Satan, balaur cu sapte capete sau un Apollion seducator?

"Daca as avea o doctrina religioasa, ar suna cam asa: daca Dumnezeu exista, la fel si nemiscarea, Dumnezeu ar fi nemiscarea si Satan miscarea". (Louis Scutenaire 1905-1987)

Daca admitem ca exista Dumnezeu, inseamna ca admitem ca exista si Satan pentru ca binele nu poate exista fara rau. Binele nu poate fi definit decat in permanenta legatura cu raul, cum raul nu poate fi definit decat in antiteza cu binele.

Satan, ingerul rebel izgonit din Paradis, a incetat demult sa fie balaurul cu sapte capete despre care scrie Ioan in Apocalipsa, ci, incepand cu secolul al XVII-lea, Satan de detaseaza de imaginea monstruoasa creata de Biblie si incepe sa capete contururi noi, chiar umane.

Sub influenta divergenteleor dintre religie si stiinta, scriitorii devin adepti ai teoriei potrivit careia omul poate deveni rau doar prin el si din cauza lui, si nu sub influenta diavolului. Astfel, dintr-un demon cu aspect monstruos, Satan devine un Apollo frumos si seducator (Mark Twain - Strainul misterios), sau deopotriva, un diavol ce a ajuns prea tarziu pe Pamant si este prea slab pentru a face rau, in comparatie cu maleficul om (Leonid Andreev - Jurnalul Satanei).

Satan in Biblie

Potrivit Noului Testament, in Apocalipsa dupa Ioan, Satan este "balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama diavol si satana, cel ce inseala toata lumea, aruncat a fost pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el".

Tot Ioan scrie despre ingerul negru ca este "un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne, si pe capetele lui, sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant".

In Apocalipsa 9, 11, balaurul cu sapte capete devine oponentul lui Iisus Hristos si al lui Dumnezeu: Antihristul, "fiara care se ridica din adanc si va conduce la pieire intreaga umanitate". In apocalipsa, Satan capata si un nume, nimeni altul decat "ingerul adancului, al carui nume, in evreieste, este Abaddon, iar in elineste are numele Apollion".

Apollion umanizat

Incepand cu secolul al XVII-lea, figura lui Satan capata accente noi, ea devine mai complexa. Chipul sau nu mai exprima doar acea groaza amenintatoare la adresa omului, ci reflecta chiar anumite impulsuri umane interioare, cum ar fi teama, tristete, melancolie sau indoiala.

De asemenea, in chipul sau se oglindesc diferite circumstante: pe de o parte, imaginea lui Satan se doreste un exemplu concludent pentru anumite cercuri in cadrul carora libertatea este cultivata in mod suspect, conducand la orgolii fara masura si la anarhie; pe de alta parte, acelasi chip al lui Satan s-ar dori si un fel de far luminos, ca simbol al autodeterminarii si revoltei pentru libertate.

In "Paradisul pierdut", aparut in 1967, englezul John Milton (1608-1674) ii traseaza lui Satan linii umane: intransigenta, mandrie, frumusete si revolta nobila.

Un secol mai tarziu, in epocala sa epopee "Messiada", Friedrich Gottlieb Klopstock (1724-1803) ni-l prezinta pe diavol marcat de cautarea mantuirii, fara trasaturi sau reminiscente demonice, amintindu-ne de apocatastaza vehiculata de Origen.

In perioada iluminismului si odata cu separatia totala dintre teologie si stiintele naturii, invatatura teologica despre Satan n-a mai avut acelasi impact asupra oamenilor. Intrebari de genul: "Cum e posibila vrajitoria?" sau "Diavolul are trup?", nu mai aveau nevoie de nici un raspuns, intrucat existenta vrajitoarelor si a diavolului parea depasita.

Mefisto si Cain

In lucrarea sa "Faust", Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) ni-l prezinta pe diavol sub chipul lui Mefisto, ca pe un spirit "care vrea tot timpul raul, dar face totdeauna binele"; el nu este, deci, distrugatorul, ci conservatorul creatiei lui Dumnezeu, prin forta sa "iluminatorie" pe care o exercita asupra lui Faust.

