Il citesc pe Mircea Cartarescu din anii '80. Nu am incetat niciodata sa o fac, desi timpul acordat literaturii in viata mea actuala este, din pacate, insuportabil de mic. Respira talent in fiecare rand, in fiecare gand. Respira o foarte consistenta si diversa cultura devenita a doua natura.
In anii '80 il citeam cu voluptatea omului care se refugiaza de hidosenia dictaturii in minunile altuia, ale seamanului din Soseaua Stefan cel Mare, care, pe un colt de masa, tesea arta adevarata, orb si surd la mediocritatea cleioasa a lumii tineretii noastre. O tesea ca paianjenul, o tesea cum compunea Mozart, spre cumplita pizma a lui Salieri care, sarmanul, muncea atat de mult, cu efecte atat de anoste fata de cele ale junelui din care muzica iesea ca dintr-o fantana nesecata, scrie Revista 22.
In anii '90, in plina economie de bazar si de kitsch, pe o alta masa de bucatarie din Colentina, Cartarescu zamislea alte minuni ale unificarii intelectului cu imaginatia si sensibilitatea, pe care le asteptam si le citeam in tot mai imputinatele oaze de refugiu, intr-o tranzitie in care, cei care puteam, aveam totul de facut. Si aceasta stare de gratie a lecturii s-a prelungit in anii 2000, la fel de proaspata ca la prima citire a Visului.
Citeste mai mult despre Etica mioritica. Episodul Cartarescu in Revista 22.