Cărtărescu versus Breban via Valerică cel scorțos

Nu sunt un mare fan al operei domnului Cărtărescu. Am încercat să-i citesc câteva dintre cărți și am renunțat. Nu mă atrag, nu mă prind, nu mă regăsesc în ele. Dar… un foarte apăsat dar, nici nu trebuie. O operă de artă nu e mare doar când vine în întâmpinarea emoțiilor personale și bifează criteriile pe care un individ le consideră valide. Aș putea numi o duzină de picturi celebre, de filme ale unor regizori consacrați sau de bucăți muzicale ale unor compozitori faimoși care nu îmi transmit nimic. Socot cartea lui Thomas Mann, Doctor Faustus, cea mai plictisitoare carte celebră de pe fața pământului. Pot enumera alte trei kilograme de capodopere care m-au plictisit de moarte. Din snobism, le-am citit, pe multe cap-coadă, dar acum le consider timp pierdut. Totuși, această realitate e valabilă doar pentru mine. Faptul că asemenea cărți continuă să fie considerate repere în literatură care inspiră generații de cititori, mă obligă să accept că semnificația unei opere de artă, valoarea și farmecul ei transcend preferințele mele.

Drumul unei opere de artă și al consacrării unui artist se desfășoară independent de umorile, criteriile și simpatiile noastre. La fel și intrarea lor în coșul cu maculatură.

Acestea fiind lămurite, voi încerca mai departe să explic de ce mi s-a părut rușinoasă respingerea candidaturii lui Mircea Cărtărescu.

Primul punct din “Regulamentul pentru primirile de membri în Academia Română” stipulează clar că “Alegerea de noi membri ai Academiei Române (membri corespondenți, membri de onoare din țară și membri de onoare din străinătate) se face, în condițiile prevăzute de Statutul Academiei Române, cu totală obiectivitate și în deplină transparență, unicul criteriu de primire în Academia Română fiind contribuția la știință și cultură, impactul asupra domeniului de activitate al candidatului”.

Așadar, există un singur criteriu: impactul asupra domeniului de activitate. În cazul domnului Cărtărescu, asupra literaturii. Care, desigur, trebuie analizat cu totală obiectivitate și în deplină transparență.

S-a întâmplat asta?

Păi, să vedem. Una dintre persoanele care și-a arătat manifest împotrivirea a fost scriitorul Nicolae Breban. Iată cum descrie, sintetic, opera lui Mircea Cărtărescu – „La Mircea Cărtărescu sunt trei personaje: tăticul, mămica și Mircea. În literatură trebuie să faci oameni mai vii, cum l-a făcut Dostoievski pe Raskolnikov, Shakespeare pe Hamlet”. O remarcă ce seamănă, prin răutate și miopie, cu a criticului Leroy care, din dorința de a ridiculiza picturile expuse la Salonul de la Paris de către Manet, Degas, Renoir, Sisley etc., le-a numit în derâdere simple ”impresii” (de unde și curentul impresionist).

Acum, că în opera domnului Cărtărescu or fi doar trei personaje, care-i buba, că nu înțeleg… Întreaga sa operă putea bine-mersi să se concentreze 1) pe descrierea inavuabilei vieți interioare a unui limbric ce navighează prin mațele în putrefacție ale unui șobolan poliglot; 2) pe meditațiile transcendentale a 5 ml de acid hialuronic inserate brutal, de un bucătar beat, în buzele uscate ale unei prostituate septuagenare; ori 3) pe metamorfoza unei căcăreze de oaie în grangurul expirat al unui for cultural prestigios dintr-o planetă de mână a treia de la marginea universului Omega Centauri. Nu ar fi avut nicio relevanță.

Singurul aspect care conta era și este impactul produsului literar final asupra literaturii. Asta, indiferent de stilul, forma, subiectul și numărul personajelor alese. Iar când cineva reușește, scriind despre “tăticul, mămica și Mircea”, să trezească plăcerea lecturii în zeci de mii de cititori din toată lumea care, laolaltă cu criticii de specialitate, apreciază rezultatul acestui demers, înseamnă că opera și-a atins scopul, nu?