In cadrul scenariului pe care ni-l propune autorul, raporturile dintre personajele mitului ni-l arata pe Mefisto ca un puternic adversar al lui Dumnezeu, iar pe Faust ca o victirna a uneltirilor diavolesti: cu ajutorul spiritului Raului, Ornul e in stare sa obtina ceea ce justitia divina nu-i poate garanta.

In imnul francmasonului italian Giosu Carducci (1835-1907), aparut in anul 1869 si intitulat "A Satana", Satan triumfa ca "desavarsitor al ratiunii": "Descatuseaza-te ratiune umana, lumineaza si straluceste incinsa de flacari. Materie, ridica-te; Satan a biruit".

William Blake (1757-1827), un pictor si un poet englez, il privea pe Satan ca pe un purtator de speranta pentru vremuri mai bune. Insa chipul lui Satan din opera lui Blake sugereaza deja urme de indoiala privind credinta atat de optimista in progres din perioada iluminista, urme ce se contureaza tot mai pregnant dupa aceea in lucrarile lordului Byron (1788-1824).

In drama intitulata "Cain", pentru prima data, omul nu mai apare manipulat de catre Satan asemenea unui obiect lipsit de vointa, ci trebuie sa se pregateasca si sa decida el insusi daca vrea sa devina sau nu un discipol al lui Satan.

Byron ar putea fi desemnat ca primul adept al unui satanism autonom si explicit, daca avem in vedere ca-i facea placere sa apara in saloane intr-un decor satanic si, astfel, sa-i provoace pe cei prezenti.

In secolul al XlX-lea, cu exceptia lui Byron, au adoptat aceasta tema si alti numerosi scriitori, fara insa sa devina adepti ai lui Satan. Ei au folosit in romanele si povestirile lor motive legate de aceasta figura, dar ele erau un simplu mijloc stilistic care a cunoscut o mare popularitate in perioada romantismului negru. Reprezentantii romantismului negru si-au propus sa demonstreze ca raul s-a raspandit in lume fara interventie din partea diavolului.

Levi, Constant si Baudelaire, scriitori satanisti

Satanisti literari in sensul strict al cuvantului pot fi socotiti Eliphas Levi (1810-1875), dupa numele sau adevarat Alphonse-Louis Constant, si Charles Baudelaire (1821-1867).

Eliphas Levi a fost unul dintre cei mai renumiti si productivi ocultisti din vremea sa. El facea o distinctie stricta intre Lucifer si Satan, atribuind ambilor caracteristici proprii. Lucifer era considerat ca cel ce ilumineaza, iar Satan ca personificare a tuturor greselilor si slabiciunilor.

Pentru Levi, Lucifer reprezenta dorinta de libertate, constiinta de sine si rationalitate, fiind o dovada a faptului ca iluminismul nu este ceva impotriva lui Dumnezeu, ci implinirea planului de mantuire a lui Dumnezeu. Dimpotriva, Satan era, in viziunea autorului, singurul "colector" al tuturor aspectelor negative.

Charles Baudelaire avea aceeasi conceptie despre om ca si marchizul de Sade, el il considera rau prin insasi natura sa si compara femeia cu animalele care se conduc si traiesc conform legilor instinctului. In opinia sa, Satan este stapanul materiei pervertite, iar daca omul s-ar interioriza si ar percepe cu adevarat ce se intampla in adancul fiintei sale, cu siguranta si-ar da seama ca raul se afla in el insusi. Nu mai exista nici o legatura directa cu Dumnezeu, omului nu-i mai ramane altceva de facut decat sa accepte prezenta raului si, dupa posibilitati, sa-l priveasca de la distanta.

In "Florile raului" (1857), Baudelaire ii dedica lui Satan o litanie lirica, preamarindu-l ca pe un Dumnezeu decazut, care se indura de cei ticalosi. Revoltat, in fine, contra divinitatii indiferente fata de suferinta umana, a nedreptatii si vulgaritatii, poetul spera in putinta de evadare in frumosul artei, in cele din urma implorand raul, moartea, neantul, in care asteapta sa gaseasca "altceva":

"Otrava ta ne-o toarna drept balsam si ne lasa

Sa ne-nfundam in haul cel fara de ecou!

