Noua armadă a Chinei. Beijingul ar putea dispune de patru portavioane până în 2022

Marina Armatei de Eliberare a Poporului – cunoscută în afară drept Marina chineză – se modernizează într-un ritm vertiginos. Șantierele navale chineze au construit mai mult de o sută de nave de război în ultimul deceniu. China are acum două portavioane — Liaoning, în activitate, un al doilea aflat în teste maritime — și un al treilea și al patrulea posibil în construcție. Beijingul ar putea avea patru portavioane până în 2022 – un lucru remarcabil pentru industria navală chineză.

Astăzi, China are două portavioane: fostul portavion sovietic botezat Liaoning după modernizare, și un al doilea fără nume, Type 002, aflată în prezent în teste pe mare. Se așteaptă ca Liaoning să fie folosit mai ales pentru exerciții de antrenament, pentru ca marinarii chinezi să dobândească tehnici și proceduri în caz de război naval. Până una alta, Liaoning face curse prin strâmtoarea Taiwan și în largul coastelor Hong Kong, pentru a impresiona vecinii.

A doua navă, Type 002 (denumită anterior Type 001A) seamănă cu Liaoning, dar este ușor îmbunătățit, inclusiv cu un radar activ cu scanare electronică (AESA), și o punte pentru decolarea avioanelor mai mare. Experții cred că Type 002 va transporta mai multe avioane de luptă decât fratele său mai mai mare, până la treizeci de aeronave J-15. Type 002 va fi primul portavion capabil să intre în luptă, deși lipsa unei catapulte va face ca aparatele de vânătoare să sacrifice din raza de acțiune și din puterea de lovitură pentru a decola.

O a treia navă este în construcție la șantierul naval Jiangnan din Shanghai, iar potrivit unor rapoarte credibile, o a patra, din aceeași clasă, ar fi în construcție în șantierul Dalian, potrivit nationalinterest.org . Acest nou portavion este primul construit de China folosind o metodă de construcție modernă, modulară. Modulele, cunoscute sub numele de „superlifturi”, cântăresc fiecare sute de tone, sunt asamblate pe uscat și apoi ridicate pe navă. Marile nave de război americane și britanice, inclusiv portavioanele USS Gerald R. Ford și HMS Queen Elizabeth sunt asamblate folosind metoda superlift.

Deși există puține detalii despre Type 003, știm câteva lucruri. Noul transportator va renunța la metoda rampei. Utilizarea catapultelor va permite portavionului să lanseze avioane mai grele cu încărcături mari de combustibil și arme, făcându-l mai eficient.

Se pare că China a efectuat „mii” de lansări pentru testarea noului sistem de lansare a aeronavelor cu ajutorul catapultelor electromagnetice (EMALS). Un sistem de lansare EMAL nu numai că permite lansarea avioanelor de luptă mai grele, dar poate și lansa aeronave cu elice. Abilitatea de a regla nivelurile de putere ale EMAL face, de asemenea, mai ușoară lansarea de drone.

SUA vs China

Centrul de Cercetare al Congresului SUA (CRS) a lansat o versiune revizuită a studiului său privind Capabilitățile Navale ale Armatei Populare Chineze pe 9 martie. Acest studiu intitulat „Modernizarea navală a Chinei: Implicații pentru capacitățile marinei americane - Context și probleme pentru Congres” se află la a 249-a versiune!

Potrivit CRS, numărul de nave ale Marinei chineze l-a depășit pe cel al Marinei SUA în 2014-1015. În prezent, Armata Populară are 333 de nave militare și va dispune de 400 până în 2025.

La acestea se adaugă mijloacele pazei de coastă (255 de nave conform CRS), dintre care unele sunt nave de luptă vopsite în alb pentru a da impresia că sunt civile. Dacă mai adăugăm și „miliția navală”, China ar dispune de 700 de nave.

Marina SUA alinia 297 de nave militare la sfârșitul anului 2020 (296 conform CRS și 298 conform site-ului american military.com care detaliază: 11 portavioane, 115 nave de luptă de suprafață, 68 de submarine, 33 de nave amfibie, 8 nave de luptă împotriva minelor, 30 de nave de aprovizionare, 32 de nave de sprijin și 1 navă auxiliară.

Ce urmărește Beijingul?

Armata chineză are nevoie de un arsenal puternic și divers în cadrul strategiei sale „Apărare în apropierea mării și protecție în mării îndepărtate”. Acest concept chinezesc datează din 2015 și combină două dimensiuni, una regională de apărare a suveranității chineze, cealaltă offshore cu o extindere geografică și strategică incluzând proiecții de putere.

Într-adevăr, flota chineză este acum capabilă să desfășoare grupuri navale în Oceanul Indian (chinezii au desfășurat 36 de nave anti-piraterie în Golful Aden din 2008), în Pacific și în Arctica și Atlantic. Aceste desfășurări în larg ar putea fi efectuate ca parte a proiecțiilor de putere sau în sprijinul forțelor expediționare chineze (care ar fi sub mandatul ONU, de exemplu, ca parte a operațiunilor de menținere a păcii).

Alte răspunsuri sunt mai pragmatice și mai îngrijorătoare pentru că încorporează ipoteza unei confruntări armate. Amiralul Davidson, șeful Comandamentului Indo-Pacific al Statelor Unite, este de acord cu acest lucru când vorbește despre insula americană Guam, care găzduiește resurse navale și aeriene enorme: Pentru mine, este clar că va trebui să luptăm pentru Guam, ca să putem opera în continuare de acolo, spune amiralul.

Alți analiști consideră că singura țintă rămâne Taiwan și că efortul chinez are ca scop recucerirea insulei rebele și, în același timp, o confruntare directă cu flotele țărilor occidentale care ar putea veni în salvarea insulei, pe care Beijingul o consideră o parte a teritoriul său. De aici această bază navală dublă, atât expediționară cât și amfibie pentru luptele de coastă și invazia terestră pe mare.

Cine ar câștiga războiul?

Cine ar câștiga războiul? Este dificil să dai un răspuns definitiv. Pentru mulți militari și analiști, o confruntare între Marina Chinei și Marina SUA ar fi scurtă și violentă, criminală și devastatoare...

Protejarea Taiwanului, și chiar a Filipinelor și a Japoniei în timpul unui conflict de mare intensitate cu China, ar costa scump marina americană, dar și marina chineză. Marinei statului comunist îi lipsește cu siguranță experiența operațională a Marinei SUA. În plus, ar avea dificultăți în a asigura simultan un asalt amfibiu și protejarea rutelor sale de comunicații și aprovizionare.

Întrebarea majoră este de fapt prețul uman pe care SUA sunt pregătite să-l plătească. În cazul unui conflict cu China, acest preț ar fi ridicat, în mod clar. Pierderea unui portavion și a celor 6.000 de marinari și aviatori ai săi este cu totul altceva decât pierderea unui elicopter Blackhawk (ca în Somalia în 1993, cu consecințele care au urmat).