Ziare.com

La pas prin taramul cu prea putin Craciun - Israel si Palestina

de Mihai Sandu, consilier parlamentar
Marti, 24 Decembrie 2019, ora 07:47

   

La pas prin taramul cu prea putin Craciun - Israel si Palestina
Mihai Sandu
In urma cu ceva timp, am urmarit un clip animat despre situatia din "pamantul sfant". Erau infatisate scene sugestive cu si despre lupta pentru acelasi teritoriu, cu victoriosi si invinsi si cu un singur invingator la final - timpul, ca un soi de nostalgie fara sens. Ceea ce era subliniat acolo este sinonim, intr-o maniera dureroasa, cu istoria. O bucata de Pamant pentru care s-au luptat secole de-a randul populatii intregi, un tinut de care s-au indragostit multe religii si de unde au disparut multe popoare, unele intr-un colt uitat de timp al istoriei.

Citeste toate textele scrise de Mihai Sandu pentru Ziare.com

Am privit clipul, am inchis ochii intr-un amestec de aprobare a realitatii prezentate, consternare si resemnare si am uitat sa mi-l amintesc. Pana de curand.

Am facut parte dintr-un proiect organizat in context european care viza cresterea constientizarii asupra stadiului actual al crizei israelo-palestiniene prin vizite in chiar inima acestui conflict - Ierusalimul de Est si Platoul Vestic.

Exact asa cum in urma cu cativa ani am inchis ochii la finalul acelui clip, am simtit acum ca ii deschid, sau ca se deschide in ei o perspectiva noua, una pe care zecile de carti despre conflictele israelo-palestiniene ori situatia din Orientul Mijlociu nu o pot atinge mai mult decat o face o lumanare aprinsa in toiul noptii.

E o diferenta majora intre modul in care arata orasele noi, construite de la zero de Israel, si zonele traditionale, orasele vechi, si una chiar si mai mare fata de orasele aflate in teritoriile disputate. Tel Aviv, cel putin, seamana izbitor de mult cu orasele de pe Coasta de Vest a Statelor Unite si, intr-o anumita masura, poti simti astfel de asemanari si in partea vestica a Ierusalimului.

Mult mai romantic, Ierusalimul de Est inseamna istorie si religie la superlativ, insa si strategie, politica si crize sociale si umanitare asternute intr-un microcosmos din care poti extrage chiar mai mult decat o tabla de sah. Vazut de jos, de la firul ierbii, Ierusalimul Estic isi arata urmele de gloante, cladirile darapanate si gardurile de sarma ghimpata laolalta cu cladirile istorice si bazarurile care miros deopotriva a Biblie si a "1001 de nopti".

Privit insa din exterior, de pe dealurile care il inconjoara, ai in fata ochilor o harta strategica desfasurata ca in palma, plina de steaguri infipte, multe la propriu, in puncte cheie, intocmai ca intr-un joc de strategie care te ajuta sa vezi mai usor cine controleaza ce. Aproape complet separat de partea vestica, Ierusalimul de Est se rupe, incet-incet, si de Platoul Vestic. Extrem de relevant si revelator, chiar, pentru situatia din intreaga regiune, arata pe viu disensiunile israelo-palestiniene, printr-un mozaic al coloniilor israeliene care inconjoara, treptat, urbea inca populata majoritar de palestinieni, dubland astfel valentele vestitului zid care deja prinde zona urbana intr-un fel de asediu arhitectural.

Din anumite puncte de vedere, m-am trezit ca observ pe viu ceea ce am tot invatat referitor la teoriile de relatii internationale, la ideologiile strategice dupa care se ghideaza politica externa a statelor. Intr-o dimensiune miniaturala si pe care mintea mea a pervertit-o metaforic, vedeam in fata ochilor o lupta intre Heartland-ul lui Halford Mackinder si Rimland-ul lui Spykman, in care dimensiunea urbana a Ierusalimului de Est, ea insasi o tabla de sah, este completata de un inel inca incomplet in care coloniile israeliene incep sa stranga tot mai tare asediul, la intrecere cu cele cateva asezari de beduini care raman paralizate, incapatanandu-se cu buna stiinta sa nu evolueze.