Si daca va fi raiul sau iadul, nu ne pasa!

Un singur gand ne arde: sa dam de ceva nou!"

Satan, simbol al nebuniei

La E.T.A. Hoffmann (1776-1822), diavolul devine simbol al pierderii identitatii si nebuniei. "Elixirele diavolului" (1815) marcheaza, in acest sens, o psihologizare a Raului.

Aceasta dimensiune este dezvoltata pe larg de catre Thomas Mann (1875-1955) in romanul sau "Doctor Faustus". Aici, diavolul apare ca simbol al ideologiei fasciste. Concentrat, capitolul al XXV-lea reprezinta o sinteza performanta a intregii carti, in sensul ca arunca o privire transversala asupra istoriei reactiunii, din vremurile stravechi, pana la hitlerism.

Mefisto nu mai apare doar ca un critic muzical, in stare sa realizeze incursiuni savante in arta beethoveniana, ci si un excelent cunoscator si fidel reprezentant al psihologiei fasciste, caracterizate tocmai prin totala desconsiderare a oricarei psihologii.

Intr-o viziune halucinanta a infernului, Thomas Mann transpune atmosfera lagarelor fasciste de exterminare, Mefisto comportandu-se asemenea unui sef de Gestapo in travesti.

"Ingerul otravit" il convinge pe Adrian Leverkuhn, eroul principal al romanului, ca bucuriile si chinurile nu le mai poate obtine decat cu sprijinul efectiv al diavolului. In fine, Lucifer ii vinde clientului sau, in schimbul sufletului, douazeci si patru de ani geniali si diabolici, o existenta cu totul extravaganta, care nu este altceva decat (...) pendularea permanenta intre inspiratie si depresiune, intre raceala de gheata si incandescenta nimicitoare. Satana isi schimba mereu infatisarea, emanand insa constant aceeasi glacialitate".

Intruchiparea inertiei si conservatorismului

Un alt punct de plecare, in acelasi context, il descoperim la Wilhelm Hauff (1802-1827), mai precis in ale sale "Comunicari din memoriile lui Satan", in care caracterizeaza starea universitatilor si creatiei culturale, ironizand sterilitatea lor cu ajutorul imaginii diavolului. In vremea noastra, in lucrarea "Ahasver" (1983), Satan apare ca intruchipare a inertiei si conservatorismului, ca adversar al oricarei schimbari.

Prin urmare, dupa cum s-a putut observa, spatiul de proiectie oferit de diavol este extraordinar de amplu. Indiferent de unghiul din care priveste, fiecare om poate gasi in el, in mod paradoxal, tot ceea ce-l preocupa, si aceasta printr-o simpla pervertire a adevaratei realitati.

Astfel, la fel de paradoxal, diavolul poate apare la fel de bine ca ispititor si ispitit, ca rebel si reactionar, ca focar al raului sau ca prototip al binelui. In el, este deplansa nedreptatea si, in acelasi timp, este preamarita in numele sau. Contradictia tine indestructibil de fiinta sa.

Anatole France (1844-1924), in "Revolta ingerilor", ilustreaza tocmai aceasta capacitate de dedublare a diavolului. Practic, Lucifer renunta la o eventuala victorie definitiva, zice Anatole France, asupra lui Dumnezeu, pentru ca in aceasta situatie nu s-ar produce decat o simpla schimbare a rolurilor. El, Lucifer, ar urma sa preia insusirile contestate atata vreme ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeul detronat ar accede treptat din nou spre pozitia de invatator al lumii.

Doar o lume neschimbata si intepenita poate candva "ajunge la diavol", pentru ca, altfel, in momentul in care este revolutionata, cursul lucrurilor incepe din nou de la capat, dar in sens invers. (Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Achimescu)

Jurnalul Satanei vs Strainul misterios

In "Jurnalul Satanei", de Leonid Andreev (1871-1919), Satan, plictisit de viata din Iad, vine pe pamant, in Italia, ca sa se distreze, "ca sa minta si sa joace teatru", insa planul lui este dejucat de Toma Magnus, intruchiparea ratiunii malefice si atotdistrugatoare.

