Un deceniu pierdut. O generatie irosita. Romania si-a ignorat cea mai importanta carte

Autor: Petrisor Peiu - analist
Sambata, 18 Ianuarie 2020, ora 13:12
26196 citiri

"Stii, este un lucru extraordinar sa poti invata in fiecare zi ceva nou. Astazi invat cum sa mor".

Ion Ratiu catre fiul sau Nicolae,

17 ianuarie 2000, in ziua mortii sale,

acum 20 de ani

La 16 iunie 1989, la Budapesta, a avut loc ceremonialul reinhumarii lui Imre Nagy si a altor lideri ai evenimentelor din octombrie 1956, prilej cu care un grup de 12 maghiari si 6 romani au semnat si lansat asa-numita "declaratie de la Budapesta", un document care continea urmatoarele fraze:

"Transilvania a fost si este un spatiu de complementaritate si trebuie sa devina un model de pluralism cultural si religios. Este in folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturala, religioasa si de traditii care a facut specificul Transilvaniei sa fie prezervata. Dreptul la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni trebuie garantat. Realizarea sa implica, printre altele, asigurarea unei scolaritati de toate gradele in limba maghiara, inclusiv reinfiintarea universitatii maghiare din Cluj."

Cei sase romani care au fost co-initiatorii acelei declaratii au fost: Stelian Balanescu, din partea Cercului Roman din RFG, Mihnea Berindei, vicepresedinte al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania (LDHR), Ariadna Combes, vicepresedinte al LDHR, Mihai Korne, director al revistei "Lupta", Ion Vianu, reprezentant al Ligii pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania din Elvetia, Dinu Zamfirescu, membru al Biroului LDHR si membru PNL in exil. Lor li s-au alaturat ulterior inca 27 de semnatari. Daca nu vreti sa aveti deceptia vietii, nu cautati acele 27 de nume, majoritatea au fost naivi. Generatia mea a suferit o durere aproape fizica auzind cele mai multe dintre ele (mai putin numele copiilor fostilor activisti kominternisti). Era, evident, un moment greu pentru Romania: Ungaria se lafaia laudata de intreaga presa occidentala, iar de-mult-compromisul guvern de la Bucuresti era izolat; riscul era ca situatia Transilvaniei sa fie perceputa ca o disputa intre lumea libera si ultimul bastion al totalitarismului.

Si atunci a aparut salvarea: imediat dupa publicarea acestei "declaratii", care se facea cu mai putin de o luna inaintea vizitei presedintelui George Bush Sr. la Budapesta (11 iulie 1989), liderii Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi (UMRL) Liciniu Faina, Alecsandru Miele, Ion Varlam, Coriolan Brad si, inaintea tuturor, Ion Ratiu (cu totii veterani ai Partidului National Taranesc, aflati in exil) denuntau consecintele si continutul "declaratiei". Iata memorabilele cuvinte spuse atunci de catre Ion Ratiu: "Prea mare importanta nu trebuie sa dam Declaratiei de la Budapesta. Fara indoiala, vasta majoritate a poporului roman nu poate sa adopte o astfel de pozitie si sa-si nege originea. Si e absolut sigur ca romanul ardelean, fara exceptie, o respinge. Declaratia, insa, a facut un mare deserviciu istoriei si chiar viitorului poporului roman. E prima data cand un grup de romani a recunoscut implicit ca Transilvania nu e pamant romanesc, ca ne-am format acolo impreuna cu ungurii".

