Simona Gherman: “Fetelor, trebuie s-o comitem!”. Povestea fascinantă a ultimului aur cucerit de România la Olimpiadă

Fosta scrimeră Simona Gherman (36 de ani) a avut un rol decisiv în performanța realizată de echipa României de spadă la Olimpiada de la Rio din 2016, acesta fiind ultimul aur cu care se mândrește țara noastră la cea mai importantă competiție sportivă din lume.

Simona Gherman a acceptat să vorbească pentru Ziare.com despre cariera sa în scrimă, încununată cu medalia cucerită acum cinci ani, în Brazilia.

Cum simțiti apropierea Olimpiadei, in condițiile în care e prima după ce v-ați retras? Există și această presiune dată de faptul că echipa de spadă, din care ați făcut parte, a câștigat ultimul aur pentru România?

Eu consider că sunt încă implicată, în special prin Ana și Teo, care vor reprezenta scrima românească la Tokyo. Apoi, sigur că sunt un susținător al sportului românesc și mi-aș dori cât mai repede să scap de această povară a ultimului aur.

Ce vă amintiți de debutul în scrimă, de copilărie, ați mai practicat alte sporturi?

Mi-am dorit să fac sport de mic copil, dar nu știam ce anume, prin casă eram acel copil neastâmpărat, făceam podul, sfoara, aproape toate elementele din gimnastică. Pentru că gimnastica era la acel moment disciplina cu cele mai notabile performanțe în sportul românesc.

Și părinții mei, care nu erau foarte pasionați de sport, pe la 9 ani, și-au dat seama într-un final că trebuie sa mă duc undeva să-mi consum energia. M-am dus la gimnastică, dar pentru că eram prea mare de vârstă, prea înaltă, cei de-acolo mi-au recomandat scrima, mai ales că aveau sala peste drum. Eu, bineînțeles, prinzându-mă cu mâna de ușa sălii de gimnastică și începând sa plâng, că nu e posibil să nu mă primească și pe mine.

Atunci ai mei au renunțat la ideea de sport pentru că nici nu știau prea multe despre scrimă. După care o vecină din cartier a fost selecționată la școală de niște antrenori și, când am auzit, am zis că vreau să merg și eu cu ea. Și-așa am ajuns eu în sala de scrimă.

Care este vârsta minimă pentru a începe acest sport? 9-10 ani sau se poate și mai devreme?

Sigur că se poate și mai devreme, in zilele noastre. Ca un copil să stea bine pe picioare si să înțeleagă ce vrei să-i transmiți ca antrenor, cred că vârsta optimă pentru scrimă ar fi de 8-9 ani. Eu am început la 10 ani, dar oricum aveam deja condiția fizică din fața blocului.

Un sfat pentru părinții care ar vrea să-și dea copilul la scrimă? Există o calitate a celor mici care să îndrume spre acest sport?

Nu este așa ceva, singura calitate e ambiția copilului de a face ceva și cât de angrenat este în activități. Nu știu, se poate observa asta și din școală, și din ambițiile de acasă.

Este un sport scump? Pentru că mulți se gândesc și la partea asta financiară.

Dacă ne referim la echipamente, e un sport foarte costisitor, costă destul de mult pentru o familie normală. Dar, antrenamentele de azi sunt plătite cu 100-150 de lei pe lună, antrenorii mai iau echipamente de la foștii sportivi retrași din activitate. După care, când copilul începe să ridice capul, n-aș putea spune că e un sport foarte costisitor. Bineînțeles, talentele trebuie căutate și sprijinite de cluburi, de federație, pentru a nu se pierde.

După cât timp v-ați specializat pe spadă și cum puteți explica, pe scurt, diferențele între cele trei arme (sabie, spadă și floretă)?

Ca greutate a armei, floreta e cea mai ușoară, de obicei majoritatea copiilor încep cu această armă, așa am început și eu. Apoi vede antrenorul încotro trebuie să mergi. Eu am făcut trei ani floretă, timp în care mi-am pus picioarele la punct din punct de vedere al mișcării pe planșă. Am ajuns la spadă după ce mi-am dat seama că nu sunt potrivită pentru floretă, iar după numai o lună am luat deja un loc doi la o competiție, Cupa Federației.