Ierusalimul de Est si asezarile din imprejurimi


Voi insista putin asupra acestui termen - incapatanare. De mult prea mult timp, status quo-ul din regiune a inceput sa lancezeasca atat de tare, incat insasi trecerea timpului devine sinonima cu degradarea si cu aparitia oarecum fireasca a evolutiei. Blocate in timp din punct de vedere al normelor si rezolutiilor de drept, tinuturile disputate iti inspira cat se poate de puternic un sentiment de resemnare in fata oamenilor care au uitat nu doar sa negocieze, ci si ce anume vor sa negocieze. Ambele tabere refuza sa miste, apeland la intelegere din partea comunitatii internationale si repetand argumente pierdute undeva prin realitatea secolului trecut la aproape fiecare intrebare primita. Povesti din toate directiile, cuvinte mari, puternice si apeluri umanitare decalate de trecerea timpului si parafrazari din istorie la tot pasul. Insa niciun cuvant despre ce e de facut mai departe, despre posibilele solutii si, poate cel mai important, nimic despre ce e dispusa fiecare tabara sa cedeze pentru a se ajunge la o rezolvare.

In toata aceasta curgere a timpului, insa, vezi cum doua lumi se chinuie parca voit sa traiasca in dimensiuni paralele intr-o realitate spatio-temporala comuna. Vezi Ierusalimul de Est impanzit de locuri sfinte si mozaicat de povesti de rezistenta israeliana ori palestiniana, te uiti aproape blocat la zidul care se tot intinde si se umple de protestele colorate si amenintarile tacute transpuse infiorator de vopseaua de grafitti si printre multele dileme care iti rasar in minte incepi sa te intrebi la ce folos duce aceasta lectie vie de istorie si strategie daca nu poti vedea altceva decat rasarit si apus intr-o bucla continua care tine lumina departe.


Graffiti pe zid - Betleem


Mergi in Betleem cu gandul la Iisus si dai de realitatea unui punct de trecere pentru palestinieni in care aglomeratia e imbacsita de melodii cu directie precisa si de vanzatori ambulanti care aduc aminte de targurile marilor orase din Romania anilor '90. Te duci cu gandul instantaneu la locurile de munca ale palestinienilor din tinuturile israliene si te intrebi, zadarnic, daca a existat si o incercare de dezvoltare a industriei si serviciilor in plan local, de catre palestinieni, in interiorul oraselor populate majoritar de palestinieni, cum este intocmai cazul Betleemului. Te retragi in observatie pe dealurile dimprejur si in timp ce admiri frumusetea de netagaduit a naturii incepi sa auzi pocnituri ciudate in departare la care instinctul de conservare nu poate sa ramana indiferent. Te infioara ganduri si impresii si incepi sa te gandesti daca poti intelege cu adevarat ceva, legat de la un capat la celalalt.

Apoi ajungi in Hebron, "orasul fantoma", si incepi sa auzi, aproape la fiecare 5 minute, aceleasi pocnituri, intr-o realitate mult mai clara si profunda a prezentului. Intelegi ca sunt, de cele mai multe ori, artificii si te intrebi daca sunt aprinse de copii. Apoi iti dai seama ca asta sperie, de fapt, cel mai tare. Sunt puse in joaca sau pentru ca acei copii sunt obisnuiti cu sunetul asta si vor sa il repete, intocmai cum au vazut la cei mari? Si asta pentru ca, din cand in cand, in departare, razbate cate un sunet indubitabil de mitraliera... tras, de cele mai multe ori, in aer. Descurajare? Mentinerea unei stari in care nimeni sa nu isi permita sa uite? Autoizolare bilaterala prin sunet si prin neasumarea unei incercari de a da ochii cu celalalt? Multe intrebari si un singur raspuns, care nu apare in minte, ci direct in ochiul inimii - frica. E atat de multa frica incat fiecare isi gaseste doar curajul unor tirade de acuze pe care le varsa intotdeauna celor care vin sa observe, sa afle, insa niciodata in fata celuilalt, niciodata in incercarea de a putea privi si in ochii celor care iti seamana desi ai fost invatat ca sunt mult prea diferiti. Frica si angoase ale trecutului desenate mult prea clar in suflul prezentului. Si liniste.