Pe masura ce cunoste neajunsurile avatarului sau uman si slabiciunile inerente conditiei de om, Satana se vede pus in fata unei infrangeri usturatoare, in toate planurile existentei.

Astfel, Andreev contureaza imaginea apocaliptica a omului degradat, pervertit pana cand devine mai diabolic decat insusi Satana. Explicatia infrangerii Satanei in fata omului manat sa infaptuiasca raul este una mult mai simpla decat ar parea la prima vedere.

Dracul dracilor vine pe pamant dintr-o lume ordonata, organizata si ierarhizata strict (Iadul), in timp ce lumea oamenilor este un loc al aparentelor inselatoare, al mastilor ce ascund vicii si pacate. Astfel se explica de ce eventuala confruntare dintre om si diavol implica un dezavantaj esential pentru acesta din urma.

Imaginea Satanei este supusa deriziunii, diavolul aparand meschin si neputincios pe langa mefistofelica ratiune umana concentrata exclusiv asupra infapturii raului. Diavolul apare mai uman decat omul, apare mefient si anxios in fata pornirilor bestiale ale lui Magnus care, la randul lui, este o replica mult mai fidela decat insusi Dracul a felului in care imaginarul colectiv uman ar putea concepe intruparea Satanei pe pamant.

Explozia absoluta, pusa la cale de Toma Magnus, nu se produce deoarece romanul nu este terminat. Insa finalul lui, desi destul de putin previzibil, este anuntat atat de gradarea excelent realizata a tensiunii, cat si de anumite pasaje si idei.

"Toma Magnus: Eu sunt gata sa accept ca tu esti Satana. Numai ca ai nimerit intr-o istorie murdara, prietene! Daca esti intr-adevar Satana, atunci ai intirziat aici. Intelegi? De ce ai venit incoace? Sa joci teatru, precum ai spus? Sa nascocesti un nou joc rautacios, in care noi sa dansam pe muzica ta? Asadar, ai intarziat. Ar fi trebuit sa vii mai devreme, acum Pamantul a evoluat si nu mai are nevoie de talentele tale.

Priveste-i insa pe acesti prieteni ai mei, modesti si marunti, si rusineaza-te: unde in Iadul tau ai mai putea gasi niste draci atat de fermecatori si de curajosi, gata la orice? Iar ei nici macar in istorie nu vor patrunde, asa sint de marunti..."

Spre deosebire de "Jurnalul Satanei", unde printul intunericului este invins de om, in "Strainul misterios", de Mark Twain, Satan apare ca un tanar frumos si seducator ce poate face absolut orice si invata din carti doar atingandu-le.

"Satana, nu Dumnezeu, a creat planeta numita Pamant si 'blestemata rasa umana'. Daca va indoiti de asta, cititi ziarul de dimineata. Nu are importanta data aparitiei", spune Satan. Acelasi tanar frumos ca un inger le povesteste copiilor ca nimic din ce e pe lumea asta nu exista de fapt...

"Nu exista Dumnezeu, nici rasa umana, nici viata pamanteasca, nici Rai, nici Iad. Totul este un vis - un vis grotesc si caraghios. Nimic nu exista in afara de tine. Iar tu esti un gand - un gand ratacitor, un gand nefolositor, un gand vagabond si fara casa, un gand disperat si plin de intrebari in eternitatea goala care te inconjoara".

Prima ședință de Guvern care se desfășoară la Timișoara. Ce proiecte vor fi discutate în întâlnirea de astăzi

Guvernul se reuneşte joi, la Timişoara, într-o şedinţă specială, în cadrul căreia urmează să fie aprobate o serie de proiecte de infrastructură cu impact regional, precum şi plata în...

Ciolacu este sigur de victoria lui Firea la Capitală: ”Va câștiga şi cu Piedone, şi fără Piedone”

Indiferent dacă Cristian Popescu Piedone se va retrage sau nu din cursa electorală, Gabriela Firea va fi noul primar al Capitalei, este convins Marcel Ciolacu. Premierul a precizat miercuri,...