Esec grav, pe toata linia

Diplomatia Berlinului si a UE sunt la pamant. Ori incotro s-ar privi, din Hong Kong la Washington, de la Istanbul la Varsovia si de la Damasc la Moscova, peisajul politicii externe europene e dezolant: Oare din vina cui?

Spre surpriza si regretul Berlinului si oficialilor de la Bruxelles, in Polonia s-a impus net presedintele Duda. Cu o participare la vot frizand recordul, liderul national-conservator sustinut de partidul guvernamental al Dreptatii si Justitiei a invins mai clar decat s-a sperat la vest de Oder si Neisse. Unde actualul establishment polonez, considerat prea de dreapta, prea nationalist, crestin, conservator, populist, antirus si proamerican, isca iritate ridicari din sprancene.

Deloc de mirare ca Berlinul si Bruxelles-ul ar fi vrut mult sa castige contracandidatul progresist al lui Duda. Sustinut de o alianta de formatiuni in frunte cu Platforma Civica, Rafal Trzaskowski promisese un roll back al reformelor social-conservatoare, introduse in ultimii cinci ani de PiS si ameliorarea relatiilor cu Germania si UE. La a saptea victorie consecutiva a PiS a devenit clar si pentru oficialii germani, si pentru cei vest-europeni ca scindarea Poloniei si a Europei e durabila, profunda si sanctionata democratic, astfel incat in urmatorii trei ani in care PiS va continua sa ramana indiscutabil la butoane, risca sa se adanceasca, daca nu se vor schimba datele politice vest-europene.

Polonia si UE

Polonia nu e usa de biserica. Dar o apreciabila parte din vina acestei parca incurabile polarizari o poarta vremea necurmatelor politici si diplomatii progresiste si impaciuitoriste promovate de ani si decenii de principalele capitale vest-europene atat in interiorul Uniunii Europene, cat si fata de vecini si marile puteri.

Ce i-a speriat atat de rau pe polonezi, incat sa-si asume o deteriorare durabila a relatiilor cu Germania si parte buna din vestul Europei nu e greu de decelat. I-au angoasat pe multi plecaciunile repetate, intre altele prin North Stream II, facute Moscovei. Caci Rusia, care tocmai si-a confirmat prin referendum eternizarea tiraniei, a ambitiilor expansioniste si a pretentiilor imperiale, e o tara considerata de covarsitoarea majoritate a polonezilor si, mai ales, a celor rasariteni, o amenintare acuta.

Si i-au mai ingrozit pe polonezi, asa crestini cum in genere sunt, caciulirile fata de ideologia neo-marxista cu politicile ei identitare, promovate de noua inchizitie a corectitudinii politice din vest, caciuliri performate la fel de asiduu, pe cat de intense s-au dovedit, in paralel, vituperarile vest-europene la adresa lui Donald Trump, liderul superputerii percepute de multi est-europeni ca singura pavaza in calea agresiunii ruse.

Incat e clar ca la Berlin si Bruxelles s-au subestimat serios si sistematic toate aceste aprehensiuni firesti. Pretul disonantelor cognitive si erorilor de apreciere occidentale (care nu sunt straine nici de Brexit) risca sa fie piperat. Pentru integrarea si valorile europene, ca si pentru pozitionarea continentului in concertul natiunilor si puterilor globalizate, redivizarea si invrajbirea continentului sunt cum nu se poate mai deplorabile. Cecitatea, care le-a iscat, pare a fi in buna parte consecinta erodarii valorilor crestine din Apus si a consecutivului clivaj axiologic dintre elita vest-europeana si natiunea poloneza.

Turcia si crestinatatea

Spre neplacerea celei din urma si a crestinatatii, cata crestinatate mai e in Occident si intr-o Germanie in care anul trecut o jumatate de milion de credinciosi au intors spatele celor doua mari biserici, in tacerea aparent nepasatoare a inaltilor ierarhi, seful islamist al Turciei si-a aratat, din nou, adevarata fata. La ceasul sultanismului islamist, presedintele Erdogan si-a afisat fara jena dispretul total fata de Europa, America si Rusia, convertind in moschee cea mai importanta biserica a ortodoxiei. Reorientarea spre islam a splendidei Hagia Sophia, cea transformata cu mult bun simt de fondatorul Turciei moderne, Kemal Ataturk, in muzeu, semnalizeaza pe de o parte divortul de laicism si modernitate al statului condus de Erdogan. Respingerea vehementa, de catre turci, a solicitarilor americane si desconsiderarea valorilor NATO, din care Ankara inca face parte, ca si ale unei crestinatati parca tot mai nevolnice n-a iscat decat tacere impotenta ori scancete de neputinta si durere in vest, la Vatican, la Berlin, la Bruxelles si la Moscova.

Vlaguit inca inainte de a-si intra bine in paine, noul sef-diplomat al UE, Josep Borrell, care n-are inca un an in functie, dar nici nu promite sa dea dovada de mai multa energie in viitor, n-a reusit, textual, decat sa "regrete" decizia Turciei.

Doar protestul musulmanilor laici ai Turciei, de felul scriitorului Orhan Pamuk, si tipatul disperat si de moarte ranit al Greciei, potrivit careia asistam la o "provocare", s-au auzit mai clar.

