Ziare.com

Nestemate blestemate care si-au ucis proprietarii

Joi, 22 Octombrie 2020, ora 06:07

   

Nestemate blestemate care si-au ucis proprietarii
Nestematele ii fascineaza pe oameni de milenii. Ele nu sunt apreciate doar ca podoabe, ci si ca simboluri ale puterii si ale statutului social. Cu cat sunt mai mari si mai rare, cu atat sunt mai scumpe si mai ravnite. S-a dovedit insa ca multe dintre ele au marcat nefast destinele celor care le-au purtat, uneori aducandu-le chiar moartea.

Forma, culoarea, marimea, felul in care au fost slefuite, montura - in timp, si faima - le-au stabilit dintotdeauna pretul, in bani. In plus, faptul ca nu erau accesibile tuturor le atribuia si puteri divine.

Este astfel de inteles de ce, mii de ani, bogatii lumii s-au folosit de pietre pretioase ca talismane sau pentru a-si afisa puterea in societate. Insa pretul platit acestei trufii a fost, uneori, mult mai mare decat cel banesc.

Exista cateva pietre pretioase, extrem de scumpe si de ravnite, carora timpul le-a adus renumele de "blestemate" - din cauza unor incidente nefaste si chiar tragice, pe care le-au suferit posesorii lor.

Formula As a scris povestile lor.

Safirul violet din Delhi

Safirul violet din Delhi este, de fapt, un ametist, iar povestea lui incepe in 1857, cand India era macinata de conflicte sangeroase intre bastinasi si colonizatorii englezi.

In acea perioada, comportamentul lipsit de respect al englezilor fata de cutumele si valorile traditionale indiene devenise un obicei, astfel ca adesea templele hinduse erau jefuite de militarii britanici.

Cu putin timp inainte de intoarcerea in Anglia, un colonel de cavalerie englez, pe nume W. Ferris, a decis ca nu putea sa revina in sanul familiei cu mana goala, asa ca "s-a servit" fara jena din bogatiile aflate in Templul lui Indra, zeul razboiului si al furtunilor, din regiunea Cawnpore.

Ferris a crezut ca nestemata pe care si-o insusise era un safir - o confuzie care a persistat mult timp. Reintors in Anglia, Ferris a fost lovit de o serie de nenorociri: in foarte scurt timp si-a pierdut intreaga avere, iar membrii familiei lui s-au imbolnavit subit, cazand cu totii la pat.

Ingrozit, colonelul si-a amintit ca la iesirea din Templul lui Indra, un indian care il vazuse luand nestemata il avertizase ca avea sa-si regrete gestul, fiindca "pentru cel care o fura, aceasta va deveni o piatra a suferintei".

Vazand ca viata i se prabuseste si ca sa testeze avertismentul, Ferris i-a imprumutat ametistul unui bun prieten, care, in decurs de cateva zile, in mod inexplicabil, s-a sinucis.

In 1890, fiul lui Ferris i-a daruit piatra lui Edward Heron-Allen, unul dintre cei mai respectati carturari ai epocii, genul de personalitate complet dedicata stiintei, care respingea, din principiu, orice superstitie. Insa, in decurs de doar cateva luni, evenimentele nefericite care s-au abatut asupra lui l-au determinat sa-si schimbe parerea.

Incercand sa anihileze blestemul, Heron-Allen a pus ca ametistul sa fie montat intr-un inel din argint, avand forma a doi serpi incolaciti, carora, dupa o vreme, le-a adaugat doi scarabei sculptati tot in doua bucati de ametist. De asemenea, a cerut ca in argintul monturii sa fie gravate mai multe simboluri zodiacale. Esec total, nenorocirile au continuat sa se tina lant.