Greutatea numelui Ratiu, care insemna pentru romanii transilvaneni cu mult mai mult decat vor insemna vreodata toti ceilalti semnatari ai "declaratiei" la un loc, a inabusit astfel, in fasa, orice posibilitate a Budapestei de a specula ulterior infamul text lansat la 16 iunie 1989 in Ungaria. Auzeam, de vreo doi-trei ani, la Vocea Americii, numele lui Ion Ratiu, dar abia atunci, dupa curajoasa sa opozitie la textul de la Budapesta am decis in sinea mea ca acel om avea sa salveze Romania, dupa previzibila iesiere de sub regimul Ceausescu. Ion Ratiu parea singurul om important din exil care avea toate cartile in mana pentru a ne conduce dupa ce si la noi s-ar fi intamplat ceea ce se intampla deja in celelalte foste tari comuniste. Ion Ratiu provenea din cel mai respectat partid din anii 40, Ion Ratiu era un intelectual veritabil, Ion Ratiu provenea dintr-o familie cu rezonante istorice, Ion Ratiu avea un destin reusit, facand avere in Vest si, mai important decat toate, Ion Ratiu era legat de lumea anglo-saxona, lumea capitalista prin definitie adica, lipsita de nuantele iritante ale europenilor in privinta demonului sovietic comunist. Ion Ratiu era, in plus, un roman devotat poporului sau. Singurul politician din Romania interbelica pe care il cunoscusem "pe viu" si care mi se parea o minte la fel de limpede era un om egal de remarcabil, dar total lipsit de resurse, liberalul Nicu Enescu, un luptator care facuse 17 ani de puscarie politica pentru crezul sau.

Dupa 22 Decembrie 1989 am aflat si de Corneliu Coposu, si de Ion Diaconescu, si de Ioan Barbus, si de Serban Ghica, si de multi alti taranisti care trecusera nevazuti printre noi pana atunci, fara sa banuim ce destine exemplare avusesera. Dar abia cand am auzit de reintoarcerea lui Ratiu in tara, in ianuarie 1990, am luat decizia definitiva de a ma inscrie in PNTCD, partidul in care se intorsese si celebrul exilat. E drept ca decizia mi-a fost usurata de alegerea lui Radu Campeanu in fruntea PNL si trecerea in plan secund a lui Nicu Enescu.

Atunci cand Ion Ratiu si-a anuntat candidatura la presedintie mi se parea ca lumea ni s-a simplificat enorm, avand la dispozitie un Vaclav Havel mai obisnuit cu politicienii occidentali si un Lech Walesa mai sofisticat si mult mai citit. In campania electorala din 1990, Ion Iliescu a adus cu sine toate tarele "omului de sistem", ura patologica impotriva Romaniei interbelice plus neincrederea funciara in democratie si capitalism. Tot atunci, Radu Campeanu a adus cu sine intreaga sa superficialitate, ambiguitatea specifica Frantei (unde se stabilise dupa ce a plecat in exil) in privinta unora dintre optiunile fundamentale, dar si o anumita viclenie.

Ratiu, in schimb, parea singurul candidat de tip englez: cu viata "la vedere", cu opinii exprimate clar si fara tonuri de gri, cu solutii simple, dar eficiente. Ratiu mi se parea atunci o carte uriasa pe care Romania o avea in mana in jocul fata de cei care contau cu adevarat, americanii si partenerii lor britanici. Atunci, Ion Ratiu a fost primul politician roman care a vorbit foarte convins despre obligativitatea alinierii noastre la tot ceea ce faceau Ungaria, Cehoslovacia si Polonia. Ba chiar, Ratiu a fost, cred, primul politician est-european care a cerut participarea la Tratatul NATO si chiar a combatut teoria unui mecanism prin care tarile estice sa se alature NATO, dar fara beneficiile articolului 5.

Ratiu avea o viziune foarte particulara asupra relationarii Occidentului cu Rusia/URSS, astazi mai actuala ca niciodata. El scrisese doua carti memorabile: "Policy for the West", in 1957 si " Moscow challenges the world", in 1986, carti care documentau natura criminala a efortului sovietic de subjugare a popoarelor din "lagarul socialist" si care criticau pasivitatea, vecina cu acceptarea, a guvernelor vestice, care tratau butaforia statelor socialiste ca pe niste state normale, nu dirijate de catre Kremlin. Mai ales arata Ratiu defectul major al modului in care occidentalii priveau lumea estica: o acceptau ca pe un partener pe plan international, desi scopul asumat si peren al partidelor comuniste era trecerea intregului glob la socialism si provocarea de "revolutii comuniste" in toate tarile unde era posibil.

