Bataia de joc ca politica de stat (Opinii)

In fata unui om care-ti datoreaza bani si-ti arata buzunarele goale, o poza cu cortul unde locuieste si trei copii desculti incredintati statului, esti dezarmat. Nu simti nevoia sa-i dai un cap in gura, ci, impresionat, te scobesti dupa alta suta de lei.

Cand debitorul este statul, lucrurile stau altfel. Devii violent, in ciuda faptului ca, de regula, esti bland ca un ghiocel, pentru ca simti ca pe undeva conturile goale pe care le invoca Emil Boc au o poveste mai complicata si nu mai esti dispus sa crezi orice.

In chestiunea cu salariile dascalilor, istoria ipocriziei e tare stufoasa. Incepe in 2008, cand intreg Parlamentul a votat majorarea lor cu 50 de procente. Premierul de atunci a emis o norma care a plafonat temporar cresterea la 17 la suta, ca atata suporta bugetul, iar viitoarea Putere a anuntat ca din secunda doi a instalarii va aplica legea initiala, altminteri e incompetenta (propriile declaratii).

Numai ca din momentul cand a luat la bani marunti pusculita, a zarit-o in deplina ei goliciune - rezultatul cresterilor nesustenabile de salarii si pensii, incepand cu anul 2005.

Au inceput procesele, a venit o noua lege a salarizarii, care radea sporurile cu exceptia a doua care puteau fi incluse in leafa de baza, fapt care a generat alte procese, si o suma de dascali au obtinut sentinte reparatorii, reusind sa-si inscrie si in cartile de munca victoriile.

Dupa care Boc le-a taiat salariile cu 25 de procente, prilej de alte infatisari la tribunal, apoi le-a majorat cu 15 la suta, inclusiv celor care obtinusera de la magistrati aplicarea legii cu cresterea de 50 la suta. O poveste demna de Kafka, din care nu stiu, zau, cum va iesi Guvernul.

Cert este - aici il cred pe Boc - ca nu sunt bani. Si de unde nu ai, nu dai. Alta e, insa, problema acestei puteri, pe care n-o pot banui ca insista cu masuri de austeritate bugetara desi are altervativa de moment, dar sunt convins ca nu este cinstita pana la capat.

In primul rand, a umblat la buzunarele tuturor, si una e sa tai 25 la suta dintr-o leafa de 800 de lei, si altceva sa iei dintr-una de 8.000. Explicatiile ca ar fi necesitat o formula de calcul foarte complicata nu tin pentru simpul motiv ca dezastrul din visterie nu a fost descoperit in iunie 2010, deci era timp, de la inceputul relatiei cu FMI; sa gaseasca algoritmul necesar ajustarii deficitului.

In al doilea rand, Emil Boc spune ca "solutia nu este sa dam pomeni electorale". Ca si cand sentintele dascalilor ar fi o favoare, si nu un drept castigat pe baza unei legi. Pe urma, cum se numeste succesiunea de acte normative care corecteaza mereu altele, sau proroga aplicarea unor norme, daca nu incapacitate de analiza si strategie?

Cine le pune pe masa premierului? Aparatul sau, selectat pe criterii de fidelitate pe cand se afla la Cluj-Napoca, si nu deoarece ar fi excelat in materie de finante si administratie. Si, totusi, acesti membri ai anturajului sau legal stau pe salarii bune in Bucuresti, li se platesc chirii si convorbiri telefonice din banii contribuabililor.

Cum le spui atunci dascalilor ca le plafonezi banii si ai pretentia sa nu treci drept ipocrit?

Intr-o singura parte are dreptate premierul: tara nu-si permite. Cea mai buna dovada este afirmatia liderilor Opozitiei, care nu mai pretind, in ultima vreme, ca din momentul ajungerii la putere vor creste la loc salariile, pensiile si ajutoarele, ci anunta ca vor incerca sa corecteze, in timp, ce-a stricat Cabinetul Boc.

Ceea ce, desigur, nu incalzeste pe nimeni.