In 1902, carturarul i-a imprumutat unui prieten inelul cu Safirul violet din Delhi. Brusc, acestuia a inceput sa-i mearga foarte rau, asa ca a inapoiat grabnic podoaba. Imediat ce inelul a revenit la Heron-Allen, ghinioanele au revenit si ele. Exasperat, carturarul a aruncat ametistul intr-un rau, sperand ca astfel sa scape de blestem.

Dupa cateva luni, raul a fost dragat, piatra a fost gasita si dusa exact la bijutierul care realizase montura din argint. Cinstit, giuvaiergiul i-a returnat piesa lui Heron-Allen, care n-a avut ce sa faca si a primit-o. Dupa o vreme, i-a imprumutat inelul unui alt prieten, cantaret profesionist, care dorea sa-l foloseasca la aparitiile pe scena. In prima seara in care a purtat podoaba, cantaretul si-a pierdut vocea si nu si-a mai recapatat-o niciodata.

Disperat, Heron-Allen a inchis Safirul violet din Delhi in sapte cutii succesive, umplute cu amulete, dupa care l-a ferecat in cutia de valori pe care o detinea la o banca englezeasca, lasand instructiuni ca piatra sa nu fie scoasa din cutii decat la treizeci si trei de ani dupa moartea sa. Care a survenit in 1944.

In ciuda cererii tatalui, fiica lui Heron-Allen a decis sa ia masuri, astfel incat sa scape de blestem pe veci. A scos cutiile cu ametistul si le-a daruit Muzeului de Istorie Naturala. Institutia a primit donatia, dar nu i-a acordat mare importanta, asa ca piatra a ramas in depozit, uitata, pana in 1972, cand a fost redescoperita de curatorul Peter Tandy. Bijuteria era insotita si de o scrisoare de avertizare, semnata de Heron-Allen.

In prezent, Safirul violet din Delhi continua sa se afle in posesia Muzeului de Istorie Naturala, insa nu fara incidente cel putin stranii. In 2004, curatorului John Whittaker i s-a cerut sa transporte piatra montata in inel la sediul Societatii Heron-Allen, cu ocazia unei conferinte dedicate carturarului.

Whittaker a profitat de ocazie si si-a invitat sotia sa-l insoteasca, gandind ca astfel aveau sa se aleaga si cu o excursie placuta. Insa drumul numai placut nu a fost: cei doi s-au trezit in mijlocul unei furtuni extrem de violente, dezlantuita din senin, masina a derapat si abia au scapat cu viata.

Dupa o vreme, Whittaker a fost rugat sa transporte din nou ametistul, cu ocazia unei alte conferinte. Cand sa plece de acasa, curatorului i s-a facut brusc rau. A treia oara scenariul s-a repetat, atat doar ca bietul Whittaker a ajuns de aceasta data de urgenta la spital. De atunci, se spune ca John Whittaker a jurat sa nu se mai apropie de piatra blestemata si, coincidenta sau nu, Safirul violet din Delhi nu a mai fost mutat din sediul Muzeului.

Diamantul Koh-i-Noor


Koh-i-Noor (Muntele de Lumina) este unul dintre cele mai mari diamante din lume, avand o greutate de 105,6 carate. Se presupune ca a fost extras din mina Kollur, India, in perioada domniei dinastiei Kakatiya, deci candva intre 1163-1323.

Documentele epocii, referitoare la conducatorii indieni care au avut in posesie diamantul, atesta ca toti il considerau ca fiind cel mai pretios simbol al puterii lor, dar, totodata, ca toti au pierdut puterea foarte repede dupa ascensiunea la tron. Mai mult, cei mai multi dintre ei si-au pierdut in scurt timp si viata, fie ucisi, fie murind in conditii suspecte.

Dupa secole de intrigi si de razboaie, in India s-a nascut legenda ca barbatii nu au dreptul sa poarte si nici macar sa atinga diamantul Koh-i-Noor.

"Acela care este stapanul diamantului este stapanul lumii, dar el va cunoaste si toate nenorocirile universului. Doar Dumnezeu sau femeile pot sa poarte aceasta piatra, fara a se teme de pedeapsa", suna avertismentul mitic.