Ca reguli, floreta se punctează doar pe un lameu electric existent pe piept și pe spate. Apoi, floreta și spada punctează doar prin împungere, iar sabia prin împungere și tăiș. Iar la sabie, tot deasupra costumului, există un lameu care cuprinde și brațele și masca, deci se aprinde aparatul dacă lovești tot ce înseamnă de la trunchi în sus. Pe când la spadă, lovești din cap până-n picioare, oriunde.

Când au venit primele medalii, primele satisfacții?

A fost acel loc doi la Cupa Federației, pe la 13 ani și jumătate. După care, am câștigat tot ce se poate la categoria mea de vârstă, atât la individual cât și cu echipa, la clubul Steaua la care activez de când m-am apucat de scrimă. Iar înalta performanță a apărut la 21 de ani, la un Campionat European U21, era ultimul an în care puteam să particip și am câștigat titlul. A fost și momentul în care am intrat în echipa națională și de-atunci n-am mai ieșit.

De prima convocare cum vă amintiți?

Norocul meu și ghinionul, să spun, al unei colege de echipă, Anca Măroiu, a fost că ea și-a rupt un deget de la mână și a trebuit să se facă schimbarea.

Ați avut vreo remușcare în acest sens?

Eu oricum eram în plină ascensiune, iar prima convocare ar fi urmat. Dar, poate s-a produs puțin mai repede cu această nenorocire a colegei mele. Nu am avut vreo remușcare, ok, mi-a părut rău pentru ceea ce i s-a intâmplat ei. Nici ea n-a avut niciodata vreo problemă cu mine, din contră, am fost colege de cameră ani buni după aceea.

Suntem în anul 2008, se crease deja o echipă de aur care urma să câștige multe titluri europene și mondiale. Care e motivul pentru care la Olimpiada de la Beijing din 2008, proba de spadă pe echipe n-a existat? N-a fost o nedreptate pentru România? Putem spune că ne-a fost furată șansa la o medalie?

Ideea este că până anul acesta, la Tokyo, cei de la Comitetul Olimpic alocau un număr de medalii pentru fiecare sport, iar scrimei îi reveneau toate probele individuale, dar exista câte o armă scoasă de la echipe pe fiecare ciclu olimpic. Se pare că abia acum și-au dat seama.

Dar, nu știu dacă atunci noi am fi avut șanse de calificare, cred că pentru noi prima calificare, la Londra, a fost cea mai sigură, pentru că deja ajunsesem toate la maturitatea în sport. Cred că lucrurile s-au așezat bine pentru noi, chiar dacă n-am avut echipă la Beijing.

Drumul până la Londra cum a fost?

Păi pot să spun că până la Londra, în acel ciclu olimpic, n-a existat competiție, Europene, Mondiale sau Cupe Mondiale fără prezență pe podium la echipă. De-aici și marea dezamăgire de acolo…

Și ajungem la Londra, România e favorita numarul 1 și pierde cu Coreea de Sud in primul tur (sferturi). Se poate spune că a fost o subestimare a adversarelor sau unde s-a greșit?

Ne-am tot gândit de-a lungul anilor. Cumva, într-adevar, toate întâlnirile cu ele au fost câștigate de noi. N-aș putea spune că a fost o subestimare, doar că, în momentul ăla, am încercat fiecare din echipă să rezolvăm singure meciul. Pe de altă parte, parcă nu am vrut sa realizăm până la ultimul asalt că situația e dramatică, Coreea se desprindea ușor-ușor…

Apropo de ultimul asalt, cu Simona Gherman pe planșă, cu câtă ciudă ați tras, că mai aveați puțin și ați fi recuperat diferența?

Ok, ca sportiv ești învățat să lupți până la ultima secundă, atât am putut să fac în acel ultim asalt. Oricum, nu am crezut, eu personal, că pot să sufăr atât de mult în sport. E o durere pe care n-o poți exprima în cuvinte. Adică ne venea să se despice pământul și să ne înghită, să nu ne mai vadă nimeni. Pentru că ne-am dat seama de câți oameni am dezamăgit, de cât de dezamagite eram și noi, a fost o tragedie.

