Mircea Cartarescu, un dialog inedit despre cum acceptam asemanarea cu parintii nostri, dar si despre cum Romania a devenit mai respirabila fara Dragnea Interviu

Luni, 03 Iunie 2019, ora 07:42
16223 citiri
Mircea Cartarescu, un dialog inedit despre cum acceptam asemanarea cu parintii nostri, dar si despre cum Romania a devenit mai respirabila fara Dragnea Interviu
Foto: Facebook/Mircea Cartarescu

La capatul unora dintre cei mai traumatici ani din istoria postdecembrista a Romaniei, in care multi oameni au stat in strada, renuntand la ce aveau de facut si punandu-si intre paranteze vietile, pentru a nu lasa un regim abuziv sa castige, Mircea Cartarescu a scris o carte in care zgomotul de afara nu se simte.

O carte personala, in tonalitati de basm, o oglinda care trimite inapoi asemanarile si diferentele pe care le purtam cu noi, de la parintii nostri.

Cu siguranta, Melancolia, un volum cu trei povesti - Puntile, Vulpile, Pieile - recent lansat la Editura Humanitas, va fi una dintre cartile acestui an. Sunt trei basme in care sunt camuflate episoade autobiografice, de la incercarea de a-si intelege tatal si de a accepta asemanarea cu el, pana la jocul din copilarie cu sora lui, nucleul celei mai intense dintre aceste povestiri - Vulpile.

L-am intalnit pe Mircea Cartarescu la Bookfest, imediat dupa lansare, la capatul a aproape doua ore in care oameni de toate varstele - multi adolescenti, dar si varstnici - au stat la o coada impresionanta pentru un autograf. Iar Mircea Cartarescu nu a vrut sa se ridice fara a semna toate cartile, ceea ce a redus din timpul acestui interviu, dar cu un folos mai mare.

A fost nelipsit de la protestele din ultimii doi ani, pentru ca Romania chiar a fost pe muchia prapastiei, spune el, dar deja de o saptamana fara Dragnea la varful puterii Romania a devenit mai respirabila.

"Melancolia" e o carte linistita, o carte care te lasa cu un sentiment al frumosului, al asezarii, Mircea Cartarescu. Cum ati reusit sa scrieti o carte in vremuri atat de tulburi?

Eu nu scriu cartile pe care le vreau, ci asa cum vor ele sa fie, pur si simplu, la un moment dat m-am apucat si am scris. Dupa ce am terminat Solenoid, doi ani nu am mai scris niciun rand, si apoi intr-o dimineata am scris prima fraza din prima povestire. Pentru ca tot ce public eu e in ordinea in care am scris, de pilda, in Nostalgia, povestirile sunt in ordinea lor. Si aici e acelasi lucru.

Am inceput cu prima fraza din prima povestire si am terminat cu ultima fraza din ultima povestire, ca in transa, scriind automat aproape. Asa incat nu prea stiu mare lucru despre ce e inauntru, am asteptat si astept in continuare sa-mi explice criticii.

Tonul este acela de basm, de basm german, pe mine m-a trimis cu gandul si la Fratii Grimm, dar si la Wilhelm Hauff (Inima rece) . Ma refer la a doua poveste, Vulpile, unde apare ideea de targ. Cum a fost trecerea la proza scurta, la tonul oniric, de basm?

Aici nu e vorba de proza scurta propriu-zisa. Americanii au o categorie care se numeste "long short stories", dar nici macar atata nu este in cartea asta. Este o carte care, cum spuneam, s-a facut asa cum a vrut ea, si al carei personaj principal este stilul indirect liber. In toata cartea exista un singur stil care o uniformizeaza, Cosmin Ciotlos a avut dreptate cand a spus ca e vorba de stil in primul rand, si apoi de fapte, de imprejurari.