Mda, dar tot domnul Breban susține despre Cărtărescu că “e un scriitor bun, dar nu de nivelul Academiei.” Carevasăzică, ne împinge logica să admitem, valoarea candidatului nu e la nivelul domniei sale, care este membru cu drepturi depline al Academiei. Remarcabil aici este că de aceeași părere au fost alte 73 de persoane, care au socotit că domnul Cărtărescu, neridicându-se la înălțimea domnului Breban, ar trebui să stea pe tușă. Poate îl va primi cândva, nu-i vorbă, dar acum, din păcate, nu există o operă validă care să-i determine pe exigenții membri ai Academiei să-i dea girul.

Ha!

Neîndoielnic, domnul Cărtărescu, dintre toți scriitorii români, a fost cel mai promovat în perioada post-decembristă, dar primirea făcută de cititorii altor țări nu a ținut defel cont de asta. Articolele laudative din rubricile de specialitate ale unor reviste de marcă din afară, de asemenea, nu s-au împiedicat de asemenea detalii. Premiile importante, așijderea. Fără exagerare, cărțile lui Cărtărescu au pus pentru prima oară, de la Cioran și Ionesco, literatura română pe harta lumii. Ele au trecut cel mai durabil test, cel al verdictului unui public străin și neștiutor de mode literare dâmbovițene care s-a aflat, într-o proporție covârșitoare, la primul contact cu opera românului. Cititorii din Franța, Spania și Brazilia nu știau că ICR-ul lui Patapievici a cheltuit – inspirat, după cum am putea numi, retrospectiv, investiția – mulți bani pentru promovarea operei lui Cărtărescu. Patapievici a pariat pe opera lui și rezultatele au fost pe măsură. România a câștigat în egală măsură din acest pariu, nu doar Cărtărescu.

Cu tot respectul pentru domnul Breban, dar “mămica, tăticul și Mircea” au făcut mai mult pentru prestigiul cultural al nației decât toate romanele sale complexe, oricâți Raskolnikovi de Ferentari și Hamleți de Tecuci s-au înghesuit acolo. Drept urmare, dac-aș fi un înger de gips care să facă niște profeții despre prezent, în locul unei bune vestiri despre primirea lui Cărtărescu în Academie, aș spune că avem în față o rea vestire despre sfârșitul trist al unui scriitor remarcabil cândva, un animal bolnav, pradă agoniei și sfârtecat de invidie, căruia demonii mărunți i-au tocat bunul simț și judecata. Riscul în cultură, uneori, e și când dai cu mucii-n fasole în aprecierea unui coleg de breaslă.

Acum, haideți să-i comparăm nițel pe cei doi!

Ieri, am avut curiozitatea să verific recenziile de pe Goodreads - – care e, în plan literar, un soi de melanj între IMDB și Rotten Tomatoes – ale câtorva dintre scriitorii mei preferați: Saul Bellow, Louis Ferdinand Celine, Somerset Maugham, Scott Fitzgerald, Kurt Vonnegut etc. După aceea, am trecut la Mircea Cărtărescu. Procentul de recenzii negative e, întrucâtva, similar cu al lui Cărtărescu. Ce e cu adevărat interesant la scriitorul român e că aproape patruzeci la sută dintre comentarii sunt în spaniolă, italiană, germană, franceză sau engleză. Multe, laudative. Cărtărescu fascinează, e clar. Nu pe toată lumea, dar are publicul său internațional deloc de neglijat. Și, sunt convins, numărul acestora va crește cu anii. Lăsând statisticile să vorbească, Average rating 3.92 · 38,830 ratings · 4,004 reviews · shelved 122,443 times.

Apoi, am trecut la cărțile domnului Breban. Liniște pe aproape tot frontul. Ici, colo, o recenzie. Average rating 3.67 · 493 ratings · 47 reviews · shelved 1,334 times. O operă de valoare, perenă, ar trebui să fie comentată de cititori. Nu e cazul aici. Am verificat apoi opera lui Marin Preda, cel care era considerat de Nicolae Manolescu, alături de Nicolae Breban, cel mai important scriitor postbelic. Average rating 4.00 · 33,347 ratings · 861 reviews · shelved 63,209 times. Așadar, de vreo șaizeci și ceva de ori mai mult rating decât colegul-vârf-de-lance. Nu mai spun de Rebreanu, Camil Petrescu șamd

Dintre toți granzii neaoși, cel care e cel mai puțin citit și comentat e nimeni altul decât domnul Breban.

