Scoala online: educatia sentimentala

M-am intors in Bucuresti si merg iarasi cu metroul pe M2. Am trecut de Piata Unirii, fata de langa mine aproape ca nu s-a clintit, face o miscare din incheietura primei falange, degetul aratator atinge intermitent ecranul telefonului cu acea portiune sensibila dintre pulpa degetului si extensia de unghie.

Postarile fug in sus ca imaginile dintr-un zootrop, dar lent, cat se poate de lent, fiecare poza, fiecare gif, fiecare video e cercetat cu luare aminte, cateva coalitii de neuroni din 100 de miliarde dezbat la modul cel mai serios si fiecare like e atent dramuit. Am inceput sa stau cu sufletul la gura, sa vad cine si pentru ce primeste aprecierile, poate chiar sa deslusesc modelul din subsidiar al succesului de postare daca providenta ne va tine la un loc pana la Victoriei.

Acum 15 ani mergeam cu tramvaiul 19 in fiecare dimineata, o conserva de tabla, cu sardine de toate felurile, care aluneca pe Mihai Bravu in jos, apoi pe Calea Vacaresti in sus in diminetile de vara. Pe vreme aceea n-aveai nimic mai bun de facut decat sa citesti ziarul peste umarul altuia, stirile din gazeta, ziarul Ring, Libertatea, fata de la pagina 5, anunturile imobiliare, stirile sportive de la sfarsit. Acum iti sar in ochi fara sa vrei conversatiile in buchet de pe Mess, profilurile de pe Instagram, comentariile de pe Facebook, LOL.

Fata de langa mine tocmai urmareste un videoclip in care o masina rosie ia foc in parcare, prin nu stiu ce accident. Intr-o miscare a garniturii mi-a scapat exact momentul relevant, inteleg ca soferul a facut ceva dupa ce a coborat din masina, totusi ultimele 30 de secunde par aproape "cadrane statice", cum descriau pacientii cu migrena in cartile lui Oliver Sacks. Nu se intampla nimic, in afara de faptul ca flacara invadeaza ecranul in reflexe rosii-ruginii.

Eu as fi trecut demult la urmatoarea postare, fata insa urmareste scena pana la capat, apoi mediteaza pret de cateva secunde. Pe fata ei nimic schimbat, poate genele false care bat scurt, in rest nici macar boarea unei expresii. Se hotaraste sa dea un like si trece mai departe. Urmeaza un alt videoclip: o tipa se da intr-un hamac, prins deasupra unei gropi dintre doi palmieri, oricum sunt numai video-uri, nimic cu scris sau cu citit, e clar ca nu sunt in lista ei de friends, nici macar friend of friends, in fine, femeia din videoclip se balanseaza in hamac, apare iubitul ei sau un tip, in tot cazul, care sare peste ea, amandoi rad, hamacul ii tine, se leagana in pozitii tot mai periculoase pana cand, in cele din urma, se rastoarna in nisip amandoi si continua sa rada.

La fel videoclipul e vizionat cu luare aminte, dar nu primeste nicio apreciere.

Langa tipa de care zic sta alta tipa, mult mai generoasa, si ea profita de timpul din metrou si se ocupa de partea sociala, da like-uri unul dupa altul, ca o obligatie care tine de igiena profilului (sau de instinctul de supravietuire).

Mai nou Facebook iti da posibilitatea sa alegi intre 7 reactii pentru postari si tot atatea pentru mesaje, desi un pic (mai mult) diferite intre ele. Reactiile pentru postari amesteca emotii, sentimente si afecte, fara nicio diferenta de categorie sau de rang (iar cele de mesaje introduc si controversatul dislike, care nu a fost aprobat, pana la urma, pentru uzul public). Implicit continutul va fi sortat intr-una din cele sapte emoticoane. Bineinteles ca exista si posibilitatea comentariilor, al nuantarilor, uneori discutiile din jurul subiectului reusesc sa rotunjeasca sau din contra sa felieze feedback-ul, dar cel mai frecvent se foloseste aprecierea one-touch.

