Cand politicienii sau expertii financiari incep sa foloseasca, cu referire la actuala criza din Europa, termeni care trimit, metaforic, la mecanica solidelor sau termodinamica - precum "rostogolire" sau "stabilizare" - europenii ar trebui sa fie de doua ori mai vigilenti decat de obicei. Evitarea termenilor simpli si clari, in discursul public, nu este niciodata de bun augur.
Cand si-a inceput baletul pe gheata subtire, in 2008, criza era definita ca "financiara" sau "bancara". In timp a devenit o criza a "datoriilor suverane", cu accent pe "suverane", ca sa le intre bine in cap debitorilor ca nu este de joaca cu creditorii. Mai nou, se vorbeste de criza "rostogolirii datoriilor". Oare ce-o intelege alegatorul mediu european, fara studii superioare de economie, despre cum se "rostogoleste" o datorie, mai ales una "suverana"?
Sa luam cazul Italiei, care tine astazi capul de afis. Economia Italiei este a 8-a din lume si a 4-a din Europa. Italia nu are nevoie sa imprumute bani de pe "piete" pentru a plati salarii si pensii, cum facea Grecia inainte de a fi luata sub tutela de Bruxelles si Frankfurt. Economia Italiei este suficient de puternica pentru a-si intretine populatia. Si atunci de unde disperarea Italiei de a continua sa imprumute, in situatia actuala, alte miliarde si miliarde de euro, acceptand pentru asta sa vanda obligatii de stat cu pana la 8% dobanda la 10 ani, o valoare ruinatoare?
Foamea de bani a Italiei (dar si a Frantei, Spaniei etc.) nu se explica printr-un colaps economic general care pune probleme de supravietuire populatiei, cum a fost cazul in 1945, dupa razboi. Italia imprumuta bani pentru a plati datorii mai vechi, plus dobanzile aferente, adica pentru a-si rascumpara obligatiunile de stat la termene fixe emise in urma cu 1, 2, 5 sau 10 ani. "Rostogolirea" datoriilor suverane inseamna contractarea de noi imprumuturi pentru plata celor vechi. Cu dobanzi din ce in ce mai mari. Cel putin intuitiv, oricine stie ca aceasta este drumul spre dezastru financiar, si probabil de aceea oficialii si expertii prefera un termen "metaforic".
Pentru ca un stat sa aiba o sansa, teoretica, de a plati datorii vechi facand unele noi, trebuie ca rata de crestere economica pe perioada de rambursare a creditului sa fie net superioara ratei dobanzii creditului respectiv. Altfel spus, daca Italia vinde astazi noi obligatiuni de stat cu 8% dobanda pe 10 ani, inseamna ca operatiunea are sanse sa fie rentabila doar daca economia Italiei va creste, in urmatorii 10 ani, cu cel putin 9-10% anual. Suna realist?
Deja inainte de izbucnirea crizei in 2008, majoritatea statele occidentale, cu motoarele economice gripate de nisipul de stanga turnat de bunavoie, decenii in sir, in cilindri, nu erau in stare sa atinga rate de crestere nici macar de 5% anual. Astazi, cresterea Italiei palpaie sumbru sub 1%, iar din 2012 toate previziunile indica intrarea zonei euro in recesiune. Domnul "super Mario" Monti, noul Premier italian, nu este de meserie poet, ci economist, si inca unul cu o solida reputatie internationala. Prin urmare, nu il putem suspecta de ignoranta cu privire la destinatia finala a "rostogolirilor" pe care le-a initiat.
Luna aceasta, Italia are de rascumparat obligatii in valoare de peste 20 de miliarde de euro. Daca pare "putin", sa ne amintim ca, recent, Germania, cu economia intr-o stare mult mai buna si considerata perfect solvabila, nu a reusit sa vanda integral o emisie de obligatiuni de 6 miliarde de euro. Cum va reusi atunci Italia sa obtina peste 20 de miliarde in decembrie?
Admitand ca se va produce un miracol, nu va fi oricum suficient. In ianuarie 2012, Italia are noi scadente, in valoare de 40 de miliarde de euro, iar in februarie 2012 va urma un super-soc de 47 de miliarde. In absenta unei serii de miracole, este rezonabil sa consideram ca, cel mai tarziu la 29 februarie 2012, Italia nu va mai avea ce "rostogoli".
