De ce românul n-are chef să se trateze de depresie

Psihoterapeuții au devenit o prezență obișnuită în canalele mass-mess. O parte, grație televiziunilor, au chiar statut de minivedete. Iar motivul pentru care sunt invitați e bătut în cuie: să vorbească, la modul general, despre traume, stres, relații și provocări cotidiene asupra cărora să enunțe principii universale, extrase din manualul de utilizare cu tact a situațiilor emoţionale complexe.

De departe, însă, cea mai des invocată chestiune – cireașa de pe tort a profesiei lor – este depresia (”să nu uităm, boala secolului”, cum o tot invocă aceștia ca pe o mantră). Depresia, firește, e ceva cu care nu te joci. Oricât de familiarizat ar fi omul cu Biblia, Jung, Sartre, Eckhart Tolle, Dostoievski, meditația transcedentală sau vreun bestseller care îl învaţă să se iubească pe sine ca să-i înţeleagă pe restul, viața tot îi rezervă episoade în care se simte devorat de stări negative și are senzaţia că-i fuge pământul de sub picioare…

A devenit, prin urmare, un leitmotiv ca la orice interviu luat unui psihoterapeut să afli că românul depresiv a sucombat spiritual şi că nici acum nu a depășit mentalitatea comunistă care îl sfătuia să nu dea din casă, pe motiv că rufele se spală in familie, că îi e teamă să meargă la psiholog sau psihiatru fiindcă gura lumii l-ar eticheta nebun, că preferă să discute cu un prieten decât să ceară sfatul unui specialist, pe scurt, descoperi că românul îşi conservă și azi cu succes prejudecăţile care-i stigmatizează mersul de bunăvoie la psiholog și care, drept consecință, ne plasează, ca nație, în coada multor statistici europene din zona psiho-emoțională.

În altă ordine, dacă românul ar consulta un specialist în probleme de sănătate mentală, lucrurile ar sta altfel. Atât pentru el, ca individ, cât și pentru noi, ca popor. Numai că, surprinzător, românul nu merge, preferă să dosească în sine, ca pe niște sardele înghesuite în conservă, stările de angoasă și depresie, peste care lasă să plutească un miros stătut de suferință și mohoreală. Să fie inconștiență, indolență? Aș zice că nu. Statisticile or fi adevărate, dar ele dezvăluie doar vârful icebergului. Pentru că problema fundamentală se află în cele nouă zecimi ascunse vederii. Limitându-te la cifre și clasamente, riști să ajungi la concluzii inepte ca cea în care, stabilind că România e o piață de desfacere pentru mașinile second, se inferează că românul preferă să conducă mașini vechi, cu 150.000 km la bord, în locul uneia noi.

Însă, înainte de a stabili cauzele din spatele reticenţei românilor de a merge la psihoterapeut, ar fi util să ştim, spre exemplu, câţi dintre psihologii cu depresie, la rândul lor, au apelat sau apelează la serviciile unor colegi de breaslă. Există oare statistici care să menţioneze şi frecvenţa cu care, atunci când aceștia depistează la ei înşişi simptomele depresiei, apelează la un alt specialist? Viaţa lor, teoretic, e la fel de expusă intemperiilor sociale şi fluctuațiilor emoționale ca a oricărei alte persoane. Prin urmare, ei merg la (alt) psiholog mai des decât un profesor sau un manager? Cum un chirurg nu se poate opera pe sine (bine, a fost un doctor sovietic, Leonid Rogozov, care s-a operat singur de apendicită, dar cazul e extrem), bănuiesc că şi unui psihoterapeut îi e dificil, dacă nu imposibil, să se trateze singur de depresie… şi, în virtutea faptului că el, spre deosebire de cei mulți și ignoranți, nu stabileşte egalitate între sfatul unui prieten şi şedinţele petrecute în compania unui coleg străin, ar fi revelator să aflăm dacă, măcar în privinţa lor, statisticile sunt îmbucurătoare. Cumva, opt din zece psihoterapeuţi depresivi merg la un alt psihoterapeut? Sau ei nu au depresii? Are cineva habar?