Nu o sa stiu niciodata ce era in neregula cu cei doi indragostiti din hamac, poate ii trezeau tipei o amintire, poate nu i-a placut fata tipului, poate tipa o facea geloasa, poate imaginea nu era destul de glam, poate nisipul nu era destul de fin, poate costumul de baie era pur si simplu nasol. Acel detaliu care ruineaza situatia. Ma pot gandi ca la fel se pierde si intelesul unui articol, al unui studiu, al unui eseu pentru ca la un moment dat, intr-un rand sau intr-un cuvant se lezeaza o sensibilitate sau, si mai subtil, nu reuseste sa o implineasca.

Bineinteles ca like-ul nu mai e like daca exista o parte cat de mica de dislike in el si o persoana minutioasa nu va rotunji zecimile de dupa virgula. Bineinteles ca postarile scrise nu pot fi la fel de citite sau de consumate pe telefon cum sunt pe tableta sau pe laptop, aici e pur si simplu o problema de strategie sau de interes, sa proiectezi un continator unic cu doua tipuri de terminale foarte diferite ca mod, ritm si sens de utilizare in viata cotidiana. Dar sa lasam erorile si neintelesurile in seama Facebook, ca n-avem de ce sa-i plangem.

Un studiu din 2019, pe Digital Marketing Institut, arata timpul consumat pe retele de socializare, prevalenta consumului in functie de state, nivelul national economic si preferintele utilizatorilor pentru o retea sau alta. In top, de mai multi ani deja, e Filipine, cu o medie de aproape 4 ore/zi/persoana. Urmeaza la intervale stranse pana la limita de 3 ore/zi/persoana Brazilia, Indonezia, Thailanda, Argentina, Egipt, Mexic, Nigeria si Malyezia. La o privire din avion, tari intinse, cu populatie mare si nu din cale afara de bogate sau de educate. SUA (care au produs in fapt conceptia si infrastructura acestor retele) si Canada sunt pe la mijlocul clasamentului, iar tarile europene din vest si Japonia sunt pe ultimele pozitii (cu timp zilnic in jur de o ora sau mai putin).

Romania nu apare in aceasta statistica, dar procentul utilizatorilor nu e spectaculos, doar 53% din populatie are cont de Facebook (in conditiile in care Marea Britanie are 85% din populatie pe toate retelele de socializare).

Nu stim cum s-au modificat datele dupa izbucnirea pandemiei, cum au evoluat in timpul carantinei si mai ales cum vor evolua acum, cand serviciile, operatiunile, interactiunile si educatia insira coloane lungi de refugiati din offline in online. Cat de mult ne vom inghesui in cutiile de reactie din zona emoticoanele si cat de mult asta se va imprima in modul uzual de gandire si actiune. Daca se va prelungi, procesul s-ar putea numi sedentarism afectiv (in continuarea celui cognitiv si fizic) si va genera o populatie de meduze esuate pe plajele lumii (cele cu umbrelute si servicii all-inclusive).

O statistica si mai ingrijoratoare arata ca 1 miliard de copii din 160 de tari afectate de pandemie nu au avut acces la educatie scolara pentru cateva luni. Au ramas acasa, in fata calculatoarelor pentru scoala voioasa sau cum se chema acele ore reduse, intrerupte, la rezolutie de zat de cafea si evaluari in picoteala. Acolo unde exista calculatoare. Pentru ca nu-mi imaginez ca in Romania rurala, unde atatia copii trec un rau, strabat o pajiste si un drum de 5 km, in versiuni dramatice, de triatlon, ca sa ajunga intr-o odaita stramba, numita scoala, vor fi prea curand beneficiarii invatamantului online.

Ce-i drept, copiii de ciclu primar, cand au acces la calculator, se joaca, nu prea au conturi pe retelele de socializare. Dar au parintii lor care posteaza in numele lor, ureaza in locul lor, comenteaza in numele lor, le vantura imaginile mai mult decat pozele, fara sa fie nici macar umbriti in treacat de ideea acordului pe care ar trebui sa-l aiba de la acei pici, pentru ca daca sunt micuti si simpatici, nu inseamna ca sunt neglijabili in ceea ce priveste dreptul la imagine si la alegere. Dar asta e o alta discutie. Se presupune ca in mainile acestor parinti va trece si mai mult din educatia formala in situatia unei noi suspendari a scolilor (sau al unui invatamant intermitent si mai mult la distanta), dar mai inainte de orice, parintii au sa se descurce cu educatia sentimentala, necesara supravietuirii, dezvoltarii, echilibrului si in definitiv sensului vietii inaintea oricarei achizitii de cunostiinte (pentru ca si achizitia, ar trebui sa stie unii profesori, se face tot emotional).

