In ciuda sanctiunilor impuse de ONU si SUA, Iranul continua sa acumuleze capital geopolitic. Cascada de revolutii din Orientul Mijlociu a oferit mai multa putere comunitatilor siite din regiune.
Dar un aspect mai important pentru Teheran este faptul ca a reusit sa-si intareasca rolul de furnizor de energie pentru statele din jur. Concentrandu-se pe sanctiunile internationale din motive nucleare, alegand sa inchida ochii la planurile acestui stat islamic de a deveni o super-putere energetica, Washingtonul a permis evolutia economica a Iranului.
Milioane de oameni sunt dependenti de energia produsa de centralele iraniene, remarca Foreign Policy.
In timp ce Occidentul incearca sa obtina de la iranieni petrol - acest stat fiind al patrulea producator de petrol din lume - in privinta zacamintelor de gaze naturale, acestia sunt pe locul doi in lume, dupa Rusia.
In urma dezvoltarii tehnologiei de prelucrare a gazelor naturale, aceasta sursa de energie ar putea-o surclasa pe cea nucleara, mai ales dupa catastrofa de la Fukushima, din Japonia. Comertul international cu gaze este diferit de cel cu petrol sau carbune.
Transportul se face cu ajutorul conductelor, iar o infrastructura extinsa este mult mai costisitoare decat transportul petrolului, pe mare sau pe calea ferata. Cu alte cuvinte, daca un importator de gaze intra intr-o relatie pe termen lung cu un exportator, "casnicia" devine aproape imposibil de rupt.
Alternativa la dependenta de Rusia
Daca Vestul se plictiseste - sa zicem - de cumparat gaze din Rusia, nu prea poate sa ridice teava si sa o traga in Africa de Nord. Inflexibilitatea metodelor de transport al gazelor naturale este un mare avantaj pentru Iran, care furnizeaza astfel de zacaminte tuturor celor sapte vecini ai sai, cu exceptia Afganistanului.
Deci nu numai ca Iranul este un punct de transport important pentru energia destinata Asiei Centrale, dar asigura gaze naturale si pentru Europa sau Sudul Asiei.
In iunie 2010, Iranul si Pakistanul au semnat un contract pentru conectarea unei retele de transport care ar putea sa "duca" 21,5 milioane de metri cubi de gaz zilnic.
Ambele state spera sa extinda reteaua de transport pana in India sau China, avand in vedere ca ar putea strange astfel milioane de dolari din taxele de tranzit. Daca acest lucru se va intampla, Iranul va deveni o super-putere economica si se va bucura de protectia diplomatica a trei giganti ai Asiei.
Pe de alta parte, daca India refuza sa accepte extinderea gazoductului Iran-Pakistan pe teritoriul sau, Teheranul are o alternativa la fel de viabila: statul Oman. In 2008, Iranul si Omanul au semnat un acord pentru dezvoltarea zonei costiere, deci legaturile sunt deja suficient de stranse pentru un acord de amploare.
Nu mai putin importanta pentru Iran este piata europeana. Aici, Teheranul incearca sa se impuna ca o alternativa la Rusia - tara care furnizeaza o patrime din gazele naturale ale Europei.
Uniunea Europeana inca mai are proaspata in minte situatia din urma cu cinci ani, cand un conflict intre Rusia si Ucraina a intrerupt alimentarea cu gaze naturale a Poloniei si Ungariei.
De atunci, Europa incearca sa gaseasca un "plan B" pentru aprovizionarea cu gaze naturale. Printre primele optiuni se afla Nabucco, un gazoduct care ar aduce gaze din Marea Caspica in inima Europei, prin Turcia, Bulgaria, Romania si Ungaria.
Practic, Teheranul vrea sa se asigure ca va fi inclus in orice coridor de transport ar alege Uniunea Europeana. Pentru asta, are nevoie sa se integreze in retelele de transport ale vecinilor sai importanti: Azerbaidjan, Siria, Turcia si Turkmenistan. Primul pas a fost facut.
Colaborare cu vecinii
In ianuarie, Iranul si Siria au semnat un acord pentru construirea gazoductului islamic, care va transporta gaze naturale din Iran in Europa, via Irak, Siria, Liban si Marea Mediterana. Iranul a construit, de asemenea, un gazoduct pentru Armenia, inaugurat in 2008.
In februarie 2011, Iranul si Turcia au anuntat ca vor mari transporturile de gaze prin conducta Tabriz-Ankara, de la 18 la 23 milioane de metri cubi zilnic.
Toate aceste contracte si colaborari arata ca Iranul intentioneaza sa ajunga o tara cheie in transportul gazelor naturale si are toate sansele sa faca acest lucru.
Problema americanilor este ca, din cauza tensiunilor legate de dosarul nuclear, nu-si prea permit sa ajute Iranul.
Desi sustine ca Europa are nevoie de o alternativa la gazul rusesc, Washingtonul a tot dat asigurari ca Iranul va fi lasat pe dinafara, fara sa tina seama de realitatile pietei gazelor naturale. Odata construit Nabucco, sau orice alt coridor sudic, nimeni nu va putea impiedica gazul iranian sa ajunga in Europa.
Sprijinind insa Nabucco si oferind Turkmenistanului un "nod" de transport catre Europa, Statele Unite nu numai ca ajuta Iranul sa devina o super-putere, din punct de vedere energetic, dar isi compromite si relatiile cu Rusia.
Cu alte cuvinte, continuand directiile de actiune de pana acum, Statele Unite nu vor face altceva decat sa transforme Iranul intr-o tara mai bogata si mai indispensabila, din punct de vedere geopolitic.
