Un scandal enorm a starnit Cristi Puiu la TIFF. Gesturile si vorbele lui i-au enervat la culme pe multi. I s-au reprosat instigare, magarie, lipsa de respect. Pe drept? Sau aiurea?
In cultura indignarii si manipularii perpetue in care traiesc internautii, s-a intamplat ce se intampla, invariabil, cand intr-o lume puternic masificata se trezeste cineva sa puna sub semnul intrebarii consensul. Cand se exprima orice aduce a nonconformism. Bulgarele furiei a inceput sa se rostogoleasca. Stimulata de ziaristi celebri care, obisnuiti sa judece ultrarapid si sa execute si mai sumar, n-au inteles exact ori au resimtit enorm si au vazut monstruos (ca reclama si agitatie pro domo) ce anume a spus si a facut Cristi Puiu, scandalizarea a luat proportii si s-a transformat in tavalugul "rade-tot".
Invinuirile
Genialul regizor s-a vazut luat la refec pentru ca ar fi "comparat dictatura ceausista cu restrictiile impuse de autoritati din dorinta de a proteja populatia". Ca ar fi "incitat" la nepurtatul mastii (deci la nesocotirea legii). Ca i-ar fi echivalat, chipurile, pe purtatorii de masti cu niste "vite". Ca i-ar fi "desconsiderat" pe cei care au iesit in strada, riscandu-si viata, in decembrie 89, "comparandu-i" pe revolutionarii cu actualii incitatori la rebeliune impotriva restrictivelor demersuri antipandemie adoptate de autoritati. De aici n-a mai fost decat un pas marunt pana la a acredita ideea potrivit careia Puiu ar fi pus semnul egalitatii intre dictatura comunista si actualul sistem politic. Ideea e contrafactuala, de vreme ce a contrazis-o chiar discursul lui Puiu, cand regizorul a admis ca filmul sau, pe care tocmai il prefata vorbind la festival, n-ar fi putut fi vizionat daca n-ar fi existat "indisciplinatii care au facut revolutia".
Pasul final, naucitor, l-a efectuat o romanca dintr-un bastion al extremei stangi de peste ocean, care, capturata de doctrina asa-numitei "cancel culture", impusa in anglosfera de neoiacobinismul inchizitorial al neomarxistilor, s-a intrebat daca n-ar fi oare cazul sa i se aplice "o doza de cancel culture lui Cristi Puiu...daca (sic!) ar trebui sa il anulam ca artist..." Citatul nu poate fi continuat intrucat se incheie cu o injurie indicibila si intraductibila.
M-am grabit deci sa vizionez, sa audiez si sa analizez o data in plus gesturile si declaratiile controversatei aparitii la TIFF a cineastului roman. M-am intrebat: a jignit? Si-a insultat publicul? Ce-ar fi avut de castigat ofensandu-l? Ce a vrut de fapt sa spuna? Unde anume a gresit, expunandu-se unui shitstorm? Mi-am reiterat apoi parerea articulata din capul locului pe Facebook: "Stiu, nu e corect politic. Daca s-a fixat la centru inamicul public, a-i lua apararea e a supara, vai, partidul si a merita vot de blam. Sau, cine stie, Gulagul. Dar...ce i se reproseaza lui Cristi Puiu? Ca a spus adevarul? Ca n-a cerut nimanui sa-si dea jos masca de pe fata ori sa incalce legea? Ca a regretat, pe buna dreptate, viteza cu care suntem gata sa ne sacrificam drepturile si libertatile castigate cu sangele varsat la revolutie? Nu pricep si pace buna.
Da, Covid e periculos si da, sunt necesare inca ample masuri de precautie. Dar mai e cazul sa ne panicam, cerand draconice lockdown-uri? Ori sa incepem pe model american sa ne anihilam artistii si ganditorii pentru ca isi asuma libertatea de a spune si a gandi fie chiar prostii?"
Cine e si ce vrea el
Cristi Puiu e un cineast eminent. Ca artist e, prin definitie, un nonconformist. In postura sa de regizor multiplu premiat, om realizat si personalitate celebrata, n-are cum sa nu-si aprecieze viata, publicul, lumea, societatea si prezentul. Acest prezent e detestat din rarunchi de ratati, invidiosi, nerealizati si frustrati, ca si de ideologii totalitari care profita de resentimente pentru a anula libertatile individuale si a promova docilitatea resentimentarilor, incurajand transformarea indivizilor in turma.
E normal, prin urmare, ca artistul care traieste din ceea ce gandeste si creeaza liber, sa se delimiteze de acceptarea prea adesea nereflectata, dictata de frica, a ingradirii de libertati si drepturi. La obiect e deci si revendicarea lui esentiala de la TIFF. E vorba de sugestia ca oamenii sa reflecteze ce li se impune, iar guvernul sa intre intr-un dialog autentic cu cetatenii, inainte de a adopta decizii. Pe care potentatii au cu atat mai abitir inclinarea sa-i trateze ca pe oi, cu cat, ravnind securitate, oamenii accepta adesea prea lesne sa renunte la a-i contra si critica pe lideri.