Revenind, un prim motiv pentru suspiciunea crescută a românului față de vizitele la psiholog e producția ridicată de absolvenți de psihologie pe cap de locuitor pe care o realizează centrele universitare. Trăim într-o ţară în care, dacă Asociaţia Coafezelor SuperProfi din România ar institui drept regulă singulară, pentru a fi admis ca membru, obligaţia de a fi absolvit o facultate de psihologie, 90% dintre doritoare ar fi primite pe loc. Cu concursul profesorilor din universităţi (mai ales cele cu specific socio-uman), care tolerează ca aproape orice nulitate, semianalfabet sau analfabet funcţional să termine o facultate şi, cu puţină perseverenţă şi dat din coate, inclusiv un doctorat, psihologia (şi nu numai) s-a transformat într-o anexă curriculară care permite oricărui român cu moţ să-şi desfăşoare apoi activitatea de suflet, aceea de mecanic auto, fotograf de nunți, barista, registrator la primăria din Lunguleţu, angajat la poliţia locală, expert în coco jambo sau nail artist. Însă chiar şi dând deoparte pe cei ce studiază psihologia la mişto sau de amorul artei, tot rămân în ring o duzină de semidocți ce vor ține, cu o îndărătnicie specifică, să calce pe urmele lui Irwin Yalom.

Cum numărul lor e în continuă ascensiune, ia naştere o concurenţă acerbă pentru acapararea, conform statisticilor, a acelui unu din zece români (cu probleme) care merge la psiholog, aspect ce transformă psihoterapeuţii în sprinteri pentru achiziţionarea de noi titluri de validare a competenţei profesionale, titluri care să-i facă mai atractivi din punct de vedere profesional. Facultatea, masterul, anii de supervizare deja nu mai sunt de ajuns. Ca să atragă lumea în cabinetele lor, se înscriu mereu la noi cursuri de formare, parte făcute tot pe repede-nainte sau pe genunchi, sau să obțină alte atestate furnizate de somităţi care au speculat fudulia şi disperarea unora de a-şi capitona expertiza cu zorzoane pseudointelectuale. Urmarea este că, la 30 și un pic de ani, mulți arată ca nişte culturişti îndopaţi cu steroizi. E treaba lor, veţi spune, şi sunt de acord. Dar e greu, în situații din acestea, să separi neghina din grâu. E greu să îl convingi pe X, care știa despre Y că era o veritabilă tămâie în liceu, dar acum e psiholog clinician, să meargă într-un cabinet de specialitate. Ce șanse sunt să nu dau acolo peste un alt Y, se întreabă el.

Un alt motiv, deloc neglijabil, e calculul economic al unui asemenea demers. Oricât de puţin ar bagateliza depresia românul, problema mersului la psiholog e, în ultimă instanţă, de natură financiară. Traumele psihice rareori sunt puse pe picior de egalitate cu o durere fizică, durerea unui divorţ e de puține ori echivalată cu a unei boli la plămâni, deşi efectele pot fi, în ambele cazuri, devastatoare. Depresia e, pentru român, un moft sau o închipuire, dar cu o mențiune: nu neapărat din inconștiență, cât de nevoie. În ordinea priorităţilor, depresia se situează pe acelaşi palier cu o carie enervantă la măsea: până nu se transformă într-un abces, e lăsată în pace şi tratată cu Parodontax. Pe scurt, ședințele la psiholog or fi o plasare inteligentă de capital în sănătatea mentală, dar una, pentru bugetul limitat al românului, extrem de costisitoare. Pe șleau, un lux. Așa că, dacă nu se înghesuie câți ar trebui (sau cât și-ar dori psihoterapeuții) să-și încredințeze frâiele emoționale unui specialist, nu e fiindcă românul s-ar mai sinchisi de prejudecățile anterior menționate (astea au rămas niște idées reçues, mai degrabă, în mințile distinșilor invitați la emisiuni), ci pentru că mulți nu își permit, la propriu, costul unei consilieri psihologice. Asta e cruda realitate.