Responsabilitati

A cui sa fie oare vina pentru aceasta usturatoare palma pe obrazul lumii libere? E a Turciei? Evident. Reislamizata pe linia Fratiei Musulmane de catre Recep Tayyip Erdogan, Ankara isi semnalizeaza prin reconvertirea catedralei bizantine pretentia de a se desparti de comunitatea statelor de drept si de a prelua pe termen lung conducerea semilunei. Ankara a aruncat astfel manusa nu doar Europei si NATO, ci si pretendentilor regionali la coroana sunita ca aliatii SUA, Egiptul si Arabia Saudita.

Dar, ar fi naiv sa-i atribuim raspunderea pentru acest esec doar Turciei. E si culpa unei Americi care, sub Obama si, mai recent, sub Trump a sucombat, obosita de razboaie purtate de una singura,sinucigasei ispite neo-izolationiste.

Si e vina unui vest tot mai ideologizat pe de o parte, tot mai timorat si efeminat pe de alta, tot mai dispus sa faca in practica, daca nu retoric, rabat de la valorile propriei civilizatii, de la logica si de la confruntarea cu experienta realitatii. Apusul a ajuns sa fie ca atare un spatiu al de-meritocratizarii doldora de gargauni, fiind stapanit, intre alte amagiri persistente, de iluzia eficientei faimoasei Realpolitik.

Ultima, o inventie a stangii social-democrate germane, se vrea pragmatism politic, dar numai pragmatica nu e in realitate. Fiindca e cladita, in fapt, pe aer, pe sperante pioase, lasitati si impaciuitorism. Iata de ce se tot amageste, la adapostul confortabil al umbrelei de securitate americane, ca, in fata tiraniilor si regimurilor totalitare rasaritene, diplomatia s-ar putea lipsi de vigoare militara, iar dictatorii ar putea sa fie, chipurile, convinsi sa se dea pe brazda prin comert si "dialog". Ori, la rigoare, dar numai in extremis, prin sanctiuni adoptate fara nicio tragere de inima si fara verificari, deci prea putin eficiente.

Asa se lamureste, partial, si dezastrul produs, sub conducere germana, la Consiliul de Securitate ONU, unde China si Rusia n-au putut fi convinse sa renunte la dreptul lor de veto, astfel incat s-au redus la una caile de acces cu ajutoare umanitare destinate refugiatilor sirieni din interiorul tarii stapanite, cu sprijinul Moscovei, Teheranului si, mai nou, al Beijingului, de un criminal in masa ca Bashir al Assad.

Si tot asa, precum si din dorinta Germaniei de a nu-si periclita relatiile comerciale cu regimul comunist chinez, se lamuresc reticentele altfel inexplicabile si imorale ale Berlinului in chestiunea suspendarii acordului de extradare cu Hong Kongul, desi Berlinul stie bine ca fosta colonie britanica si-a pierdut autonomia si deci si independenta justitiei, lichidate, fara mila, de regimul totalitar condus de Xi Jinping. Or, dupa cum au reliefat ecologistii germani, a extrada oameni in aceste conditii e a-i livra direct politiei politice comuniste si inumanului sistem represiv al Beijingului.

Intrucat Germania conduce Uniunea Europeana si, pe moment, si Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite, e limpede in sarcina cui cade indreptarea unei situatii care ar fi putut fi evitata, poate, daca se mentineau deschise varii optiuni si canale diplomatice, in special cele transatlantice, obturate iresponsabil si cu superbie, in ultimul deceniu si jumatate. Data fiind durata si amploarea derivei, ca si mentinerea la butoane a vechii elite, e greu de crezut in depistarea de solutii rapide.

Acest text a fost publicat si pe Deutsche Welle.ro

Petre M. Iancu a absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti. Intre 1980 si 1987 a lucrat la studiourile Sahia ca redactor si asistent de regie. In 1987 a emigrat in Germania. A fost redactor la postul de radio german Deutsche Welle, intre 1988 si 1990. A lucrat apoi vreme de doi ani pentru redactia romana a Europei Libere, in perioada imediat consecutiva revolutiei din 1989. Din 1993 pana astazi lucreaza din nou ca redactor la Deutsche Welle. A fost corespondent in Germania al TVR si al revistelor Dilema si 22. A publicat numeroase articole in presa centrala de la Bucuresti, colaborand frecvent si cu ziare din Germania sau Israel.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Avioane de vânătoare NATO au fost mobilizate în timpul atacurilor masive cu rachete rusești din Ucraina

Avioanele de luptă ale NATO au fost mobilizate după ce Rusia a lansat atacuri masive cu rachete cu rază lungă de acțiune asupra Ucrainei în noaptea de joi spre vineri, 19 aprilie....

Premierul Poloniei avertizează că situația din Ucraina a devenit „critică”, dar nu poate oferi Kievului sisteme Patriot. „Trebuie să ne protejăm propriul spaţiu aerian”

Donald Tusk, premierul polonez a avertizat vineri, 19 aprilie, că în Ucraina situaţia pe front este critică şi săptămânile următoare ar putea să decidă deznodământul războiului...