traditii, alte literaturi, alte limbi. Stiu ca exista, in spaniola mea columbiana, o umbra a spaniolei peninsulare si, de asemenea, a englezei si francezei, limbile in care pot sa citesc si pe care le stiu.

Acest bizar amestec de influente si traditii este ceea ce face limba mea literara. Aceea este casa mea.

Locul pe care il explorez prin asta e altceva: e tara mea. Dar una e sa vorbesc despre tara mea, si alta e sa vorbesc despre patria mea. Patria mea e in cuvinte.

In general, ceea ce apare ca liant al natiunii columbiene este tragedia, cum e in Forma ruinelor asasinarea lui Jorge Eliecer Gaitan. Poate tragedia sa uneasca cu adevarat o natiune?

Nu, nu in mod necesar. Cred insa ca unul dintre marile roluri pe care literatura si le poate asuma este sa distribuie suferinta, sa exploreze momentele negre, triste ale unei natiuni, intr-un fel in care cititorul va simti ca nu e singur.

Cititorul citeste despre trecutul tragic al tarii lui si simte ca nu e singur. Or, aceasta distribuire a suferintei este unul dintre cele mai bune lucruri pe care literatura le poate face.

Construieste empatie si un sentiment al solidaritatii, construieste curiozitatea si imaginatia morala, care iti permit mai apoi sa cunosti viata altora. In locuri cu conflicte atat de puternice, cum e tara mea, asta inseamna si a ti-l imagina pe dusman, iar asta e foarte folositor.

In literatura ai aceasta sansa de a-ti imagina, de a vedea lumea prin ochii cuiva pe care l-ai considera dusman in viata de zi cu zi. Ceva e astfel castigat, ai cucerit ceva.

Scriitorul columbian a vorbit despre locul memoriei in istoria unei tari, dar si despre locul patriei in memoria personala

Exista solidaritate in sensul celor spuse inainte, in Columbia? In Romania deplangem mereu lipsa unei solidaritati sociale puternice.

Cred ca Columbia e slaba la acest capitol. Cred ca mai avem un drum lung de parcurs. Cred ca politicienii au reusit sa impuna un narativ in care celalalt, dusmanul, are cu noi diferendumuri imposibil de reconciliat.

Literatura incearca mereu sa o ia in directia opusa, sa si-l imagineze pe celalalt, astfel incat sa gasim un teren comun. Cred ca momentul prezent este unul foarte dificl, trecem printr-o etapa rea, in care suntem o tara divizata, polarizata, dar asta nu e finalul. Noi putem schimba felul in care oamenii se raporteaza la politica.

Cum arata Europa din aceasta perspectiva? Ati locuit mult in Franta, in Spania, unde am avut acest referendum catalan, pentru independenta. Mai apoi, Brexitul.

Cred ca referendumul catalan, Brexitul in Marea Britanie, victoria lui Trump in Statele Unite ale Americii si polarizarea - toate acestea sunt esecuri ale imaginatiei. Sunt esecuri ale incercarii de a ne intreba: Cine este individul acesta, care este diferit de mine? Cine este oponentul meu politic? Marele succes al populismului este acela al persuadarii oamenilor ca tara este impartita intre noi si ei. Populismul este arta lui "noi" versus "ei".

Liderii populisti iti vor spune mereu: Adevarata Columbie, adevarata Romanie suntem noi, iar cine nu e de acord cu noi e cu "ei", cu columbienii rai, cu americanii rai, cu romanii rai. Populismul consta in simplificarea realitatii in acesti termeni.

Literatura e opusul, e impulsul de a face realitatea mai complexa, de a spune cat de complicata si contradictorie e natura umana si asta e un lucru bun.

Si de a gasi, cum se intampla in cartile dumneavoastra, personajele secundare care dau un sens povestii.

Si acesta e unul dintre punctele in care literatura si politica sunt diferite si folosesc limbaje diferite. Politica vrea ca viata sa fie simpla, maniheista, in vreme ce fictiunea tinde sa vada zonele gri, sa respecte complexitatea umana.

Aveti aceasta decupare a povestii in poveste, pe modelul unor Matrioste, in romane. Cum se face ca omul, atunci cand cauta sa afle istoria, tinde sa creada mai mult in scenarii ale conspiratiei decat in adevaruri simple?

Suntem facuti din povesti, fiinta umana e un animal povestitor. Asta e o trasatura fascinanta, dar si periculoasa, a omului: intre o minciuna si nicio poveste, omul va alege minciuna.

