Dacă te întrebai cum e să lucrezi cu persoane cu dizabilități, iată

„Cum e să lucrezi cu persoane cu dizabilități?”, „E greu?”, „Nu te consumă?”. Sunt întrebări pe care le primesc des. Și care îmi plac, de altfel. Curiozități de genul ăsta sunt bune, denotă că societatea e gata să primească informații noi, să descopere, să afle direct de la sursă și poate, în viitor, chiar să interacționeze.

E greu? De cele mai multe ori nu. E frumos, asta da. Și e special. E un schimb de energie deosebit, la care, în cele mai multe dintre cazuri, dacă nu faci parte din bulă, nu te aștepți. Persoanele cu dizabilități au, de cele mai multe ori, o energie aparte, pe care o și transmit. După ce pleci de la o activitate cu ele, poate că ești obosit fizic, dar ai o stare extraordinar de bună, care e gata să compenseze orice. Iar tipul ăsta de energie vine tocmai din faptul că ele se bucură sincer de viață. Pe când noi, destul de des, uităm să facem asta. Plus că totul e pe bază de trăiri pure, tocmai pentru că nu se tem să manifeste ceea ce simt.

Dificilul, cu tot ce presupune el

Totuși, pentru că vorbim despre realitate și nu despre basme, există și momente când e dificil. E dificil pentru că trebuie să acorzi o atenție sporită, să fii prezent cu totul și să vezi cu exactitate care este nevoia fiecăruia în parte. Alteori, dificilul apare pentru că trebuie să scoți din joben metode prin care să adaptezi orice fel de informație astfel încât să fie înțeleasă și mai apoi aplicată.

Și mai vine cealaltă categorie de dificil. Care e provenită nu din lucrul direct cu persoanele cu dizabilități, ci din faptul că uneori știi că nu poți să realizezi tot ce îți propui, doar pentru că ești limitat de anumite reguli și norme ale societății. Sau, mai trist, vine de la oameni care nu au mai interacționat până atunci cu astfel de persoane și care, în loc să pună întrebări pentru a primi informații, manifestă panică și reticență. Și le denumesc lejer persoane „handicapate”, limitându-se la strict această catalogare, fără a mai lua în calcul că au și ele trăiri sau poate chiar reușite. Așa că atunci intervine rolul mai greuț al specialistului, care trebuie să înțeleagă astfel de situații, să renunțe la ce gândește și ce simte, și, evident, să se rezume la a explica ce și cum.

Diferitul

Evident, toată interacțiunea depinde, așa cum repet de fiecare dată, de tipul de dizabilitate, dar și de personalitatea fiecărei persoane în parte. Pentru că da, surpriză, dizabilitatea nu definește și personalitatea. Dar dacă facem referire la specializarea mea primară, și anume, sindromul Down, atunci cu siguranță discutăm despre o interacțiune energică, copilăroasă, bazată pe manifestarea puternică a afecțiunii. Automat, tot „lucrul” trebuie adaptat și simplificat, transformat astfel încât să fie sub formă de joc interactiv, menit să mențină atenția pentru cât mai mult timp.

Diferențele constau, de altfel, și în abordarea în care faci lucrurile. Evident, aici nu vorbim despre a normal day at the office, unde mergi, pontezi și ai plecat acasă. Dacă vorbim despre interacțiunea directă, toate activitățile pe care le realizezi trebuie adaptate nivelului de dezvoltare al persoanelor cu dizabilități. Dar, atenție, asta nu presupune diferențe și în comportament. Din contră, întotdeauna se recomandă un comportament normal. Cum te comporți în orice interacțiune obișnuită, la fel faci și în acest caz. Nu transmiți milă, tristețe sau alte sentimente din categorii similare. Pentru că se simt și nu le-a cerut nimeni.

Apoi intervine modul în care livrezi informațiile și în care îi ajuți să le pună în aplicare. Și, cel mai important, mai e categoria ideilor cu care vii. Pentru că dacă adaptezi toate activitățile, asta nu înseamnă că îți adaptezi și ideile. Realmente, din experiență proprie, nu există limite la categoria ideilor și a planurilor pe care le poți implementa. Poți adapta absolut orice.

Trauma

Lucrul cu persoanele cu dizabilități mai presupune un aspect, care pornește de la întrebările: „E traumatizant să lucrezi cu persoane cu dizabilități?”, „Ele nu trăiesc în traumă?”. Ei bine, nu și nu. În cazul primei întrebări, cel mult, după ce interacționezi cu ele, îți răsar niște întrebări despre cum îți trăiești viața. Și începi să o compari cu modul în care ar trebui să o trăiești de fapt. Pentru că dacă ele își depășesc condiția zilnic și realizează o gamă extrem variată de activități, atunci tu nu mai ai absolut nici o scuză pentru care să te lamentezi.

Cât despre mila provenită din faptul că poate persoanele cu dizabilități trăiesc în traumă, ei bine, nu e cazul nici aici. Am avut numeroase discuții cu psihologi sau cu terapeuți și toți au fost de acord că trauma nu este nici pe departe la persoana cu dizabilitate în parte, ci la familie. Pentru că familia conștientizează durerea și limitările și, în plus, tot familia manifestă mereu dorința de a-l face bine.

Așa că nu spun că toată lumea ar trebui să lucreze cu persoane cu dizabilități, dar, cu certitudine, ar trebui să încerce măcar o interacțiune. E life changing.

Larisa Bucur este co-fondator al Asociatiei Down Plus Bucuresti (2014) si specialist in lucrul cu persoane cu dizabilitati intelectuale si, in mod special, cu sindrom Down. De asemenea, Larisa are experienta pe segmentul de Comunicare & PR, mai ales in ceea ce priveste zona de organizatii cu domeniu de activitate sociala.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Declarațiile preotului Nicolae Tănase sunt ”o invitație la viol”. Ministra Justiției intervine

Ministra Justiţiei, Alina Gorghiu a spus, referitor la afirmaţiile preotului Nicolae Tănase de la Valea Plopului potrivit cărora fetele care sunt agresate sexual ar trebui să intre la...

Plângeri la DNA și ANI împotriva lui Cristian Popescu Piedone. USR îl acuză că și-a angajat ”rudele și pilele” la primărie

USR va depune plângeri la Agenţia Naţională de Integritate şi Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva lui Cristian Popescu Piedone şi a caracatiţei cu rude şi pile pe care a...