La alegerile din 20 mai 1990, romanii au fost sedusi de promisiunile populiste ale lui Ion Iliescu intr-o proportie de cosmar, peste 85%, iar eleganta, stiinta de carte si consecventa democratica a lui Ion Ratiu nu au convins mai mult de 5% din electorat. Si astfel, dupa numai 11 luni, Romania, din vedeta mondiala in 22 decembrie 1989, s-a intors la pozitia din 16 iunie 1989: decuplata de asa-numitul grup de la Visegrad (Polonia, Ungaria si Cehoslovacia), izolata de Occident si suspendata intre inca-existenta URSS si lumea democratica. Motiv pentru care tara s-a degradat incet si a devenit nefrecventabila, in vreme ce la Budapesta, Varsovia si Praga soseau zilnic iertari de datorii publice si avioane pline cu directori de mari companii occidentale, milioane de dolari si conducatorii statelor vestice.

Priviti, oameni buni, fotografia de mai jos:

Sursa: AICI

In ziua de 26 septembrie 1991, minerii revoltati impotriva guvernului Roman au ocupat Parlamentul tarii, iar parlamentarii Puterii au fugit care incotro. Unul dintre cei doar 10 deputati de opozitie, taranistul Ion Ratiu a salvat, cu mainile goale dar cu sufletul plin, europenitatea romaneasca si a readus natiunea noastra inapoi in randul democratiilor liberale in numai 15 minute. In mijlocul a sute de oameni nervosi, obositi, murdari si infometati, un gentleman carismatic, cu papion si cu un costum de lord, i-a scos pe intrusi in afara spatiului parlamentar prin simpla sa prezenta. In acea zi de 26 septembrie 1991, Ratiu a salvat onoarea romanilor pentru a doua oara, la doar doi ani dupa memorabila impotrivire la complotul din 16 iunie 1989.

Barbatia lui Ion Ratiu in acea zi a fost neindoielnica, el riscandu-si viata atunci cand a iesit singur in fata minerilor. Luptele dintre mineri si jandarmi reprezentau adevarate scene de razboi civil; la Parlament, minerii ajunsesera din Piata Victoriei, unde asaltul lor contra cladirii Guvernului Romaniei se soldase cu trei morti, (jandarmul Lazar ars de viu cu o sticla incendiara si Aurica Creiniceanu si Andrei Frumusanu, simpli trecatori ucisi de un ofiter SPP cu rachete de semnalizare). Cu un an inainte, la mineriada din iunie 1990, minerii devastasera sediul PNTCD si au invadat si locuinta lui Ion Ratiu din str. Armindenului.

Romania a mai avut o sansa, pe 27 septembrie 1992, dar atunci propriul partid al lui Ratiu, PNTCD, a decis sa sustina la presedintie un soi de Iliescu mai curat si mai uscat, al carui mare merit era ca locuia intr-un apartament cenusiu de la etajul 9 intr-un cartier-dormitor. A fost un imens soc pentru toti tinerii taranisti, care se trezisera cu un candidat pe care nu il iubea niciunul dintre noi si care, la randul lui, ne detesta pe toti. Evident ca incosistenta de umbra a lui Emil Constantinescu nu a convins multa lume, mai ales ca ardelenii votasera masiv cu Gheorghe Funar, in absenta unei pozitii credibile pe tema nationala din partea candidatului "civic". Iliescu a castigat "la pas" si al doilea mandat, tara distantandu-se si mai mult in spatele plutonului premiantilor de la Visegrad, astfel incat s-a conturat perspectiva neagra ca Ungaria sa intre in NATO, iar noi sa privim de peste gard ceremonia.