Accentul crizei a trecut de la "suveranitate" la "lichiditate". Disperate dupa lichiditatile necesare, in primul rand, achitarii datoriilor anterioare, statele isi pun funia de gat. Idea insolventei clasice, care ar opri spirala fatala, este respinsa la unison de politicieni, cu un dogmatism pseudo-religios in spatele caruia putem usor ghici presiunile creditorilor. Aceiasi care au speculat fara ezitare decizia utopica a liderilor occidentali de a introduce o moneda comuna inainte de a avea o uniune politica, ingropand statele si particularii intr-o avalansa de credite inselatoare.
Mii de miliarde de euro au fost pompate in capilarele economiilor europene, fara echivalent in cresterea productivitatii de ansamblu a Europei. Inadecvarea Europei la fenomenul globalizarii, dar si modul greoi de functionare a UE, a facut ca mare parte din acesti bani sa se "scurga" in averi private sau in exterior (China), nu sa fie folositi productiv. Neinlocuirea lor face, astazi, colapsul iminent.
Pagubele imense ale creditarii iresponsabile vor trebui achitate de cineva. Cu mare probabilitate, de popoarele europene. Rareori in istorie elitele au suportat daunele si nici acum nu va fi altfel, cu exceptia improbabila ca "Europa politica" va fi refacuta din temelie. Insistenta cancelarului german Angela Merkel pentru o "uniune fiscala si bugetara" care sa disciplineze zona euro nu va produce rezultate spectaculoase, cel putin nu pe termen scurt si nu suficiente pentru a calma criza acuta de lichiditati, care sta sa explodeze. In plus, va avea efecte secundare, politice, severe. Pana sa apuce noile reguli sa "disciplineze" economiile sud-europene, tari ca Italia vor ramane fara bani, cu riscul de a intra in haos. Este nevoie de ceva in plus, si inca repede.
Pe termen scurt, Germania are 2 optiuni clare, plus o a treia in stadiul de schita vaga. Prima ar fi de a accepta sugestiile Frantei de a incheia fanteziile progresiste privind "independenta" Bancii Centrale Europene (BCE) si de a o pune sa tipareasca masa monetara necesara. Astfel, toti europenii ar plati pagubele, prin inflatie, dar suveranitatea statelor ar fi salvata, lasand in continuare spatiu de manevra pentru reforma politica a UE, fara funia creditorilor la gat. Odata rascumparate datoriile de catre BCE, "disciplina" dorita de Berlin ar avea sens, pentru a opri statele sa reia "rostogolirea" datoriilor. Evident, aceasta optiunea presupune ca BCE nu este deja mai puternica decat Germania si Franta la un loc.
A doua optiune ar fi autorizarea BCE de tipari si vinde euro-bonduri, prezentate europenilor, tot metaforic, ca "obligatiuni de stabilizare". Este solutia draga creditorilor, "pietelor" si "investitorilor", iar presiunile tot mai mari exercitate asupra Angelei Merkel sunt sugestive. In esenta, asta ar transforma zona euro intr-o feuda bancara non-politica, cu 17 natiuni captive. Ar prelungi agonia, permitand continuarea "rostogolirii" datoriilor, prin obligatiuni ce s-ar putea vinde, o vreme, pe socoteala Germaniei, spre deosebire de cele italiene sau spaniole. Ar amana colapsul cu 1 an, maximum 2, iar factura finala pentru europeni ar creste.
Ar mai ramane Germaniei, poate, si optiunea de a se "agata" de oferta Frantei de a "refonda" o Uniune a "suveranitatii", "condusa de politicieni", in baza "convergentei" franco-germane, schitata vag in ultimul discurs al presedintelui francez. Ar fi insa o inovatie politica majora, care va coaliza impotriva creditorii si institutiile europene, alarmate ca vor fi lasate "pe dinafara". La fel de bine insa, ar putea fi si ultima "salvare suverana" a Europei de vest. "Disciplinarea" dorita de Berlin ar fi liber consimtita, iar cei care n-o vor pot opta pentru suportarea individuala a costurilor, prin reintroducerea monedelor nationale.
Evenimentele din zilele urmatoare de la Paris si Bruxelles vor aduce primele indicii cu privire la intentiile Berlinului. In mod previzibil, Angela Merkel nu va mai putea sa respinga, simultan, ambele tiparnite: cea de euro si cea de euro-obligatiuni. Momentul alegerii de apropie.