Exista acest stil care este o forma de indirect liber, care mi-a dat mie posibilitatea sa ma apropii de personaje, exact atat de tare incat sa nu ma identific pana la urma complet cu ele. Eu cred ca acest stil, care seamana foarte mult cu lacurile care se asterneau, straturi dupa straturi, pe picturile in ulei din vechime, este cel care da si uniformitatea si, sper eu, stralucirea povestirilor.

Ce fel de sentiment e melancolia? Etimologia nu trimite la un sentiment usor - melaina chora - umorea/bila neagra. Exista specii de melancolie?

In primul rand, melancolia defineste un temperament uman, cel al singuraticilor, al depresivilor, al saturnicilor, cum se mai numeau. Un sfert din umanitate intra in acest tip de caracter, acest tip uman.

Dupa parerea mea, este vorba de tipul artistilor. Artistii au tendinta sa fie introvertiti, saturnini, intunecati, ultra-sensibili, prin urmare melancolici.

E putin paradoxal sa te gandesti ca un copil sa fie melancolic, este greu de imaginat un copil pe care-l poate incerca un sentiment atat de greu, precum melancolia. Puteti pune degetul pe un eveniment din trecut, cand ati avut primul moment de melancolie?

Chiar de trei ori, in cartea asta: sunt cele trei varste in care m-am simtit melancolic, in care am simtit melancolia profunda a vietii. Nu e vorba despre melancolia unui copil aici, este melancolia mea, a autorului, a celui care are experienta vietii si a timpului care curge, fiindca, de fapt, in cele din urma, asta inseamna melancolia: sentimentul acut al curgerii timpului.

Nostalgia este un fel de pandant al melancoliei, este suferinta pentru despartirea de acasa, de locul natal, in timp sau in spatiu, pe cand melancolia este sentimentul baroc al curgerii inexorabile a timpului, timpul care nu mai poate fi recuperat.

Nostalgicul are inca speranta, stie ca undeva inca exista acasa. Melancolicul nu mai are aceasta speranta, el stie care este sfarsitul tuturor lucrurilor, de aceea, melancolia este un sentiment apocaliptic, pana la urma.

Al doilea basm, Vulpile, e poate cel mai intens din acest tripitic. E vorba despre frici. Cum lucreaza frica? Una e sa iti fie frica de reptile, de pilda, si alta e sa iti fie frica de intuneric. Sau de ceva nedefinit. De ce va e frica?

Jocul cu vulpile a fost cu adevarat jocul pe care eu si sora mea il jucam cand eram copii. Ne-am jucat adesea asa si toata mizanscena este reala. Este pentru prima data cand eu am scris despre sora mea, si am facut-o cu o extraordinara emotie. Aceasta povestire este ca un fel de dar facut surorii mele.

Este intr-adevar povestea cea mai intensa, eu nu o pot reciti, realmente, pentru ca mi se rupe inima. Probabil ca este acel loc interior care este cel mai dureros pentru mine. Nu as vrea sa vorbesc prea mult despre el acum, este o poveste profund autobiografica si profund nelinistitoare pentru mine.

La un moment dat, in povestire, baiatul spune ca simte ca este fiinta pe care o iubeste cel mai mult si atunci face un targ pentru ca fetita sa se intoarca in lumea celor vii, din acel spatiu de interval in care statea.

Se petrece, in momentul cel mai dramatic al povestirii, un schimb de personalitati, intre un strigoi, venit din lumea de dincolo, si un baiat care pana atunci dusese o viata normala. Acest schimb de personalitati este un arhetip al prozei romantice fantastice, il intalnim adesea in povestirile lui Hoffmann, si de acolo a fost preluat de scriitori suprarealisti si, prin intermediul lor, de scriitori sud-americani.

La Cortasar exista multe asemenea situatii, de pilda in Axolotul, un personaj care merge la un muzeu de stiinte naturale vede in acvariu un axolot si se identifica cu el, facand schimb de personalitate cu animalul. Sau cazul unei aristocrate argentiniene care pleaca sa intalneasca o cersetoare pe care o visa noapte de noapte, care statea la capatul unui pod.

