Marea incercare a anului viiitor, aceea de care va depinde cu mult mai mult decat rezultatul unor alegeri sau soarta unui guvern, va fi, in opinia mea, rezistenta Cabinetului Ciolos in fata populismelor clasei politice in an electoral.
Nu am nicio indoiala ca ele vor fi multe. Semnalele abunda deja.
Nu numai ca Guvernul Ponta a conceput o relaxare fiscala dupa multi economisti cu mult prea abrupta pentru a nu implica un mare risc de nesustenabilitate si a oferit cresteri salariale profesorilor si medicilor, ca Parlamentul a plusat cu 10% pentru toti bugetarii la care se adauga o adevarata epidemie de pensii speciale si iata ca a cazut si ultima reduta, a cresterii salariului minim.
De fapt, in afara de pensiile militarilor si de incercarea de a bloca la CCR pensiile speciale ale alesilor locali, nu cred sa fi existat vreo crestere, vreun populism pus la cale de partide care sa nu fi fost satisfacut de Guvern.
Iar efectele se vad in buget.
Deficitul este la limita de sus, nu mai e loc de ajustari, cheltuielile de personal au crescut la 7,7% din PIB, in vreme ce alocarea pentru investitii ramane foarte modesta de doar 5,1%.
Macar de-ar fi executate, insa in general sunt primele sacrificate cand e nevoie de bani in alte parti. Excedentul bugetar al lui 2015 exact pe asta s-a bazat.
Noua ni s-a spus ca guvernul acesta era menit sa faca exact ceea ce clasa politica nu facuse din nestiinta, coruptie si ticalosie, iar ea, ajunsa in corzi si smerita, va accepta totul cu capul in pamant.
Realitatea imi pare exact pe dos. Un guvern destul de timorat executa tot ce dispune o clasa politica deloc resemnata, deloc spasita, care isi pregateste anul electoral, care mai are si pozitia ideala de a nu deconta si pasivul. Acesta ii va apartine Guvernului.
Si nici nu este nevoie de santaj parlamentar. Cand agiti teme sociale si promisiuni ademenitoare, nu e deloc greu sa lasi apoi presiunea sociala sa isi faca treaba. Presiune sociala naturala sau controlata. N-o sa cred niciodata, de exemplu, ca falanga colonelului Dogaru a declansat proteste impanate cu amenintari impinsa de foamea pensiilor de aproape 3.000 de lei/luna.
De o parte sustinerea parlamentara, de cealalta presiunea sociala, misiunea Guvernului e intr-adevar grea, daca joaca la supravietuire. Si se pare ca asa joaca, desi nu vad ce poate impiedica un guvern de specialisti independenti, tehnocrati cum ii numim, sa isi faca treaba asa cum stie ca trebuie facuta, fara a fi cramponat de functii acceptate pentru singurul motiv de a face un bine tarii.
Si daca binele acesta contravine conditiilor supravieturii?
Eu ma tem ca exact aici suntem. Ca sa supravietuiasca intre nicovala majoritatii si ciocanul presiunii sociale, ma tem ca Guvernul va continua sa faca ce face deja. Va accepta orice.
Si la cat de vie poate fi imaginatia clasei politice in an electoral, mai ales cand nu trebuie sa asigure ea sustenabilitatea masurilor, ma tem de un decont mare si pe termen lung.
Exista insa si un actor politic care ar trebui sa se teama de decont pe toate termenele. Presedintele. Daca partidele s-au spalat pe maini de guvernare, ea este toata acum in ograda Cotrocenilor.
Acesta este Guvernul lui Klaus Iohannis. Succesele lui vor fi succesele presedintelui, dar si esecurile lui vor fi pana la ultimul platite de presedinte.
Esecul pe termen scurt ar fi unul de imagine - blocarea populismelor electorale. Esecul pe termen lung ar fi unul de fond, efect al scaparii din mana a cheltuielilor si deci a deficitului.
Ceea ce pe termen scurt poate parea minunat poate deveni pe termen mediu si lung un blestem si a dovedit-o guvernarea Tariceanu. Bunastarea de atunci a fost bazata pe mari dezechilibre care s-au razbunat apoi in ajustari dureroase.
Altfel spus, cred ca anul 2016 ori va fi ceea ce trebuie, adica inceputul unor reforme serioase si un prim an in care presiunea electorala sa nu loveasca economia, ori va fi ocazia ca dezmatul politicului scutit de decont sa faca ravagii pe temen lung. Totul depinde pana la urma de doi oameni, de curajul si responsabilitatea lor: Dacian Ciolos si Klaus Iohannis.