Praxiteles cu burka

Conflictul dintre SUA si Iran a debutat odata cu revolutia siita din 1979, pe cere regimul ayatollahilor a cautat sa o exporte in toata lumea islamica.

Pe vremea dinastiei Pahlavi, relatiile fusesera foarte bune, iar sistemul politic - desigur autoritar - lasase loc minijupei pe strazile Teheranului.

Dupa ce relatiile iranienilor cu americanii s-au degradat (s-a facut si un film despre "criza ostaticilor") - fostului imperiu persan i-a fost impus un embargo international vinovat, poate, de radicalizarea teocratiei si implicarea liderilor siiti in finantarea terorismului international.

Ca si in cazul embargoului american asupra regimului castrist, tensiunea bilaterala Washigton-Teherean incepuse sa semene cu o imemoriala vendetta: observatorilor din intreaga lume le era practic imposibil sa mai spuna "cine a inceput" (iar "cine are dreptate" se stabilea mai curand prin judecata geopolitica, nu prin studierea cazului).

Blocajul a devenit absolut cand Iranul, prost inspirat de dizidenta comunista nord-coreeana, a lansat controversatul sau program nuclear. Peste doua decenii, meciul s-a jucat pe terenul acesta simbolic, cu sanctiuni, inspectii AIEA, santaj, presiuni, bluf-uri si incidente militare in apele Golfului.

Ulii administratiei Bush n-au ezitat sa aseze atunci Teheranul pe "axa raului". Izolarea tarii a devenit patetica si degradarea nivelului de trai a incurajat, ca de obicei, strangerea de surub politic intern. Un fel de goana spre ce-i-mai-rau.

Ei bine, pacifistul presedinte Obama a reusit, spre finalul celui de-al doilea mandat, sa se impace cu Iranul. Sanctiunile au fost ridicate. Promisiunile de stopare a programului nuclear au devenit credibile.

Aceasta evolutie a tensionat relatiile dintre Arabia Saudita si Iran, cele doua capitale intrand in faza unei aproape oficiale revalitati pentru statutul de putere regionala.

Pe de alta parte, regimul de la Teheran se resocializeaza international, printr-o ofensiva de sarm diplomatic menita sa reporneasca industria petroliera si contractele sale miliardare.

Europenii au vazut mereu Iranul ca pe o entitate opusa Occidentului. Grecii lui Pericle, macedonenii lui Alexandru cel Mare, cezarii romani, bazileii bizantini, in fine, toti exponentii civiliazatiei europene, pana la Churchill, au gandit politica Mediteranei in functie de Golful Persic si au perceput actualul Iran ca pe o contrapondere paradigmatica. Un soi de adversar ireductibil, dar si un exemplu de mare cultura admirabila. Asa cum si este sau mai curand a fost.

Ilustri savanti europeni, precum Henry Corbin, au studiat teologia Imamului Ascuns, poezia mistica persana, arhitectura islamica desavarsita in citadele precum Ispahanul...

Covorul "persan" a devenit si el metafora confortului spiritual, a jocului de sah, a desenului strategic de suprem rafinament. Vechea cultura iraniana, care gazduieste pana azi enclave armene, azere si chiar maniheiste, a influentat asadar enorm stilistica mondiala a islamului, dar si constiinta de sine si raporturile de alteritate din "tabara" Occidentului.

Acestea fiind scrise, cu titlu introductiv, ma grabesc sa vin la "obiect". Putem coabita cu Iranul contemporan, antisemit, intolerant, teocratic si nu peste multa vreme arogant?

Dupa cum cititorii meu stiu, caderea comunismului a lasat loc unui cuplu de profetii geopolitice opuse: cea optimista, a lui Francis Fukuyama, care anunta "sfarsitul istoriei" (ca final al conflictelor ideologice si triumf al neoliberalismului democratic global) si cea pesimista, asumata de Samuel Huntington, potrivit caruia vom trai "ciocnirea civilizatiilor".

Noua - ca europeni extenuati de doua imense razboaie civile si de aberatiile a doua totalitarisme - nu ne mai arde de razboi. Si de aceea cedam totul, mental cel putin.

Dar zecilor de milioane de tineri iranieni prost platiti s-ar putea sa le placa ceva mai mult perspectiva unei coliziuni inter-civilizationale. Elitele din ambele teritorii trebuie sa conlucreze rational, pentru a evita asemenea confruntari irationale, dar vor fi ele suficiente pentru a reusi?

Oricum, recent, presedintele iranian Rohani a facut o vizita la Roma. In program a fost introdusa si o incursiune la Muzeele Capitoline (care gazduiesc, intre altele, originalul statuii ecvestre de bronz a imparatului-filozof Marcus Aurelius). Retelele de socializare au explodat la aflarea stirii ca protocolul iranian a spus - OK, ar putea merge presedintele la acel muzeu, dar numai daca statuile nude sunt ascunse pudicelor sale priviri...

Intr-un mod pe care toata opinia publica de dreapta l-a socotit umilitor pentru demnitatea lor, italienii au acceptat conditia inaltului demnitar, mascand statuile nude in spatele unor cutii de carton (destul de sinistre).

Multi ar putea spune ca orice buna gazda se adapteaza pretentiilor oaspetelui: de pilda daca acesta e vegetarian, nu i se propune carne de porc.

Dar aici e mai mult decat atat: dupa mine, italienii ar fi trebuit sa scoata vizita din program si sa propuna altceva, care sa nu implice negarea propriei culturi. Asa, au suspendat stima de sine pe care o comporta suveranitatea.

Diplomatie, de acord, dar fara a uita ca tocmai diplomatia e arena unui nesfarsit concurs de simboluri. Se vor gasi unii care ne vor aminti ca Europa insasi a fluctuat mereu intre permisivitate libertara si pudibonderie sau tabu sexual. Asa este, numai ca si aceste fluctuatii (vedeti bunaoara cronica accesului public la Cabinetul secret al Muzeului de Arheologie din Napoli) fac parte din istoria noastra: le asumam ca atare. Una e sa cenzurezi un pasaj licentios ad usum Delphini, si alta sa-i pui burka lui Praxiteles...

Teodor Baconschi este doctor in antropologie religioasa si istorie comparata a religilor, Universite Paris Sorbonne - Paris IV.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Ciolacu este sigur de victoria lui Firea la Capitală: ”Va câștiga şi cu Piedone, şi fără Piedone”

Indiferent dacă Cristian Popescu Piedone se va retrage sau nu din cursa electorală, Gabriela Firea va fi noul primar al Capitalei, este convins Marcel Ciolacu. Premierul a precizat miercuri,...

Ciolacu susține că nu există riscul ruperii coaliției: ”Ce voiaţi? Să stau la televizor să spun: "m-am gândit eu că e mai bun Piedone"?”

Marcel Ciolacu nu crede că decizia privind candidaturile separate la Primăria generală a Capitalei va afecta în vreun fel coaliția formată din PSD şi PNL. El susţine că membrii alianţei...