La fel de fireasca e teama lui in raport cu semnele unei crize de o amploare fara precedent, care potenteaza toate angoasele, caci da semne sa mutileze prezentul in care artistul s-a realizat. Caci e usor sa se recunoasca in turbulenta situatie actuala o criza de proportii fara egal, amenintand acut sa distruga durabil libertatea, conditia esentiala pentru munca si performanta artistului. Iar aceasta amenintare e cu atat mai ampla, cu cat e vizibila si alarmanta intarirea, inclusiv in cultura internauta a practicii scandalizarilor si linsajului de tip shit-storm. Toate acestea exprima tendinta masificarii prin refugierea angoasatilor, ratatilor si nevroticilor in dorinta de a fi, daca nu altii, ca altii, deci in conformism, obedienta si mimetismul care caracterizeaza masele.
Acestea sunt simptomele "caderii la partid", de care vorbea fostul detinut politic comunist, Bellu Zilber, descriind nevoia vitala a celor "cazuti" de a apartine. Ce sunt ei in stare sa faca daca li se cere? Orice. "Ar merge si in maini", spre a-l cita pe Puiu. Ar accepta sa li se compromita biografia. Procesele spectacol staliniste au devoalat ce pot face niste tovarasi, altminteri inteligenti si curajosi, spre a contracara chiar si doar impresia unei disidente si a evita, inclusiv cu pretul vietii si al recunoasterii de crime absurde, expulzarea dintr-o familie, dintr-un grup elitar, ideologic, politic, care "stie", aparent "stiintific", tot ce e de stiut. Si care deci isi poate permite sa fie intolerant, inchizitorial si asasin.
Toate acestea nu inseamna ca ne-am afla azi in stalinism (desi starea deplorabila a justitiei si a clasei politice actuale probeaza ca in Romania nici destalinizarea, nici decomunizarea n-au prea avut loc), ci ca experienta istoriei continua sa ne bantuie si sa ne infricoseze riscul repetarii ei.
Cristi Puiu e un om al imaginii si al dramaturgiei, nu al conceptelor abstracte. E evident ca nu s-a comportat iresponsabil, ca n-a vrut sa jigneasca si ca n-a pus semn de egalitate intre "restrictiile regimului comunist si obligativitatea purtarii mastii".
Ca om de film simte, vede si intuieste mai degraba decat sa stie sa se articuleze teoretic. Dar n-ar fi fost atunci bine sa taca? E oare treaba unui artist sa se explice politic?
O eroare de forma, nu de fond
Dar de cand e obligatoriu ca artistul sa fie apolitic? De cand e interzis sa-si faca reclama chiar si prin teribilisme? Evident ca nu e. Dar si-a impachetat Cristi Puiu adecvat viziunea distopica si apelul cerand impiedicarea intruparii ei? Nu se face si el vinovat? Nu si-a exprimat el propria grija nepotrivit? N-a comis el o eroare abordand prea abrupt, prea socant si prea inflacarat, cu hiperbole usor de rastalmacit si de cotat ca jigniri, un subiect oricum incendiar, prea complex ca sa fie tratat reductionist?
De gustibus non est disputandum. De aici insa pana la a afirma ca focul aprins de regizor l-ar fi raliat in aceasta chestiune goarnelor pesedisto-putinisto-conspirationiste e un drum lung ducand in absurd. Fiindca artistul nonconformist este la antipodul mentalitatii autoritare a extremistilor. Iar daca cei din urma ne vor spune ziua ca e zi, nu vom afirma ca e noapte doar pentru a-i contrazice. Adevarul e ca lumea libera e de la Dunare pana pe Potomac prada mai rau decat vrem sa credem ispitei iliberalismului. Alarma data la TIFF e deci perfect legitima.
Cristi Puiu (care n-a cerut sa se renunte la masti ori distantare sociala) n-a gresit defel ca ne avertizeaza. Ce a facut de fapt invocand "indisciplina" revolutionarilor? A lansat un apel anti-autoritar. Acesta a fost mesajul lui principal. Greseala lui e, poate, doar, ca s-a adaptat prea bine gusturilor masei si actualilor sai detractori. A ales, vai, sa-si exprime teama si revolta umoral, pe tonul frizand isteria al scandalizarilor si anihilarilor internautice. Ar fi fost mai bine sa-i vorbeasca publicului sau suav.
Acest text a aparut si pe Deutsche Welle.ro
Petre M. Iancu a absolvit Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti. Intre 1980 si 1987 a lucrat la studiourile Sahia ca redactor si asistent de regie. In 1987 a emigrat in Germania. A fost redactor la postul de radio german Deutsche Welle, intre 1988 si 1990. A lucrat apoi vreme de doi ani pentru redactia romana a Europei Libere, in perioada imediat consecutiva revolutiei din 1989. Din 1993 pana astazi lucreaza din nou ca redactor la Deutsche Welle. A fost corespondent in Germania al TVR si al revistelor Dilema si 22. A publicat numeroase articole in presa centrala de la Bucuresti, colaborand frecvent si cu ziare din Germania sau Israel.
Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.