Rămănând la Londra, percepută mereu ca om de echipă, ați avut vreodată părerea de rău ca n-ați explodat la simplu? Și mă gândesc la sfertul de finală pierdut la o tușă cu viitoarea campioană…

Așa e, cu Yana Shemiakina, am pierdut la o singură tușă (14-15) intrarea în primii patru. Dar eu atât de focusată am plecat la Londra pe echipă, că indiferent ce făceam la individual, mereu echipa era pe primul loc, cel puțin pentru mine. Tocmai de aia s-a demonstrat că eram un om de echipă, țineam echilibrul, știam sa adun fetele. Nu știu dacă am făcut bine, poate altul se concentra mai mult pe individual, dar pe mine m-a interesat echipa.

Ajungem la retragere, care era una planuită, nu?

Da, era planuită, voiam ca după Londra sa iau o pauză și nu m-am gândit nici o clipă că mă voi retrage de tot. Oamenii din jurul meu mi-au ințeles nevoia de a mă împlini și pe partea de familie, sunt o familistă convinsă.

Și ați revenit…Cum a fost următorul ciclu olimpic, până la Rio?

Am revenit în sală la trei luni după ce am născut-o pe fetița mea cea mare, cu o poftă nebună și un chef de tras de nedescris. Mi-am revenit foarte bine fizic, după alte două luni am mers la prima competiție, chiar la Rio. Atunci a fost un moment extrem de greu, desprinderea de copil. Erau fetele care m-au susținut, că spuneam ”Gata, cariera mea se incheie aici, nu pot să plec de lângă copil”. Dar, la următorul turneu, la Havana, dupa un loc 3 luat de mine la individual, am zis ”Ok, am luat decizia cea mai bună”. Și ușor-ușor, au venit și rezultatele, atât la individual (locul 5 mondial) cât și cu echipa. Au fost și câteva modificări în echipă, Anca Măroiu a fost inlocuită cu Simona Pop, dupa care s-a reîntors și Loredana Dinu.

De unde și până unde Power Praf?

Asta a fost așa… eram și noi mai mici, cu mult înainte de Londra, ne gândeam cum să ne spunem. Făceam haz de necaz și cred că Iuliana Măceșanu a zis că noi suntem ca fetițele Powerpuff, se uita ea la desenul ăla. Și nu știu care dintre noi a zis că suntem mai mult praf și așa ne-a rămas numele.

La Rio cât de mare a fost presiunea înainte de Olimpiadă?

Am uitat să specific un lucru. Înainte de Londra, finala la individual la Europene a fost între două românce, eu și Anca Maroiu. Înainte de Rio a fost din nou European, cu finala la individual între două românce, eu și Ana (n.r.: cele două titluri europene din cariera Simonei Gherman). Cumva, nici una nu îndrăzneam să spunem ce gândeam: ”Doamne, se repetă istoria?”. A venit Rio cu aceeași presiune, eram o echipă valoroasă, eram favorite cel puțin la o finală.

Dar, înainte de proba pe echipe, un nou eșec neașteptat, la individual…

Da, ok, două dintre noi au ieșit în primul tur, iar Ana în turul doi, cred. Totuși, n-am simțit presiune din partea oficialilor, care ne-au spus ”ok, a fost individualul, mai avem șansa pe echipe”. Ne-au lăsat să ne refacem rănile, fiecare cum a știut, și să ne unim pentru echipe.

Ați dormit bine înainte de ziua cea mare?

Eu una da, am dormit chiar și in ziua competiției, pentru mine somnul e ceva sfânt.

Haideți să luam meciurile pe rând, cu America, Rusia și China.

Mai vreau sa mai spun ceva despre echipă. Noi eram foarte bune pentru că erau două dintre noi care puteam închide meciul, puteam jongla între mine și Ana. Bineînțeles aveam și noi favorite printre adversare, cu care trăgeam mai bine și cu care mai puțin bine. Niciodată n-a venit din partea noastră voința de a trage ultima, pentru a fi cea mai vizibilă. Iar antrenorul venea întotdeauna și se sfătuia cu noi, de aia eram o echipă sudată.