In 1849, odata cu anexarea Punjab-ului de catre Imperiul Britanic, Muntele de Lumina a intrat oficial in posesia reginei Victoria. In 1851, el a fost prezentat publicului englez, in cadrul Marii Expozitii din Hyde Park. Trecutul misterios si sumbru al pietrei pretioase si valoarea ei, estimata la acea vreme intre 1 si 2 milioane de lire sterline, au atras multimile ca un magnet.

In 1852, printul Albert, sotul reginei Victoria, nemultumit de forma pietrei, care respecta vechile standarde indiene, a cerut ca aceasta sa fie retaiata. Operatiunea a fost realizata de celebra firma britanica de bijuterii Garrard & Co, sub supravegherea printului, a ducelui de Wellington si a reputatului mineralog James Tennant.

Regina a purtat adesea diamantul, desi le marturisise apropiatilor ca avea un sentiment de disconfort gandindu-se la trecutul lui. Oricum, dupa retaiere, suverana a avut grija sa respecte avertismentul din tara de origine a pietrei, interzicand ca Muntele de Lumina sa mai fie atins vreodata de mana unui barbat.

Dupa moartea sa, Koh-i-Noor a continuat sa fie purtat doar de femeile din familia regala britanica, pentru ca in 2002, dupa decesul Reginei Mama Elisabeth, ultima reprezentanta a monarhiei britanice care a etalat in public coroana impodobita cu celebrul diamant, el sa fie expus, permanent, in Turnul Londrei.

Koh-i-Noor a inspirat-o inclusiv pe celebra scriitoare Agatha Christie, care a facut din el miza actiunii romanului "Secretul de la Chimneys", cu un succes rasunator.


Diamantul Hope

Diamantul Hope (Speranta) este probabil cea mai cunoscuta piatra pretioasa din lume, datorita dimensiunilor lui extraordinare (initial a avut o greutate de 112 carate) si pretului exorbitant (este evaluat la aproximativ 250 de milioane de dolari).

Neobisnuit de frumos - nu este alb-transparent, ci are o nuanta de albastru profund, extrem de rara- Hope are capacitatea sa genereze, in intuneric, un soi de luminiscenta eterica, datorita careia pare vrajit.

Se povesteste ca, la origine, diamantul Hope era adapostit intr-un templu din India, impodobind fruntea statuii unui zeu hindus. Dar, la un moment dat, un preot l-a furat. Legenda spune ca piatra era protejata de un blestem, astfel ca preotul a murit foarte curand, in chinuri teribile.

Dar misterul abia incepea. Nu se stie nici pana azi in ce mod piatra a ajuns la aventurierul si negustorul francez Jean-Baptiste Tavernier - fie a cumparat-o, fie, la randul lui, a furat-o, ducand-o in Franta. La scurt timp, Tavernier s-a imbolnavit grav.

In 1673, i-a vandut diamantul regelui Ludovic al XIV-lea, care a cerut ca acesta sa fie retaiat si montat intr-un colier de ceremonie. Ludovic a botezat nestemata "Diamantul Albastru al Coroanei". Imediat dupa tranzactie, Tavernier a plecat intr-o calatorie in Rusia, unde a fost sfasiat de o haita de lupi si a murit.

Nici suveranului francez nu i-a mers prea bine: toti copiii i s-au stins din viata la varste foarte fragede, iar el a murit din cauza unei cangrene. Diamantul a ramas in continuare la Curtea Frantei.

S-au enuntat ipoteze indraznete, conform carora si in anii urmatori el ar fi produs nenorociri in lant. De exemplu, se spune ca a determinat soarta lui Ludovic al XVI-lea si a Mariei Antoaneta, care au cazut victime Revolutiei Franceze, fiind ghilotinati, in vreme ce Marie Louise de Savoia, printesa de Lamballe si confidenta Mariei Antoaneta, careia suverana ii imprumutase adesea "diamantul albastru", a fost linsata de revolutionari, iar capul i-a fost infipt in varful unui par.