Teoretic acest transfer de responsabilitate ar trebui sa fie o mare provocare pentru cei din vest, unde scoala, chiar si cea de stat, chiar si cea de cartier, pune accentul pe identificarea emotiilor, pe relationare si pe raportarea emotionala corecta fata de situatie si date. Si mai departe ies de acolo oameni cu empatie si bun simt social, care isi respecta, lor si celorlalti, sentimentele si expresia lor, dar unora le pot parea reci, plicticosi sau neinteresanti, doar pentru ca nu sunt confuzi emotional, santajisti sau victime fara beneficii secundare, nu fac parada de fericirile sau caz de necazurile lor in public si reusesc sa nu se lase coplesiti de admiratie schimbatoare sau furie nediscriminatorie. Pentru ca nu incing hore pe litoral si chiuie de bucurie, cand altii se sting in spitale sau medicii se inclina sub greutatea poverii.

In scoala romaneasca, cel putin cea pe care am facut-o eu, vorbim despre cifre, ani de domnie, tocit de comentarii de Miorita, ore suplimentare din materia dirigintelui, inghesuite in saraca si inutila ora de dirigentie, sau de sport, o scoala unde excesul in programa stiintelor exacte lucreaza exact in a produce ciudati sociali si unii profesori te fac sa fii sigur ca esti nesigur pe tine dupa 12 ani de scoala.

Acum nici nu stiu daca sa-i deplang pe parintii de la noi, cat ar avea de tras, cu dubla responsabilitate revarsata pe capetele lor, sau pe copiii care pana la urma nu se vor alege nici macar cu acel 5% pe care ni-l dadea, nu scoala, ci mersul la scoala sau spre scoala, cand aveam buna idee sa nu mai intram la ore. Pentru ca de fapt cea mai mare parte din educatia sentimentala ne-am facut-o noi intre noi in timpul anilor de generala sau de liceu.

Dar atunci nu eram constransi sa alegem intre sapte emoticoane ca sa ne identificam starile, si sute de postari in derulare, nu ne dadeam cu parerea despre ce fac americanii in Siria si francezii in Liban, despre revolutii indepartate si nu reduceam lumi la culorile tarilor dintr-un atlas.

Nu ne trezeam dimineata cu mii de figuri necunoscute sau vag cunoscute in newsfeed, unde au mancat sau si-au facut vacantele niste oameni pe care de la sine inteles i-am considerat contacte profesionale sau nici atat si le-am dat accept in lista de prieteni din politete sau prudenta, sa fie bine ca sa nu fie (mai) rau. In liceu stateam la statuia de peste drum sau in gang la Amandina, pe terenurile de sport sau in curtea de la Favati, si vorbeam despre ce traiam, caram si niste carti dupa noi si discutand, comparand si pipaind aflam ceva despre noi si despre sentimentele si corpurile noastre. Si cam cu asta am si ramas de la scoala.

"Am vrut sa scriu o istorie morala despre generatia mea, despre sentimentele lor", scria Flaubert incercand sa-si justifice Educatia sentimentala in fata criticii. "E o istorie despre dragoste, pasiune, dar pasiune asa cum exista astazi - adica inactiva", desi in spiritul cartii ar fi mai potrivit spus - inabusita. Sunt curios cum ar arata romanul lui Flaubert astazi, cand sedentarismul emotional capata suport digital si greutate de masa.

Augustin Cupsa este psihiatru si scriitor. Ultima sa carte, Asa sa creasca iarba pe noi, a aparut la editura Humanitas, in 2017.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Mark Zuckerberg anunță o schimbare majoră în aplicațiile WhatsApp, Facebook și Instagram

Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, a anunțat recent o actualizare majoră în toate platformele sociale ale companiei Meta, inclusiv WhatsApp, Facebook, Instagram și Facebook Messenger....

Cât câștigă Facebook din publicitatea electorală, după ce a redus drastic recomandările pentru știri politice

Retragerea Meta de pe zona politică a dus la picajul implicării utilizatorilor pentru postările presei şi ale partidelor aflate în campanie. Asta în timp ce compania aproape că și-a dublat...