In acest moment al istoriei, pe care fiecare tara il are, cand apar intunecimi sau evenimente de neexplicat sau fapte despre care versiunea oficiala a istoriei minte, noi vom privilegia mereu o poveste cu totul diferita si acea poveste diferita ia de regula forma unei teorii conspirationiste. De aceea, e si periculos, iar responsabilitatea istoricilor, dar si a scriitorilor este atat de mare.

Trebuie sa umplem locul pe care, altminteri, teoriile conspirationiste il vor ocupa.

Iar omul are tendinta sa creada acea poveste unde are si el un rol relevant.

Acest fapt e folosit si de politicieni. Aceste noi populisme, de pilda, metoda lor e sa iti spuna: Nu esti parte a povestii, dar voteaza cu mine si te voi face parte a povestii. Iar oamenii au nevoie de asta. Au nevoie sa fie personaje in acest narativ. Aici consta si marele succes al acestor noi lideri populisti europeni.

Si in Columbia?

Da, sunt cativa politicieni care reprezinta acest nou populism, dar nu au dinamitat inca sistemul democratic, cum a facut-o Jair Bolsonaro in Brazilia, de pilda. Din motive pe care nu le inteleg complet, Columbia pare a avea un grad mai mare de sanatate, pe undeva. Dar sunt acolo si incearca activ sa creeze acest nou narativ, in feluri care divid.

E un esec al acestei paradigme clasice europene, liberale?

Nu, nu cred ca a esuat, dar cred ca trece printr-o criza profunda, cauzata de mai multe motive, unul fiind imensa schimbare tehnologica pe care am experimentat-o in ultimii 20 de ani. Cred ca nu am invatat cum sa ne descurcam cu asta si e una dintre lectiile pe care ni le-a dat Paul Valery in 1939, cand vorbea despre acest nou instrument tehnologic pe care toata lumea il are si care s-a transformat intr-un vehicul pentru noile populisme ale Europei: Hitler, Mussolini.

El vorbea despre radio si spunea ca exista o legatura intre ascensiunea acestora si comunicarea de masa.

Cred ca suntem in punctul unei astfel de transformari. Ceea ce radioul a facut in anii '30 face social media astazi, se transforma intr-un vehicul pe care extremistii il pot folosi pentru a raspandi versiuni mincinoase ale realitatii.

Ceea ce liberalismul inca nu stie cum sa o faca.

Da, liberalismul trebuie sa invete cum sa neutralizeze asta, cum sa neutralizeze aceste noi feluri mincinoase de a spune povesti.

Dar fara a pune la indoiala, fara a limita libertatea de expresie.

Da, fara a limita aceasta libertate.

Veniti dintr-o tara cu un trecut dureros, inca sub semnul lui Pablo Escobar, intr-o tara cu un trecut tot dureros, dictatura comunista. Cum arata in astfel de tari angajamentul civic al unui scriitor? E o datorie sa scrii despre, sa denunti raul sau mai degraba e un fel de tradare a literaturii?

Vin dintr-o cultura cu figuri majore, cum sunt Garcia Marquez, Vargas Llosa, Carlos Fuentes, care au fost intelectuali publici puternici.

As vrea totusi sa se consemneze ca ati spus primul numele lui Gabriel Garcia Marquez, nu eu.

(Rade)

Dar vin si din traditia lui Borges, care a refuzat mereu sa participe la viata politica, a refuzat sa fie un intelectual public. Convingerea mea personala e ca eu am o responsabilitate in calitate de cetatean, care are o voce. Simt nevoia sa contribui, prin cuvinte, pentru a pastra tara in ceea ce eu cred ca este directia buna.

Cred ca trebuie facuta distinctia intre un scriitor care este si un intelectual si unul care nu este. E posibil sa fii un scriitor si sa nu fii parte din ceea ce putem numi comunitatea intelectuala.

Cred ca literatura este un teritoriu al libertatii si, in acest sens, nu exista obligatii. Poti scrie romane mari, fara niciun fel de obligatie civica, fara vreo solutie la dezbaterile politice.

Chiar daca cred ca romanul poate fi inteles numai in termenii libertatii absolute, eu personal cred ca am o obligatie de a-mi folosi vocea pentru a mentine tara in ceea ce eu cred ca e directia potrivita.

Finalmente, exista o diferenta intre carte si autor. Autorul are o obligatie, trebuie, in opinia mea, sa incerce sa reduca suferinta, in toate felurile posibile. Cartea, pe de alta parte, nu are nicio obligatie.

