Care este problema cu salariul minim in Romania?

In fiecare toamna, cam pe cand se culeg strugurii, sindicatele si patronatele sunt chemate de Guvern sa discute, sa negocieze si sa agreeze nivelul salariului minim pentru urmatorul an. O chestiune teribil de importanta pentru foarte multi oameni si companii.

Discutiile incep de fiecare data cu doua teze la fel de adevarate, dar greu de dus la un numitor comun. Sindicatele atrag atentia ca salariul minim din Romania este mic, nu acopera cosul minim de consum pentru un trai indestulator si este departe de salariile minime din vestul Europei, adica fix acolo unde dorim, ca tara, sa ajungem. Patronatele, fara sa conteste ideea de mai sus, explica la randul lor ca salariile trebuie legate de productivitatea muncii si ca asta nu tine doar de lucruri pe care companiile le pot controla, ci si de chestiuni mai ample: infrastructura, educatie, digitalizare, sanatate, energie.

Am facut aceasta introducere tocmai pentru a lasa deoparte, pret de cateva paragrafe, valoarea nominala a salariului minim, fara ca asta sa stirbeasca importanta cifrei. Exista insa si o alta dimensiune a salariului minim in Romania, care este la fel de importanta si care cu greu isi va gasi rezolvarea intr-un conclav de sindicate si patronate.

Sa explic.

Primul meu salariu in 2005 a fost minimul de atunci. Primele salarii ale multora dintre cei care cititi aceste randuri au fost minime. Cu anumite exceptii, mai toti ne incepem carierele cu salarii minime, sau, oricum, destul de mici, ceea ce este de asteptat. Pentru traiectoria si bunastarea unei persoane, insa, este mai important cat timp petrece in aceasta zona a salariului minim decat nivelul lui, care mereu va fi nesatisfacator.

Problema cu salariul minim, oricare ar fi valoarea lui, apare cand el devine o constanta a vietii, un dat care nu poate fi schimbat. Trebuie sa empatizam si sa intelegem ce simte o persoana cand an dupa an nu vede nicio perspectiva ca veniturile sale sa creasca si cand este parca destinat sa-si petreaca zilele la baza piramidei salariilor.

Dar cand se intampla asta?

Exista trei situatii mari si distincte unde vedem acest fenomen. In doua dintre ele, solutiile sunt nuantate, complexe, locale si nu se preteaza la a fi rezolvate din pix doar de la Palatul Victoria.

De dragul moralistilor, sa-i lasam deoparte pe lenesi si puturosi. Nu cred ca sunt suficienti ca sa merite atentia noastra. Raman doua situatii de analizat.

Prima tine de specificul unor industrii cu volume mari si produse ieftine, unde competitia globala este atat de intensa incat fiecare cent conteaza. Industria textila cea mai rudimentara este un exemplu la indemana, dar deloc singurul. Concuram cu un inepuizabil bazin global de forta de munca ieftina, chemata sa multumeasca o clientela la fel de globala care se uita cu atentie la eticheta. Cele doua forte actioneaza cu o presiune atat de mare incat este destul de limpede ca, in viitorul previzibil, in aceste industrii oamenii nu vor fi platiti cu salarii prea mari. Fie consumatorii accepta sa cumpere tricouri de o suta de euro bucata facute de oameni platiti bine, fie judetele sau orasele cu astfel de industrii isi fac planuri pe termen mediu si lung de a le inlocui cu altele mai productive, poate chiar din aceeasi ramura.

Cealalta situatie tine de specificul unor zone, orase mici sau comune cu populatie destul de mica si cu activitate mono sau aproape mono industriala, unde doar doi sau trei angajatori impart aceeasi forta de munca, indiferent de industrie. Avand in vedere disponibilitatea redusa a oamenilor de a se muta intr-un alt oras, ei sunt captivi unei piete locale a fortei de munca unde nu exista competitie si nici oportunitati. Aici cred ca fiecare primar si sef de consiliu judetean are un rol de jucat. Pot fi atrase noi firme care sa concureze pe forta de munca. Poate fi imbunatatita infrastructura pentru a creste mobilitatea.

Sa spunem ca cei mai multi oameni ar fi dispusi sa calatoreasca o ora dus si o ora intors pentru un venit mai mare. Una este ca intr-o ora sa faci 30 de kilometri si alta este sa faci 130 de kilometri, adica sa cauti loc de munca pe o arie de 2800 de kilometri patrati (cam cat jumatate din judetul Sibiu) sau de 53.000 de kilometri patrati (jumatate din Transilvania).

Orasele mari au cu totul alta viata, dinamica si oportunitati si cred ca destul de putini dintre locuitorii lor nu depasesc la un moment dat bariera salariului minim. In cel mai mare dintre ele, Bucuresti, politicienii decid in fiecare an daca si cu cat creste salariul minim. Patronatele si sindicatele sunt chemate la discutii si trecem, filozofic, prin argumente legate de echitate, bunastare, cos minim, impozitare, productivitate, competitivitate. La orice concluzie am ajunge, ma tem ca tot nu rezolvam aceasta problema, pentru simplul motiv ca ea nu este doar a centrului, poate dincolo de a misiunea Bucurestiului de a grabi proiecte de infrastructura.

Ca tot vin alegerile locale: cred ca liderii locali s-au invatat ca nivelul veniturilor din comunitatea lor si, implicit, numarul de oameni care castiga salariul minim nu sunt responsabilitatea lor. Eu cred ca este invers: intr-o mare masura este chiar treaba lor. Si cred ca solutiile pot veni chiar de acolo.

Liderii locali pot sa-si creeze structuri de atragere a investitiilor, sa decida cu cap ce lucrari de infrastructura sunt utile si care nu, sa discute cu reprezentatii locali ai angajatilor si angajatorilor si sa-si propuna ca obiectiv cresterea veniturilor. Guvernul si confederatiile sindicale si patronale nationale pot sprijini si intari aceste demersuri, dar cred ca este vremea ca zisele demersuri sa se nasca in local.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.