În primul meci cu America, Ana trăgea mai bine cu ele decât noi celelalte, așa că Ana a trebuit să închidă. Înainte de ultimul asalt cred că aveam o tușă în față, după ce am ieșit eu de pe planșă. A început asaltul și a început Courtney Hurley să-i care efectiv tușe Anei, se ajunsese la un moment dat la o diferență de patru tușe pentru ele.

Eh, în acel moment ați revăzut Londra?

În momentul ăla am zis că nu se poate, e imposibil sa nu reușim să câștigăm singura competiție care ne lipsea. E imposibil, mă gîndeam că suntem blestemate. Dupa, Ana a început să recupereze tușă cu tușă și așa s-a ajuns la minutul de prioritate.

E ca la penalty-uri in fotbal?

E mai dramatic, pentru că e vorba de o singură tușă, nu e două din trei sau trei din cinci. Eh, și în minutul ăla de prioritate, de atâția ani de zile de când făceam sportul ăsta, mi-aduc aminte că eram blocată efectiv, m-am întors către Simona Pop și am întrebat-o cine are prioritate. Nu mai conștientizam nimic, nu mai eram în stare să mă uit pe aparat să văd cine are prioritate (n.r: România avea). Cred că am auzit vârful americancei pe garda Anei de vreo patru ori și îmi tresărea inima la fiecare zgomot. Până în clipa când Ana a reușit să dea tușa câștigătoare. Cred că ăla a fost momentul nostru de cumpănă, când ne-am dezlanțuit și am început să ne bucurăm de scrimă, să fim mult mai creative și încrezătoare in noi.

Ce v-ați zis voi, fetele, după victoria cu Rusia?

Da, ne-am strâns toate si am zis: "Fetelor, gata, am trecut de pasul ăsta, trebuie să arătăm ce știm să facem, că suntem bune, să tratam meciurile care vin cu bucurie și să ne gândim că e ultima dată când suntem in acea formulă".

Apoi semifinala, 8-1 la relee, dumneavoastră le-ați luat pe toate. A fost fără istoric?

Da, a venit Rusia, o echipă cu care nu exista așa o detașare una față de alta, eram acolo, când noi, când ele. Chiar n-au reușit să se dezmeticească și să ne pună probleme.

Și vine finala cu China. Cât timp ați stat în așteptarea asta a aurului olimpic?

Cred că au fost vreo 5 ore între semifinală și finală. Evident, după ce ne-am bucurat, am stat de vorbă și am zis: ”Fetelor, dacă am ajuns aici, trebuie s-o comitem și mai departe, nu ne mulțumim doar cu atât”. După care ne-am răspândit fiecare și ne-am dat întâlnire cu două ora înainte. Eu am spus ”pe mine două ore mă lăsați să mă odihnesc”. Și chiar am reușit să dorm, țin minte când m-am trezit, eram învelită, cu bluzele de trening, au avut grijă de mine fetele, să nu mă tragă curentul. Dupa care ne-am întâlnit cu două ore inainte, am reluat încălzirea specifică și am intrat în finală.

Finala, poate mai grea decat semifinala cu Rusia, dar tot într-o singură direcție...

Dacă in cazul Rusiei era când noi, când ele la precedentele meciuri, cu China era mai mult în favoarea lor. Am aplicat o tactică de a nu ne arunca pe adversar. Am jucat la așteptare, pe greșeala lor și am început să ne desprindem, cât putea fiecare. Și îmi aduc aminte și acum fața antrenorului lor, un mare antrenor francez, nu-i venea să creadă ce se întâmplă. Cumva, renăscusem noi, România, și nu ne putea învinge nimeni.

Ati pierdut penultimul releu la trei tușe, ați avut vreo emoție că vă scapă victoria?

Nu, aveam rezervă, nu am avut emoții că se rupe scorul. Multe tușe în acel releu au fost și la risc, până la urmă, dacă nu riști. nu câștigi. Era ultimul meu asalt pe o planșă de scrimă, dar n-a mai contat că am pierdut eu. Asta era ideea, să tragem una pentru cealaltă.