In valtoarea Revolutiei, nestemata a fost furata si, vreme de mai multi ani, a disparut. Apoi, in mod misterios, in 1812, a reaparut in posesia unui negustor de diamante, englez, pe nume Daniel Eliason. Despre soarta lui Eliason nu se cunosc detalii, insa urmatorii proprietari ai pietrei au platit cu varf si indesat trufia de a o etala: au fost loviti de o multime de nenorociri si au murit in circumstante teribile.

In 1839, nestemata a fost cumparata de Henry Thomas Hope, un britanic putred de bogat. Familia Hope a pastrat piatra pretioasa vreme de mai multe decenii, dar in 1887 afacerile membrilor ei au dat faliment, asa ca in 1901 au vandut piatra firmei "Joseph Frankel's Sons & Company", care imediat a inceput sa inregistreze pierderi masive si in 1907 a hotarat sa se descotoroseasca de nestemata blestemata.

Nenorocirile au continuat: imediat ce a cumparat diamantul, bijutierul olandez Wilhelm Fals a fost ucis cu salbaticie de propriul lui fiu; un alt proprietar, grecul Simon Maoncharides, s-a rasturnat cu trasura pe un drum de coasta si a murit, impreuna cu intreaga familie, zdrobit de stanci; un alt proprietar, Jacques Colet s-a sinucis; printul rus Ivan Kannitovschi a fost ucis; concubina sultanului turc Abdul Hamid a primit cadou diamantul Hope, dar n-a apucat sa se bucure prea mult de el, fiindca sultanul a ucis-o din gelozie, pentru ca la scurt timp sa fie si el detronat samd.

In sfarsit, diamantul Hope a fost achizitionat de renumitul bijutier francez Pierre Cartier, cu intentia de a-l revinde unui cumparator care sa nu se sperie de istoria sangeroasa a pietrei. Diamantul a intrat astfel in posesia lui Evalyn Walsh McLean, o mondena americana extraordinar de bogata, mostenitoarea unui imperiu minier. McLean era interesata de domeniul ezoteric si pretindea ca avea puterea sa transforme obiectele aducatoare de ghinion in obiecte norocoase.

S-a dovedit ca s-a iluzionat: fiul cel mic i-a murit intr-un accident de masina, fiica a devenit dependenta de droguri si a murit in urma unei supradoze, McLean insasi a ajuns morfinomana, sotul a parasit-o, dupa care si-a pierdut mintile si a fost internata intr-un azil de nebuni.

Peste toate, uriasa avere a lui McLean s-a dus pe apa sambetei, culminand cu vanzarea ziarului "The Washington Post". In final, McLean a murit saraca lipita pamantului si complet singura.

Dupa decesul ei, niste rude indepartate au hotarat sa vanda de urgenta singurul obiect pretios care le parvenise in urma procesului de mostenire: diamantul Hope.

In 1949, gema a fost cumparata de faimosul bijutier american Harry Winston, care a organizat un turneu national de prezentare. Apoi, in 1958, temandu-se foarte tare de blestemul pietrei, bijutierul a hotarat sa doneze nestemata Institutului Smithsonian.

De atunci, diamantul Hope se afla in fondul expozitiei permanente "Colectia Nationala de Geme" a Institului Smithsonian si, din fericire, nu a mai facut nicio victima.
Urmareste Ziare.com pe Facebook  si pe Instagram  Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Citeste mai multe despre diamante blestem legende
Sursa: Ziare.com

Articol citit de 5781 ori

Urmareste Ziare.com pe

Urmareste stirile Ziare.com pe Facebook
Nu exista comentarii postate de utilizatori.


Platforma pentru solutionarea online a litigiilor