Imi spuneati dimineata ca e cel mai bun moment sa vizitam Columbia. De ce?

Fostul presedinte columbian a ajuns la un acord de pace cu guerilla FARC, care a fost creata in 1964. Aceasta intelegere a incercat sa puna capat unui razboi care a durat 52 de ani.

Asta a dus la cateva luni in care rata violentelor a fost cea mai scazuta din ultima jumatate de secol. Aceste intelegeri sunt atacate acum de aripa dreapta, de oameni care se opun procesului de pace si pentru care am avut si un referendum, in octombrie 2016, si asta e ingrijorator. Suntem aproape sa ne intoarcem la o etapa in care razboiul era acolo.

Jumatate de tara, si eu apartin acestei jumatati, incearca sa apere ceea ce procesul de pace a obtinut si e foarte dificil, pentru ca fricile si minciunile care vin dinspre aripa dreapta au contaminat acest proces.

Cum se face ca politicienii pot asa de simplu sa vanda frici electoral, si nu speranta?

E mai usor sa ai tara unita in jurul fricii de viitor, fricii de a ramane singuri, decat in jurul unor emotii imposibile. Nu ai nimic de castigat din frici, dar ai totul de pierdut. Ti se spune, prin specularea fricii, ca nu ai nimic de castigat, dar poti pierde totul.

De aceea, sunt sceptic in privinta social media, pentru ca a devenit cel mai bun vehicul de a folosi minciunile pentru dezinformare si calomnii, pentru a crea o realitate in care oamenii se simt inspaimantati.

Pentru mine, acest post-adevar e diferit de vechea minciuna politica, pe care am avut-o mereu, pentru ca nu inseamna sa minti despre una sau alta, ci creeaza o intreaga poveste, una care concureaza cu faptele si este capabila sa cucereasca mintile oamenilor, pentru ca se adreseaza emotiilor. Spune o poveste diferita, cum e aceea ca America si-a pierdut locul pe care il avea in lume si trebuie sa devina mare din nou.

In Columbia, aceasta naratiune a spus ca, daca procesul de pace va fi incheiat, membrii guerillei vor veni in casele oamenilor si vom deveni o noua Venezuela, cu un stat esuat. Acest narativ a fost imposibil de contracarat.

Am avut un astfel de referendum, unde dezbaterea s-a purtat in acest registru al fricilor, si in Romania.

Da, copiii vor deveni homosexuali.

Asta e si o forma de schizofrenie sociala, pentru ca avem jumatati de tara.

Da, si Columbia este divizata la jumatate. Am avut acest referendum pentru pace, care a cazut cu o diferenta foarte mica. Atat de divizata este tara. Si toti cei care au lucrat din greu sa sprijine procesul de pace, sa apere progresele s-au confruntat cu faptul ca minciunile chiar sunt mai eficiente.

In Romania, polarizarea asta a fost si in presa si s-a ajuns la o neincredere in presa.

E si o victorie a populismului aici, care intretine aceasta neincredere in presa.

Daca exista o intrebare pe care eu nu am pus-o si vreti sa raspundeti. Poate ceva despre Gabriel Garcia Marquez, pentru ca numele lui apare mereu atunci cand e vorba despre despartirea de realismul magic.

.

Sa nu vorbim despre Garcia Marquez.

M.G.: Multumesc pentru aceasta intalnire.

Intrarea în Schengen pune sub lupă corupția din România: “Iar ne-a prins ninsoarea nepregătiți”
Intrarea în Schengen pune sub lupă corupția din România: “Iar ne-a prins ninsoarea nepregătiți”
România intră în spațiul Schengen doar pe cale maritimă și aeriană, la finalul lunii martie 2024. Aderarea va stimula turismul și comerțul și va consolida piața internă. Pe de altă...
„Ne mai gândim”. Nicolae Ciucă s-ar vedea în turul doi la prezidențiale cu Marcel Ciolacu, dacă coaliția nu va avea candidat comun
„Ne mai gândim”. Nicolae Ciucă s-ar vedea în turul doi la prezidențiale cu Marcel Ciolacu, dacă coaliția nu va avea candidat comun
Discuţiile despre candidaţii la alegerile prezidenţiale vor avea loc, între PNL şi PSD, după alegerile din data de 9 iunie, declara liderul liberal Nicolae Ciucă. Ciucă admite că, dacă...
#Europa Escobar referendum Trump , #scriitori