Unde v-au fugit gândurile când ați conștientizat că vine titlul olimpic?

Cred că fiecare dintre noi aveam să mulțumim cuiva, familiei, prietenilor, fiecare s-a gândit că am reușit să punem mâna pe cea mai valoroasă medalie din lumea sportului.

A fost fetița prima imagine care v-a venit in minte?

Bineînțeles, cred că ea a fost talismanul meu norocos. Am plâns și pe podium, pentru că acea medalie a încununat tot ce am trăit in cariera de sportivă. Doamna Ana Pascu, care ne-a premiat…și acolo a fost o emoție foarte puternică. Da, a fost o descătușare.

Pe fiecare dintre colege, în parte, cum le-ați caracteriza într-un singur cuvânt?

Ana ambiție, Loredana prietenă, iar Simona spiritul de copil. Iar pe mine? Nu știu, nu mă pot caracteriza singură.

Și s-a produs retragerea definitivă. Ce ați făcut după Rio?

Mi-am continuat proiectul personal (n.r.: Simona Gherman a mai născut o fetiță), dupa care m-am întors in cadrul clubului Steaua, în calitate de manager sporiv pe două secții, scrima și gimnastica. Uite cum m-a întors viața, la disciplina pe care mi-am dorit-o prima oară.

Și nu vă gândiți la o carieră de antrenorat?

Nu, simt că aici îmi e mai mult locul și că aș putea să ajut în egală măsură sportul românesc și performanțele care vor urma.

Pe fetițe aveți de gând s[ le îndreptați către sportul de performanță?

Cu cea mare mergem pe la antrenamente de handbal și înot, dar le voi lăsa să aleagă singure ce vor să facă în viață.

Despre șansele la medalii la scrimă pe care le are România la Tokyo?

Ana (n.r.: Ana Maria Popescu) e o sportivă extrem de talentată, făcută pentru scrimă în special, nu pentru sport. Să fie sănătoasă, sa se trezească într-o zi bună, și poate lua medalie, e în primele trei favorite. Ar fi o surpriză să nu ia o medalie, din punctul meu de vedere

Este ultimul ei concurs?

Nu știu, aici trebuie să vă răspundă ea.

Și la băieți?

Teo (n.r.: Iulian Teodosiu) e un tânăr cu ambiție, cu dorință, a demonstrat că e stăpân pe el pentru că a obținut calificarea la ultimul criteriu, nefiind deloc ușor să tragi cu gândul că doar câștigătorul se califică. Daca va continua așa și dacă prinde acea zi de care vorbim, poate face o surpriză frumoasă.

Cât va conta lipsa spectatorilor la scrimă?

Noi suntem obisnuiți să tragem fără spectatori, nu e un sport foarte vizibil, am avut părinți, prieteni care ne urmăreau și cam atât. Nu spun că nu e plăcut sa fii aclamat, dar în același timp nu e un mare impediment pentru noi.

E vizibil un regres în scrima românească, vine cineva din spate?

Putem spune că după fiecare generație cu rezultate mai bune, urmează ca în orice sport o gaură, să spun așa, dar mie îmi place să spun despre scrima că are trecut, are prezent și sunt convinsă că va avea și viitor. Când anume, vom vedea.

PNL și PSD așteaptă "clarificări" de la Cătălin Cîrstoiu, "în această săptămână". Când va fi anunțată decizia în privința candidatului la Primăria Capitalei

Preşedintele PNL, Nicolae Ciucă, a afirmat, joi seară, că, în acest moment, Cătălin Cîrstoiu este candidatul alianţei PSD-PNL, dar acesta trebuie să clarifice public toate aspectele care...

PNL ar putea avea propriul candidat în cursa pentru Primăria Capitalei. Cum s-a ajuns la această concluzie

Eventualitatea retragerii lui Cătălin Cîrstoiu din cursa pentru Primăria Bucureşti ar complica lucrurile pentru cei din Alianța PSD-PNL. Nicolae Ciucă, preşedintele PNL, a afirmat, joi...