Pe strazile sigilate din inima Hebronului, linistea e atat de apasatoare incat sunetul unei masini aproape ca te face sa te ghemuiesti si sa te uiti in sus; fiecare zona comerciala, scoala, piateta inchisa de sarma ghimpata si moloz inghesuit iti trimite imaginatia intr-o alta bucla temporala cand acolo mustea viata; iar cate un cotlon in care vezi vegetatie ori fauna te face sa iti doresti sa ramai pe loc, fericit ca primesti semne de viata.



Centrul Hebronului


Centrul Hebronului este un loc uitat de orice divinitate. Evident, totul a pornit din ratiuni de securitate, chiar daca e dureros sa vezi pustiirea preventiva pentru care acest loc este simbolic. Insa acum vedem ura si radicalizare de la copii la adulti, soldati nepermis de tineri care privesc, dezorientati si fara idee daca ar trebui sa actioneze restrictiv, catre un grup de civili straini veniti sa asculte linistea si sa priveasca povesti. Respiram dilema unor locuri pustiite, blocate, restrictionate, insa fara suficienta populatie astfel incat restrictiile sa mai aiba vreo justificare. Si cel mai frapant este modul in care civilii reactioneaza cand un grup de straini, condusi de cineva nu neaparat de acord cu ei, trece prin zona. Filmari de intimidare, jigniri, urmariri pline de cuvinte incisive, pahare cu apa aruncate inspre ghid. Si din cand in cand, focuri de arma sau artificii care strapung linistea fara sa vezi de unde sau catre ce au fost trase.

Si atunci ma loveste. Eram pe fundul unui ceaun, inconjurat de cladiri amplasate ca intr-un joc de razboi pe care il jucam in urma cu 10-15 ani, atunci cand viata era simpla; cladiri inca ciuruite de gloante pe inaltimi si orice urma de posibil ascunzis blocat complet in partea de jos. Intreaga zona e pustie pentru ca e prea relevanta si riscanta strategic. Si pentru ca ambele tabere se tem, de fapt, mult prea mult unii de altii. Acelasi motiv pentru care se instaleaza si radicalizarea si pentru care devine comoda, indiferent ca vorbim de colonisti israelieni sau de sustinatori ai cauzei palestiniene.

Pare un tinut blocat in timp, insa aparenta mascheaza o realitate a lucrurilor care vin aproape de la sine si duc evolutia intr-o directie oricum numai corecta, logica si fireasca nu. Acolo, timpul inca mai are rabdare, insa istoria dimprejur casapeste pas cu pas acest armistitiu intins pana aproape de rupere si lasa in urma gauri negre de unde lumina nici nu va mai iesi, nici nu va mai putea intra. Iar solutia celor doua state, ideea reconcilierii voite, asumate, devine o gluma in capcana strategica a prezentului.

Iti dai seama ca totul ar putea duce la un moment in care nu va mai putea face nimeni nicio diferentiere exacta referitoare la cine ce teritoriu controleaza, la cine ce oras sau sat e mai indreptatit sa primeasca in administrare si iti dai seama ca amenintarile care plutesc in aer miros a apartheid si intifada.

Riscul de implozie a unei societati, a unor societati atat de brazdate de cicatrici este atat de mare incat aproape ca nu te mai gandesti la etica ci la modus operandi si te intrebi ce repercusiuni ar putea avea tot acest peisaj asupra istoriei inca nescrise la nivel regional sau international. Pentru ca exact blocarea intrinseca a oricarui impuls spre solutionare este cea care creeaza aproape pe nesimtite precedente care vor afecta puternic dreptul international si vor preveni alte si alte solutii la probleme inca neprofetate.

