In ultimii doi ani, cu riscuri majore pentru cariera sa, Vladimir Putin a reusit o serie de salturi geostrategice deopotriva importante si nechibzuite: a ciopartit si destabilizat Ucraina, a securizat controlul rusesc asupra Marii Negre, a stabilit un cap de pod larg si indepartat in Orientul Mijlociu (Siria - si in curand Irak) si, mai recent, a readus Moldova in aria de influenta a politicienilor indragostiti de Kremlin. E foarte mult pentru un interval atat de scurt.
Dupa o astfel de largire spectaculoasa a zonei de iradiere, ar trebui sa urmeze, in mod normal, o linistire pentru consolidarea castigurilor; aceasta este, in general, "maniera ruseasca" de a actiona in istorie - prin expansiuni explozive urmate de lungi adormiri.
Totusi, este la fel de adevarat ca "maniera ruseasca" e una mai degraba entuziasta decat analitica - si ca progresele ii imping intotdeauna inainte pe urmasii lui Petru cel Mare si Stalin, pana la punctul in care primele esecuri ii deprima inconturnabil si secular.
Merita sa ne intrebam: unde si-ar indrepta Putin ochii daca, inghiontit de-o bizara veselie slava, ar alege varianta continuarii progreselor strategice in dauna celei a linistirii pentru fortificarea avantajelor deja obtinute?
Cel mai probabil asupra slabirii consistentei interne a marelui baraj ridicat de NATO la granita de apus a noului Imperiu Rus: Polonia-Romania-Turcia (Bulgaria, o tara cu slabiciuni rusesti mai ample, e o prezenta mai nesigura in peisaj). Membrul "exotic" al acestei antante, Turcia, este deja o tara semnificativ destabilizata de jocul geostrategic: gazduieste doua milioane de refugiati sirieni, e macinata de separatismul kurd, suporta atacurile tot mai sustinute ale terorismului Statului Islamic.
Polonia si Romania au sansa unei geografii mai generoase, care le plaseaza intr-un peisaj mult mai sigur decat Orientul Mijlociu. In plus, ele sunt aproape impermeabile in fata propagandei rusesti din ratiuni istorice: rapturile teritoriale, dictaturile impuse din varful tancului, umilintele la care au fost supuse Armatele Nationale fac Romania si Polonia alergice la orice amicitie politica profunda cu Rusia.
Din acest motiv, este greu de crezut ca un Putin ofensiv ar incerca macar sa sustina aici, pe termen scurt, nasterea unor miscari similare celor din Republica Moldova. Varianta realista a Kremlinului ar implica mai degraba incurajarea unor directii politice si ideologice care sa slabeasca consistenta euro-atlantica romana si poloneza. Pentru Romania asta poate sa insemne:
"Gazdele" unor astfel de riscuri sunt usor de intuit: fie politicieni sau partide in criza de imagine sau in context penal grav, fie miscari aflate la inceput de drum si care sunt dispuse sa parieze pe un discurs radical.
A doua varianta e mai degraba teoretica: sistemul politic romanesc se indreapta in mod accelerat spre un bipartidism (2+1, cu UDMR) care va limita durata de viata a partidelor mici la perioada interelectorala in care inca isi pot nega conditia minora.
Ceea ce ne aduce, de fapt, la singura amenintare reala pentru stabilitatea ideologica europeana si nord-atlantica romaneasca: politicienii in deriva. Cei care stiu ca sunt oricum pe cale sa fie condamnati pentru coruptie si sunt dispusi sa dezlantuie infernul pe ruinele carierei lor; cei care vor sa ramana in carti cu pretul asumarii unui discurs toxic.
Acestia sunt - in urmatorii ani, cel putin - singurii aliati indirecti pe care Putin ar putea sa se sprijine intr-o Romanie rece la orice alta forma de seductie ruseasca - exceptand-o, desigur, pe cea exercitata de Dostoievski sau Tolstoi.
Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.