In fruntea unei companii care valoreaza zeci sau sute de miliarde de dolari se ajunge probabil la fel de greu ca si la conducerea unei misiuni spatiale a NASA. E nevoie de zeci de ani de pregatire cu rezultate excelente si calitati exceptionale.
Nu este importanta conditia fizica, dar e nevoie de aceeasi pasiune si energie care sa alimenteze dorinta obsesiva a unui CEO de a reusi in fata altora. Succesul poate fi atins, insa, doar daca sunt luate si deciziile potrivite.
Deciziile dificile si luate sub presiune sunt de obicei cele de care depinde pozitia cuiva in cea mai inalta functie. Chiar daca masurile implica reduceri salariale sau de personal ele trebuie luate cat mai rapid si pragmatic pentru a nu afecta compania si clientii ei.
De asemenea, un CEO trebuie sa stie ce vrea si sa nu permita nimanui sa intervina intre el si acel tel. Mai mult, trebuie sa aiba o asemenea incredere in inteligenta lui si a echipei pe care a pus-o la conducere, incat sa respinga cu fermitate orice gand pesimist si suspiciune a celor care pun la indoiala rezistenta sistemului creat de acestia.
Pentru ca orice afacere poate sa se prabuseasca din cauza unui singur zvon negativ, un bun CEO este obligat sa convinga si sa linisteasca pe toata lumea. Daca reprezinta o mare banca, un singur lucru trebuie sa rasune in capul tuturor dupa ce el termina de vorbit: "Banii nostri sunt in siguranta la el".
Optimismul e sanatos, dar nu te salveaza in afaceri
Istoria arata, insa, contrariul. Economistul John Kenneth Galbraith scria in 1954 ca atunci cand pietele au probleme, raspunsurile oferite sunt aceleasi: "Situatia economica este esentialmente stabila" si "bazele sunt solide". "Toti cei care aud aceste cuvinte trebuie sa stie ca ceva este in neregula", mai spunea economistul.
Galbraith se referea la prabusirea burselor din 1929, dar afirmatiile lui sunt valabile in orice perioada a timpului.
Si declansarea actualei crize financiare era previzibila inca din 2005 deoarece piata imobiliara si cresterea economica incepusera sa scape de sub control. In 2007, sistemul era deja supraincalzit, iar in 2008 aproape ca s-a topit. Totusi, cei care conduceau marile corporatii de care economia Statelor Unite depindea in mare masura continua sa nege ca ar exista probleme si spuneau ca baza sistemului lor e solida.
Refuzau probabil sa vada semnele evidente ale crizei deoarece nu acesta era telul lor. Orice mare CEO a fost pus intr-un post de cateva milioane de dolari pe luna ca sa duca firma spre succes cu ajutorul calitatilor exceptionale care ii fac sa nu se teama de nimic si sa mearga inainte orice ar fi.
US News a adunat zece declaratii ale unor CEO care dovedesc faptul ca Galbraith avea dreptate cand spunea ca ceva este in neregula atunci cand ni se spune ca sistemul e perfect sanatos.
Stanley O'Neal, CEO la Merrill Lynch, spunea pe 28 iulie 2008 ca problema creditelor subprime este "destul de bine controlata. Nu sunt semne ca va da pe afara si va afecta alte zone ale pietei de obligatiuni, a celei de venituri fixe si a creditelor". In ciuda optimismului sau, Merrill Lynch a pierdut mai mult de 50 de miliarde de dolari din obligatiuni garantate prin ipoteci, inclusiv imprumuturi subprime.
Charles Prince, de la Citigroup afirma pe 3 august 2007 ca "vede pe Wall Street o multime de oameni speriati. Noi nu suntem speriati. Noi nu ne panicam. Nu vorbim aiurea. Echipa noastra a mai trecut prin asa ceva".
Ce a urmat? Citigroup a inceput sa piarda bani din cauza pariurilor riscante de pe piata imobiliara, Prince fiind obligat sa renunte la conducere la sfarsitul anului 2007. In 2008, banca a raportat pierderi fara precedent de 28 de miliarde de dolari si a supravietuit numai datorita unui ajutor de 45 de miliarde din partea Guvernului SUA, care detine acum o treime din banca.
Angelo Mozilo, director general al Countrywide Financial, a declarat in octombrie 2007, la o conferinta cu analistii, ca "vom continua sa fim perseverenti in ceea ce priveste perspectivele pe termen lung ale Countrywide si ale industriei noastre". In 2008, Countrywide a fost cumparata de Bank of America pentru 2,5 miliarde de dolari, o fractiune din valoarea ei, iar in iunie 2009, Mozilo a fost acuzat de frauda si ca a tranzactionat actiuni la bursa bazandu-se pe informatii non-publice pe care le obtinuse datorita functiei sale.