Ma intreb daca este vorba si despre raportul de bine si de rau din fiecare om.

Aici nu e vorba de bine si de rau, ci de doua lumi incompatibile. Lumea alba si cea neagra, intre ele existand o suprafata care de obicei nu poate fi penetrata, precum suprafata oglinzii. Aceasta povestire, Vulpile, este perfect simetrica, prezinta doua lumi in oglinda, intre care in mod normal nu se poate face o tranzitie, sau trecerea este extem de complicata, labirintica. In cele din urma, prin sacrificiu, prin dorinta de cunoastere, trecerea devine posibila.

In cele trei povestiri, mama este de ciocolata, tatal de cauciuc. Absenta mamei e perceputa ca o suferinta, prezenta tatalui e perceputa uneori ca o povara. E si o lectura autobiografica aici?

Fiecare dintre noi, inaintand in varsta, avem dorinta de a intelege de unde venim, ce s-a petrecut in primii ani, in ceea ce de fapt pentru noi inseamna primii ani ai istoriei, in familia noastra, in nucleul acesta in care se petrece aproape tot ce se intampla in viata noastra, concentrat, intr-un timp mult mai dens.

Intr-adevar, dintre directiile acestei carti este aceasta, ea m-a ajutat pe mine sa inteleg mai bine traumele din copilarie, relatia cu parintii mei, ce s-a intamplat cu ei, de ce am evoluat asa cum am evoluat. Din punctul asta de vedere, povestirile sunt echivalentul Verdictului lui Kafka, in care se pune problema relatiei cu tatal. Eu sunt convins ca Franz Kafka nu a aflat care este relatia cu tatal sau pana nu a scris aceasta povestire. Cum spunea el, "scriu ca sa-mi inteleg situatia".

Si la mine, tot ce scriu este ca sa inteleg ce e cu mine, sa-mi inteleg situatia in lume. Aceasta carte, care este mai direct autobiografica decat aproape tot ce am scris - in afara de romanul "Travesti", care si el este un roman de profunzime - a inaintat cel mai adanc, pana la capat.

Fara a fi jurnal sau carte de memorii. V-ati spus propria poveste intr-un basm.

Am intrat pana la capat in lumea mea interioara, ajungand pana in camera interzisa a castelelor din basme.

Si, totusi, v-ati plasat cumva intr-un punct de control, pentru ca apar des aceste imagini: statuetele, manechinii, papusile, ca si cum simteati nevoia sa va plasati intr-un punct de unde sa le puteti manevra sau permuta.

Aici este o alta discutie, despre imaginarul cartii. De fapt, orice analiza a acestei carti ar trebui sa inceapa cu imaginarul, pentru ca e lucrul cel mai important, de ce exista aceste elemente care apar in toata cartea, care se repeta tot timpul si care sunt statuile sau simulacrele de toate felurile, manechinele, imaginile de ciocolata invelita in staniol, statuile de cauciuc.

Ce reprezinta aceste lucruri? Sunt enigmatice, dar au un sens pentru mine si ma astept sa aiba un sens si pentru cititor. Cel mai apropiat lucru de imageria asta este imageria lui Giorgio de Chirico, pictura lui metafizica, cu muzele metafizice, manechinele, strazile fantastice si colonadele goale pe care el pe picteaza obsesiv.

De altfel, unul dintre tablourile lui, care pe mine ma obseda inca din prima adolescenta cand l-am vazut, se numeste Misterul si melancolia unei strazi.

In Pieile exista o imagine in care baiatul este tentat sa incerce pieile tatalui lui in diverse etape ale vietii. V-ati identificat vreodata cu figura tatalui?