Astfel de statistici sunt un indicator superficial, desigur, și cu siguranță nu sunt un factor hotărâtor, dar aruncă o lumină asupra ceea ce se urmărește la primirea unui scriitor în rândurile Academiei: impactul asupra literaturii. Niciun scriitor român contemporan nu poate pretinde că a ajuns la un număr atât de mare de cititori. Miile de recenzii favorabile, din întreaga lume, pe care le întrunește opera sa de la cititori pasionați, care argumentează onest de ce le-au plăcut cărțile reprezentative ale românului arată că, indiferent că îți place sau nu, ele farmecă un auditoriu divers, pe care-l ține captiv în interiorul sutelor de pagini ale fiecăreia dintre ele.

Și, totuși, domnul Cărtărescu nu e de nivelul domnului Breban. N-a zămislit Raskolnikov și Hamlet. Csf, ncsf.

Cel mai distractiv va fi, însă, când "tăticul, mămica și Mircea" lui Cărtărescu va lua premiul Nobel, pe care – acum, mai mult ca nicicând – mi-aș dori să îl obțină cât timp domnul Breban e încă în viață, adică măcar în următorii douăzeci de ani. La acea dată, domnul Breban va avea probabil vârsta la care a ajuns domnul Șora, dar mi-aș dori să posede și luciditatea de care acesta a dat dovadă până la final, pentru a fi în măsură să aprecieze importanța evenimentului la justa amploare.

Cu toate astea, anticipez, chiar și atunci, domnul Breban va trivializa Nobelul cărtărescian cu argumente de tipul politizării premiului și al altor considerente ce fentează valoarea literară. Doar Academia Română, va socoti, a fost suficient de demnă și profesionistă neînjosindu-se să-l primească printre membrii ei. Pentru că nu era un scriitor care să facă cinste Academiei.

Cum este, spre exemplu, domnul Valeriu Matei, membru de onoare al instituției și, totodată, director al Editurii Academiei și care, stimate doamne și stimați domni, nu apare cu o singură carte pe Goodreads care să fi fost recenzată sau notată. Nimic. Zero barat. Isteria de perpetuum mobile de speța a doua a acestui personagiu scorțos împotriva acceptării lui Cărtărescu este de un comic desăvârșit, pare scoasă la indigo din agitația nevrotică a lui Louis de Funes în La folie des grandeurs. Spre cinstea lui, și-a câștigat deja gloria postumă. Va fi cunoscut de generațiile viitoare drept acel omuleț neastâmpărat care nu a avut liniște până nu a demonstrat lumii că numitul Cărtărescu nu e de calibrul Academiei.

Ceea ce, chapeau, i-a reușit. A convins precum Putin când l-a condamnat pe Navalnîi.

Sincer, cât de rău să fii la suflet pentru a nu-i rezerva un loc în analele literaturii române?

Căci domnul Breban îl are asigurat deja. Prin monumentala sa operă.

Mihnea Rudoiu a absolvit Academia Tehnica Militara si Facultatea de Stiinte Politice. A debutat la Editura Humanitas cu romanul "A toi, cuando tu no estas" si, de-a lungul timpului, a colaborat la reviste si platforme online precum Dilema Veche, Cultura, Vice si Republica. E pasionat de calatorii si are o slabiciune pentru cinematografia franceza. A fost observator ONU in Sudan si Congo. Cel mai recent roman al sau, "O lume spulberata", a aparut in anul 2021 la Editura Tracus Arte.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Bani grei pentru angajații de la Senat: Salarii fabuloase și sporuri pentru condiții „vătămătoare”

În România actuală, în care costurile vieții sunt tot mai mari și nivelul de trai mai scăzut decât în alte state europene, mulți oameni se confruntă cu lipsuri, au salarii mici și...

CTP, despre cum trebuie „judecate” deplasările lui Klaus Iohannis: „Se numește Iohănneală, ești un angajat la stat, la sfârșitul fiecărei deplasări faci o notă”

Gazetarul Cristian Tudor Popescu a comentat zborurile lui Klaus Iohannis cu avioane private cât timp s-a aflat la șefia statului. Klaus Iohannis a zburat cu avioane private de aproape 200 de...