Toata lumea cere sanctiuni, toata lumea se plange la comunitatea internationala ori la aliati. Iar atunci cand tot ce apare sunt doar declaratii, o iau de la capat. Nici vorba de negociere, de pasi inainte sau de incercari de solutionare.

Cate o schimbare apare in coltul mintii si al sufletului odata cu fiecare ciclu electoral, insa ajunge sa dispara dupa ce doar declaratii sterile raman pe tapet. Si timpul curge rabdator, istoria continua sa pacaleasca, iar perfidia incapatanarii colective pare hotarata sa priveasca si spre viitor. "Las' pe maine..."

Revenit in Romania, am simtit ca inchid din nou ochii la gandul aceluiasi videoclip, iar in spatele ochilor am vazut timpul blocat chiar si acolo...

Solutia celor doua state se indeparteaza, rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU raman ratacite in realitati care se pierd in neant, ambasadori sau oameni politici obosesc si se retrag catre locurile natale cu gandul ca au facut tot ce au putut, iar pe loc raman doar fundatii umanitare si proiecte europene care pocnesc din cand in cand... intocmai ca artificiile...



Iar acum, e Craciunul. In fiecare an ne indreptam cu totii atentia, gandurile, sentimentele catre Betleem, Ierusalim, intr-un fel de calatorie initiatica pe care cu totii o repetam an de an in suflet. Insa misticismul cu care ne inconjuram uita, de cele mai multe ori, sa tina cont si de prezent si refuza cu totul sa priveasca viitorul.

Paradoxul este ca tocmai taramul de unde porneste licarul de speranta pe care il aprind de fiecare data sarbatorile de iarna se numara printre locurile pe unde Mos Craciun nu trece. Iar acest fapt trece peste noi si pe langa noi de fiecare data, intr-o continua procrestinare extinsa la nivel universal. Prea multe locuri sunt astazi dominate de conflicte ori crize inghetate si lasate pe marginea drumului. "Poate-poate s-or ocupa cei de maine..." Crizele cu care ne confruntam la nivel mondial, insa, nu dorm niciodata, iar in spatele ghetii mici bacterii ori virusi continua sa erodeze.

Acum, e Craciun si lucrurile par simple. Daca nu schimbam insa, daca nu ne concentram si pe restante, lumea de maine va mirosi, arata si se va simti altfel. Tocmai pentru ca e Craciun, intelepciunea ne poate determina sa facem ceva atat de simplu: sa schimbam. Sarbatori fericite!

Mihai Sandu este consilier parlamentar cu o experienta de peste 6 ani in administratia publica centrala si expert pe relatii externe al USR. Purtator de cuvant al USR Prahova.

Despre ce vrei sa scriem?


Urmareste Ziare.com si pe Facebook! Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Citeste mai multe despre Israel Palestina Craciun
Sursa: Ziare.com

Articol citit de 3690 ori

Urmareste Ziare.com pe

Urmareste stirile Ziare.com pe Facebook
1 comentariu
Ordoneaza comentariile:Standard |Calitate |Numar Voturi |Recente

Israel...!

Nu are cum sa se tina din moment ce sunt doar o sama de locuitori care sarbatoresc ! Pe de o parte sunt ultrareligiosi evrei care sarbatoresc si pe de cealalta parte arabi israelieni dar si din Betlehem , bunaoara, care sunt crestini !Da, Hebronul este un loc simbolic si pentru ca acolo timp de 5 ani a fost scaunul de domnie al regelui David ! Dar ca sa fie pace , unele tinuturi au fost retrocedate de gen Ariel Sharon care a sfarsit inainte de vreme datorita blestemelor aduse de evreii ultrareligiosi pentru ca, asa cum spuneam, a retrocedat tinuturi istorice evreiesti....! S-a stins dupa ,cred, 5 sau 6 ani...! Adevarat, nu toate sunt tinuturile lor dar cel putin o parte sunt de mii de ani ale lor ,cum ar fi; Tel Aviv, Asdod, Askelon,portul Yaffo.....! Important este ca nu este interzisa aceasta sarbatoare si se aminteste de Mantuitor ....!

 

Platforma pentru solutionarea online a litigiilor