Eu seman foarte tare, fizic, cu tatal meu care s-a prapadit anul trecut. Intotdeauna am avut cu el o relatie foarte complexa si sentimente foarte amestecate. Am incercat deseori sa inteleg monolitul care era tatal meu, sa-l desfac in bucatile lui componente si in cele din urma mi-am dat seama ca nu existau bucati componente.

El era turnat dintr-o bucata, de asta l-am si imaginat ca pe o statuie de cauciuc. Nu l-am inteles niciodata, asta-i adevarul. Nu i-am inteles viata, nu i-am inteles motivatiile interioare, m-am marginit sa seman cu el, fizic, poate si psihic, intr-o oarecare masura.

Cu totii cand ne uitam in oglinda surprindem cum repetam nu numai trasaturile fizice, dar si gesturile parintilor nostri. Si de multe ori le refuzam.

Asa e. Proust are o pagina extraordinara despre asta, in care spune ca e de inteles ca repetam aspectele exterioare ale parintilor, de pilda, culoarea ochilor sau a parului.

Dar de ce repetam felul in care tatal sau bunicul nostru obisnuia sa se comporte: gesturile, vocea, ticurile de vorbire? De ce repetam si imponderabilele, nu numai aspectul fizic? Este o enigma, probabil ca in ADN-ul nostru sunt engramate mult mai multe lucruri decat credem noi.

Aveti aceeasi perspectiva, inversa, atunci cand va uitati la fiica sau fiul dumneavoastra? Va cautati in ei propria imagine sau propriile gesturi sau poate le recunoasteti fara ca ei sa-si dea seama ca va seamana?

Fiica mea seamana mult cu mine, si in afara si-nauntru, baiatul mult mai putin, el a fost el insusi, din primele lui zile de viata, cu o personalitate extrem de puternica. Ma bucur si de asemanari, si de diferente, in cazul copiilor mei, ba chiar as spune ca ma bucur mai mult de diferente decat de asemanari. Pentru ca ei trebuie sa fie ei insisi, nu o copie a mea, la alta scara.

Spuneam la inceput ca melancolia este un sentiment greu, dar si unul frumos, iti deschide anumite ferestre catre frumos. Ati scris-o in niste ani destul de tulburi. Vi se pare ca astazi, cand ati lansat cartea, vremurile sunt mai bune, in afara noastra? E Romania o tara mai buna decat atunci cand ati inceput cartea?

Slava Domnului, bineinteles ca da, stim cu totii ce s-a petrecut cu cateva zile in urma, eu simt ca pot respira mult mai bine dupa ce Dragnea a ajuns dupa gratii, de pilda, si dupa ce partidul de guvernamant a primit o palma extraordinara la recentele alegeri si speranta mea e ca se va resimti greu de pe urma acestei palme.

Sigur ca de o saptamana incoace am mult mai multe sperante pentru Romania decat avusesem inainte.

Noi am fost pe muchie de cutit, eu cred ca puteam sfarsi intr-o tiranie teribila, fara sperante.

Din fericire, titirezul a cazut pe partea cealalta, din echilibrul lui precar, si ne-a favorizat de data aceasta. Ar trebui sa fim foarte recunoscatori, foarte lucizi, ar trebui sa stim ce sa facem mai departe cu aceasta extraordinara favoare care ni s-a facut.

Ati primit o recunoastere internationala, cel putin in ultimii ani, formidabila. Am vazut-o cu totii: premii internationale, participari la targurile din afara. Din acest punct de vedere, al dezbaterilor culturale, al universalitatii culturii, cum se vedea Romania de acolo?

In exterior, cel putin in lumea cartii, pe care eu o cunosc mai bine, nu prea se intreaba cineva care e nationalitatea artistilor, ci doar cat de buni sunt. Nu cred ca-i pasa cuiva prea mult ca Marquez e columbian sau ca Kundera e ceh.