Prețul unei şedinţe începe, în cel mai bun caz, de la 150 lei/şedinţa (50 minute) și, teoretic, cu cât tariful e mai ridicat, probabilitatea să dai peste un specialist autentic, dedicat, empatic, e mai mare (dar câți și-l permit?). O şedinţă pe săptămână înseamnă minim 600 lei pe lună care, la un salariu mediu de 4000 lei, echivalează cu 15% din venitul lunar. Nu e deloc puțin. Plus că rezultatele apar, adesea, după ani, dacă nu luni de terapie. Alteori, recuperarea – fie şi parţială – e anevoioasă, rezultatele sunt insesizabile şi pacientul, frustrat, abandonează la jumătatea drumului, convins că a aruncat banii pe fereastră. Mai ales când strânge zdravăn cureaua pentru acest sacrificiu. Sau, cum le place unora din domeniu să spună, pentru această ”investiție”.

Altminteri, în orașele mari, cabinetele au ajuns să fie vizitate și de persoane care s-au deprins să facă din mersul la psiholog un hobby, o rutină asemănătoare unei sesiuni de shopping, unde discută de ce le-a aprins melancolia o rază de soare la ceas de înserat. Nu e ceva condamnabil, e doar o observație.

”Pe cât e de om, pe-atât e-o boală” - e formula cu care Philip Roth l-a sintetizat pe Eugene Henderson, protagonistul unui roman al lui Saul Bellow. Majoritatea oamenilor traversează (și) perioade în care viața, sporindu-și opacitatea, nu mai pare doar misterioasă și plină de surprize, ci de-a dreptul impenetrabilă și lipsită de sens. Toți se poartă atunci ca niște bolnavi în căutarea unei vindecări (mai ales a uneia miraculoase). Dar asta nu înseamnă că toate formele de boală se rezumă, pentru tratament, la recuzita și cunoștințele psihanalistului. Unii aleg remediile naturiste, yoga sau horoscopul lui Neti Sandu, alții sportul, călătoriile, mersul la preot, la vraci, la vrăjitoare, la astrolog sau la un guru care le spală bine păcatele şi angoasele. Firește, românul merge și la psihoterapeut sau, după caz, la psihiatru. Sunt metode diferite de a trata nevroza sau de a te lupta cu ea. Terapia e doar una dintre ele, poate cea mai eficientă, dar nici pe departe cea mai ieftină. Plus că unii specialiști nu au vocație sau sunt modest înzestrați. O pătrime, îndrăznesc să spun, sunt niște poseuri afectați, cu o viziune patriciană despre statutul lor, dată de CV-ul care seamănă cu geamantanul unor vilegiaturiști cu destinațiile de vacanță, deși, dacă sunt scuturați cu simț de răspundere, poleiala cade de pe ei precum magneții de pe frigidere.

Distinșii invitați care arată cu degetul spre românul care evită cabinetele colegilor de breaslă ar putea, înainte să arunce anatema exclusiv asupra lui, să viziteze ei singuri, aleator, cabinete ale acestora. Ar observa că, pe alocuri, scheletele nu se mai ascund în dulapuri, sunt unele care te întâmpină jovial chiar la intrare.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Orban acuză Biroul Electoral Central că favorizează alianța PSD-PNL: ”Le-a dat voie să desfacă alianţa împotriva firii”

Liderul Forţa Dreptei, Ludovic Orban, a acuzat joi, 25 aprilie, Biroul Electoral Central că ar fi modificat „în mod ilegal” o hotărâre de guvern şi că instituţia ar fi...

Liderul USR, după trimiterea în judecată a lui Clotilde Armand: ”Sunt nişte dosare fake, hărţuieli politice”

Preşedintele USR, Cătălin Drulă, a reacţionat după Clotilde Armand, primarul Sectorului 1, a fost trimisă în judecată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 şi a afirmat că...