In cazul AIG, Martin Sullivan spunea in decembrie 2007: "Credem ca avem o platforma de afaceri remarcabila cu perspective importante de o valoare extraordinara. AIG se afla intr-o buna pozitie pentru a valorifica oportunitatile actuale, dar si pe cele din viitor".
Desigur, viitorul nu a fost tocmai cum se astepta Sullivan. AIG a avut nevoie de un imprumut guvernamental de 85 de miliarde de dolari dupa ce actiunile s-au prabusit ca urmare a masurilor luate de companie pentru a asigura obligatiunile garantate prin ipoteci. Sullivan a plecat de la AIG in iunie 2008.
Alan Schwartz, CEO al Bear Stearns declara in martie 2008, la CNBC, ca "Unii oameni ar putea sa spuna ca Bear Stearns ar avea unele probleme...pentru ca suntem un jucator important pe piata creditelor ipotecare. Niciuna dintre speculatii nu este adevarata".
Probabil clientii bancii au citit ce a spus Galbraith deoarece la doua zile dupa aparitia lui Schwartz la CNBC, Bear Stearns s-a prabusit ca urmare a retragerilor masive de bani. JP Morgan a cumpara-o, in celedin urma, pentru 1,2 miliarde de dolari, adica 95% din cat valora un an mai devreme.
Richard Syron de la Freddie Mac afirma in mai 2008 ca "Suntem increzatori ca vom putea sa avansam si sa crestem veniturile actionarilor nostri datorita capitalului pe care il strangem". In realitate nu s-a intamplat asa. Pana in septembrie, compania a dat faliment si a primit 51 de miliarde de dolari de la Guvern dupa ce Syron s-a retras de la conducerea ei.
Richard Fuld, CEO al Lehman Brothers, spunea in iunie 2008 ca "Centrul sistemului nostru financiar si cultura noastra sunt solide. Capitalul nostru si lichiditatile nu au fost niciodata mai puternice".
Optimismul nu l-a ajutat pe Fuld sa nu devina tap ispasitor pentru criza financiara. In timp ce clientii isi retrageau banii din conturile Lehman, lasand firma fara fonduri, Fuld a respins o oferta din partea lui Warren Buffett crezand ca un ajutor guvernamental ca cel primit de Bear Stearns va avea conditii mai bune. Guvernul nu a oferit, insa, imprumutul asteptat de Fuld, iar in ziua neagra de 15 septembrie 2008 Lehman Brothers a cerut falimentul.
Rick Wagoner de la General Motors gandea si el pozitiv in iulie 2008 cand declara "In niciun scenariu pe care ni-l imaginam, pozitia noastra financiara sau cea a capitalului vor ramane robuste tot restul anului". General Motors nu a avut insa bani nici pana in luna decembrie si a mai ramas in picioare datorita imprumutului de 51 de miliarde de la guvern. In 1 iunie 2009, compania si-a declarat falimentul.
John Thain, care l-a inlocuit pe Stanley O'Neal la Merrill Lynch, spunea in iulie 2008 ca "in acest moment, noi credem ca ne aflam intr-un punct foarte confortabil in ceea ce priveste capitalul". Au urmat, insa, retrageri de bani din partea clientilor speriati si prabusirea actiunilor din cauza investitorilor.
In septembrie 2008, Merrill Lynch a fost cumparata de Bank of America cu 29 de miliarde de dolari, pretul fiind cu mult sub valoarea ei din 2007. Thain a parasit postul de conducere in urma unui scandal privind bonusurile de 3,6 miliarde de dolari pe care directorii inca le mai primeau in ciuda crizei.
Optimismul era in floare si la Fannie Mae, unde directorul general Daniel Mudd declara in august 2008: "Daca reusim sa trecem de perioada dificila - si toti vor trage de aceeasi franghie pentru a trece de aceasta perioada dificila - pe partea cealalta se afla un viitor foarte bun pentru imobiliare".
In luna urmatoare, Fannie Mar devenea insolventa si era preluata de guvern, care i-a oferit ajutoare financiare de 45 de miliarde de dolari. Piata imobiliara la care se referea Mudd ar urma sa isi revina abia in urmatorii 10 sau chiar 20 de ani, estimeaza unii analisti.