E vorba de valoarea individuala, de felul in care ii poti convinge pe oameni ca merita sa-ti cumpere cartea. La asta se reduce totul, iar asta e marea dificultate a scriitorilor romani.

Este teribil de greu sa-i convinga pe cei dinafara sa le cumpere cartile, sa le deschida, sa arunce o privire macar.

Romania fiind pentru el un "no-man's land", un loc "in the middle of nowhere", un strain nu prea are de ce sa mearga la stand si sa deschida cartea. Isi imagineaza ca e vorba acolo probabil de o istorie pe care nu o cunoaste nimeni sau de o zona cenusie din lume unde nu se petrece nimic, deci nu poate fi nimic interesant.

Eu mi-am petrecut primii 20 de ani de cand mi-a aparut prima carte tradusa incercand sa conving oamenii sa ma citeasca. Spuneti ca in ultimii ani am primit recunoasteri. Ele sunt rodul acestor 20 de ani de incercari disperate de a face oamenii sa ma citeasca. Pana la urma, au dat rod, din fericire, si acum. Cel putin in unele dintre tari, mi-am facut deja un public.

Tarile din spatiul latino-american, de pilda. Credeti ca se regasesc in stilul dumneavoastra? Mai curand in stil decat in naratiune, as spune.

Nu as pune acest succes spaniol, nu l-as pune pe seama unei afinitati cu ei, ci pe faptul ca s-a intamplat ca romanul Solenoid sa apara pentru prima data in Spania. Eu astept peste tot sa vad acelasi succes al acestui roman, care are un mare potential international. Acum a aparut editia suedeza, care este un succes colosal din primele doua saptamani, cu niste cronici ultra-entuziaste in marile lor ziare.

Simtiti o presiune, de la publicul roman mai ales, sa scrieti pe teme de actualitate, presante pentru public? Traim noi cumva in Romania sub imperiul presiunii actualitatii?

Nu simt nicio presiune, nimeni nu mi-a cerut vreodata sa scriu in vreun fel. Eu am scris absolut la fel cum scriu acum si pe vremea lui Ceausescu.

Tiraniile, schimbarile de guverne, revolutiile nu m-au afectat, pentru ca eu nu scriu despre lucruri. Eu scriu despre mine, iar eu am ramas acelasi de la inceput.

Care va sunt fricile?

Nu sunt un om fricos, nu mi-e teama de moarte, de lucrurile de care le e frica oamenilor.

Mai curand mi-e teama de boli si de imbatranire, decat de moarte.

In plan cultural, literar, nu cunosc frici, nu mi-a fost teama de nimeni, niciodata, am fost uneori extrem de criticat, au fost perioade cand aproape intreaga lume era impotriva mea, dar am mers mai departe, asta-i lucrul cel mai important.

Decizia BEC de a respinge protocolul Alianței Dreapta Unită, trasă la indigo cu cea dată pentru Alianța USR-PLUS în 2019. Excepția pentru PSD și precedentul Vadim Tudor
Decizia BEC de a respinge protocolul Alianței Dreapta Unită, trasă la indigo cu cea dată pentru Alianța USR-PLUS în 2019. Excepția pentru PSD și precedentul Vadim Tudor
Alianța Dreapta Unită, formată din USR, PMP și partidul Forța Dreptei se găsește în imposibilitatea de a avea liste comune de candidați pentru alegerile din 9 iunie, după ce Biroul...
Cătălin Drulă acuză PSD că i-a ”momit” sau șantajat pe primarii USR: ”Ai zece milioane, dacă treci la noi”
Cătălin Drulă acuză PSD că i-a ”momit” sau șantajat pe primarii USR: ”Ai zece milioane, dacă treci la noi”
Preşedintele USR, Cătălin Drulă, susţine că unii primari USR ar fi fost ”şantajaţi” sau ”momiţi” să treacă la PSD, în condiţiile în care de faţă era şi liderul social...
#melancolie Bookfest Dragnea frici , #carti