Desi stia cu certitudine ca urma o perioada extrem de dificila (cu un varf de sarcina al datoriei externe de 7% din PIB in 1998) si ca nu eram agreati deloc la Washington si Londra, in 1996, PNTCD a decis, a doua oara, sa nu mearga cu Ion Ratiu la presedintie, desi acel scaun devenise facil de cucerit pe fondul nemultumirilor imense la adresa lui Ion Iliescu si pe fondul apatiei PDSR. Intre timp, dupa decesul lui Corneliu Coposu, taranistii l-au preferat sef al partidului pe Ion Diaconescu in locul lui Ratiu. Exemplar prin suferinta din temnitele comuniste si prin devotamentul fata de partid, Diaconescu nu avea, totusi, anvergura lui Ratiu si, mai ales, acceptarea de care se bucura acesta in lumea anglo-saxona. Mai mult, Diaconescu era un om mult prea bland si nehotarat ca sa poata arbitra intre curentele divergente din partid.

Pentru a incheia cat mai sumbru povestea incrancenarii anti-Ratiu, sa amintim si episodul demn de bancurile despre Mao din ziua alegerii presedintelui Camerei Deputatilor din decembrie 1996. La grupul parlamentar PNTCD, Diaconescu tocmai le comunica colegilor ca Ratiu va fi presedintele Camerei, cand cine credeti ca baga capul pe usa? Calin Popescu Tariceanu, viclean copil de casa. Si ii intreaba Tariceanu: ce faceti aici? Iar unul ii raspunde: il punem pe Ratiu presedinte. Atat i-a trebuit celui care acum se infoaie matahalos peste toate ecranele: s-a grabit sa il anunte pe noul zeu de la Cotroceni. Iar acesta, cu 5 minute inainte de sedinta, l-a sunat pe Ion Diaconescu pe treptele Parlamentului, convingandu-l sa nu il lase pe Ratiu sa ocupe nici macar fotoliul de presedinte al Camerei Deputatilor. Armata de dorinimariani din jurul lui Constantinescu i-a permis lui Ratiu, in schimb, sa ramana vicepresedinte al camerei inferioare a parlamentului, calitate in care urmasul memorandistilor si-a dedicat ultimii an ai vietii efortului de lobby pentru acceptarea Romaniei in NATO si UE si readucerea tarii in acelasi club cu celelalte state foste comuniste.

La 17 ianuarie 2000 a murit, la Londra, cel mai acceptat lider taranist, cel mai cunoscut in strainatate, cel mai ocolit politician taranist, cel mai bine ascuns de propriul partid lider al partidelor romanesti.

Emil Constantinescu, cel ales de PNTCD sa devina presedinte al Romaniei in 1996, nu a "lasat nicio dara prin istorie" (caracterizarea lui Traian Basescu), abandonat total unei camarile restranse, formata din otravitorii Dorin Marian si Catalin Harnagea. Emil Constantinescu a tocat marunt PNTCD, izolandu-l si ucigandu-i politic toti liderii importanti. A intervenit brutal si neinspirat, intrerupandu-i lui Ciorbea mandatul de primar al Bucurestilor, pentru a-l face premier intr-un guvern populat pe jumatate cu figurile de ceara ale curtenilor sai. A pornit un razboi cu Traian Basescu, pe care l-a pierdut in numai trei luni, Victor Ciorbea plecand de la guvern trantind usa. Emil Constantinescu si-a petrecut doi ani din mandat sabotandu-l permanent pe urmatorul premier, Radu Vasile, si impartind discretionar averea nationala, cu mana criminala a nefericitilor sefi de la FPS, Sorin Dimitriu si Radu Sarbu. Camarila de la Cotroceni a invrajbit taberele din PNTCD intre ele, inlocuind membrii acestora cat de des si de arbitrar a putut, iar presedintele tarii a reusit performanta sa demita ilegal prim ministrul votat in Parlament! In final, dupa patru ani de intrigi si sforarii, a reusit sa scoata in afara Parlamentului partidul care il propulsase si care fusese cel mai numeros partid din legislativ... In vremea asta, Ion Diaconescu s-a lasat coplesit de complicitatea dintre secretare si anonimii sicofanti care ii culegeau cu grija scamele de pe sacou. Partidul a cazut din ce in ce mai jos, incapand pe rand pe mana agitatorului Marga-Calorifer, a carieristului Ciorbea si a gonflabilului Milut, pentru a esua definitiv in ridicolul epocii Pavelescu.

