Ideea ca Erdogan si-a inscenat singur - sau doar a controlat - lovitura de stat de vineri e exotica si ignora psihologia politica elementara.
Un autocrat nu-si vulnerabilizeaza niciodata deliberat imaginea de lider puternic - nici macar pentru castiguri imagologice mai mari. Chiar daca ar fi fost disperat, pe marginea prapastiei (chiar nu e cazul), Erdogan ar fi ales sa mimeze forta, nu sa para pe punctul de a pierde puterea.
Un cunoscut rege arab, extrem de intelept, pasionat de masini, avea obiceiul de a castiga intotdeauna raliul tarii sale: politicienii, oricat de destepti, nu au niciodata suficienta auto-ironie si subtilitate incat sa mai si piarda deliberat. In plus, asa cum nu e recomandat niciodata sa-ti dai singur foc la valiza, nu-i chiar cel mai inteligent lucru sa-ti organizezi singur comploturi - pentru simplu fapt ca, undeva pe drum, ideea odata pornita poate chiar prinde viata.
In fapt, oricat de intarit a iesit Erdogan in acest weekend, sfarsitul lui se apropie, urmand o paradigma neroniana pe care pare incapabil sa o evite.
In anul 65, Nero era un conducator ambiguu: dezamagise mult, nu era nici pe departe Cezarul ideal care se contura in adolescenta, dar inca se bucura de o simpatie inertiala.
Atunci a fost descoperita conspiratia lui Piso, un patrician educat, dar cam boem, care spera sa fie proclamat imparat de o factiune a Garzii Pretoriene controlata de Flavus, nu de loialul Tigellinus (grupul pucist din armata, va sa zica). Undeva pe drum, Nero a prins un capat de informatie si, prin tortura, a smuls restul. Totusi, in mod paradoxal, descoperirea acestei conspiratii a insemnat sfarsitul lui Nero.
Paralizat de frica si paranoia, el a condamnat la moarte o buna parte din elita politica si intelectuala (Petronius si Seneca, de pilda) ; a arestat, torturat si terorizat un intreg Imperiu. In consecinta, conjuratiile mai bine organizate au devenit o fatalitate si, in anul 68, Nero a pierdut puterea si s-a sinucis.
Sambata si duminica, Erdogan a demonstrat ca nu intelege cum se trateaza o conspiratie pisoniana - suficient de puternica incat sa te sperie, dar prea dezordonata ca sa poata reusi.
Paralizat de modelul egiptean (in care Armata scolita in SUA castiga intr-un final puterea in fata islamistilor), el reactioneaza disproportionat: decapiteaza puterea judecatoareasca, decapiteaza Armata, ataca America, se sprijina masiv pe structura clerului sunnit. Reproduce vag (inca vag) modelul iranian din anii '70-'80.
Numai ca, in acest mod, el deschide calea unei revolutii laice autentice, aducand laolalta tot acel public occidentalizat care vineri a refuzat sa sprijine un puci.
Modelul kemalist pulseaza inca in Armata si administratia publica, chiar daca s-a estompat; exista in Turcia o societate civila si o elita intelectuala de temut pentru Erdogan.
Adaugand la asta faptul ca multe puteri (globale si zonale) au simtit, ca si in cazul lui al-Assad, gustul sangelui si vor juca tot mai agresiv in Turcia, inceputul sfarsitului neronianului Erdogan este o evidenta.
Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.