Sunt convins ca putinii taranisti ramasi printre noi cu greu vor admite o legatura cauzala intre indepartarea de la putere a lui Ion Ratiu si esecul partidului nostru. Cu toate acestea, privind de la distanta totul si retinand doar datele esentiale, mie mi se pare o poza "crystal clear": daca in 1992 Ion Ratiu ar fi candidat impotriva lui Ion Iliescu, Gheorghe Funar sau Mircea Druc nu mai luau niciun vot, pentru ca nu mai era nevoie de vreun culoar nationalist, iar Iliescu ar fi pierdut cu gratie. Daca macar in 1995, Ion Ratiu ar fi fost ales presedinte al PNTCD, partidul ar fi avut un alt aplomb si ar fi avut candidat la presedintie pe insusi liderul sau. Cu Ratiu presedinte, Romania ar fi evitat grotescul prabusirii economice din anii 1997-2000, ar fi evitat discriminarea in favoarea grupului de la Visegrad si in niciun caz partidul nu ar fi disparut din legislativ....

Sa ai un om de talia lui Ratiu si sa il mentii la infinit ascuns dupa lideri necarismatici, necunoscuti sau intriganti inseamna sa te sinucizi politic. Trist este ca niciunul din cele sapte-opt grupuri/partide desprinse din confiscatul PNTCD nu se gandeste nici macar o clipa ca a gresit ascunzand de popor o personalitate ca Ion Ratiu.

Multi romani spun ca Romania ar fi avut o alta traiectorie daca l-ar fi ales pe Ratiu presedinte in 1990. Dar putea sa il aleaga macar in 1992 sau 1996 si nu a avut aceasta ocazie. PNTCD ar fi avut, probabil, o alta soarta cu Ratiu presedinte ales in 1995. Nu s-a putut si a disparut din parlament in doar 5 ani. Intre timp am avut premieri precum Tudose, Dancila sau Tariceanu, iar partidul lui Ratiu a fost condus de Milut si Pavelescu. Intre timp, cei mai buni tineri din genratiile anilor 90 au plecat in Canada si construiesc acolo avioane si centrale nucleare.

Si pentru ca toti se inghesuie astazi sa il omagieze pe Ion Ratiu si sa ne spuna ce bine ne-ar fi fost cu el presedinte, sa amintim ultima si marea umilinta suferita de acest om, caruia natiunea ii datoreaza atat de mult: a fost ingropat in cimitirul central din Turda, neavand permisiunea inhumarii sale langa stramosi, in curtea bisericii ridicata de propria sa familie; ba nici macar slujba de prohodire nu a putut fi oficiata in biserica ctitorita de stramosii sai, Biserica Ratestilor din Turda, ci in strada, in gerul mijlocului de ianuarie. Acum doar 20 de ani.

Petrisor Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a Marii Negre (FUMN).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.



Citește și:
Sorin Grindeanu, somat să oprească „petrecerea cu muzică şi brânzeturi fine” din trenul regal pe 1 decembrie. „Blasfemie lăutărească”
Sorin Grindeanu, somat să oprească „petrecerea cu muzică şi brânzeturi fine” din trenul regal pe 1 decembrie. „Blasfemie lăutărească”
Liderul PNL Iaşi, deputatul Alexandru Muraru, îi cere ministrului Transporturilor să stopeze o petrecere privată, cu muzică lăutărească, ce ar urma să fie organizată în vagoanele...
Funcția obținută de Marcel Ciolacu în rândul social-democraților europeni. „Acest post mă onorează”
Funcția obținută de Marcel Ciolacu în rândul social-democraților europeni. „Acest post mă onorează”
Liderul social-democrat Marcel Ciolacu a declarat sâmbătă, 26 noiembrie, că numirea sa ca vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste la nivelul Europei Centrale şi de Est reprezintă o...