Limitele libertatii de exprimare

Una dintre marile cuceriri ale lui decembrie '89 si, cu singuranta, cea mai vizibila imediat a fost libertatea de exprimare. Romanii au inceput deodata sa spuna tot ce au fost impiedicati sa rosteasca ani de zile. Si nu s-au mai putut oprit.

O logoree insatiabila a inlocuit asurzitoarea tacere comunista. Inflatia de vorbe a umplut hartia sutelor de publicatii aparute peste noapte si dintre care cele mai multe aveau sa dispara cam tot asa, s-a revarsat prin difuzoarele radiourilor sau ale televizoarelor, la colt de strada sau la tribuna.

Vorbe multe rostite sau scrise de analisti de ocazie, comentatori calificati la locul de munca, barfitori sau calomniatori de profesie. Toti s-au facut bine auziti.

Cu trecerea timpului, lucrurile s-au mai asezat, in presa a inceput sa actioneze selectia naturala, formatele s-au definit, la fel si orientarile. Un lucru a ramas, voit probabil, la fel de neclar ca in anii '90 - limitele libertatii de exprimare. Adica limita pana unde, de exemplu, un ziarist isi exercita dreptul la libera exprimare si de unde exercitiul acestui drept se transforma in abuz.

Cea mai recenta si mai acuta manifestare a acestei dileme este razboiul presedinte vs "tonomate". Asadar, unde este limita dintre criticile legitime ale presei, oricat de dese si de sustinute, la adresa sefului statului si abuzul de presa care-l transforma pe presedinte in tinta unei tentative de linsaj mediatic comandat?

Sigur, principalul criteriu este cel impus de legislatie, mai ales ca insulta si calomnia prin presa sunt din nou incriminate. Dar, dincolo de judecatori, la care se ajunge in foarte putine cazuri, ar trebui sa existe si o alta instanta care sa stabileasca mai usor aceasta limita.

In privinta formei de exprimare, bunul simt sanctioneaza fara mari dubii injuria si limbajul suburban. In privinta fondului, aceasta instanta este buna credinta.

Orice ziarist poate gresi intr-o directie sau alta, fie atacand, fie laudand nefundamentat, dintr-o carenta de documentare, dintr-o interpretare gresita sau, pur si implu, din cauza unui subiectivism pacatos si perfid, de care, oricat ar vrea, niciun gazetar nu poate scapa cu totul, pentru ca e om.

Dar daca gazetarul a crezut in mod onest in adevarul celor relatate, daca este asadar de buna credinta, are si o anumita reactie la descoperirea erorii: rectificarea fie explicita, fie printr-un material care sa prezinte corect situatia. Asumarea onesta a greselii este cea mai buna proba a bunei credinte.

Cand insa erorile se succed una dupa alta, fara nicio rectificare chiar si in cazul celor mai evidente dintre ele, cand partea incriminata, mereu aceeasi, este in mod vadit impiedicata sa-si spuna punctul de vedere sau, daca totusi o face, acesta este rastalmacit, nu mai poate fi vorba despre buna credinta. Si, acolo unde se termina buna credinta, incepe cu adevarat abuzul.

Exista jurnalisti pe care nu-i putem "suspecta" de buna credinta. Ii vedem, ii citim impartind - virulenti si omniscienti - lumea in buni si rai, mereu aceeasi desigur, de parca anumiti oameni ar fi condamnati la eterna greseala, iar ceilalati ar fi haraziti caii drepte, fara abateri. Ca o fac pe bani, ca o fac din cauza resentimentelor, cred ca nici macar nu mai conteaza.

Asta nu inseamna insa ca exercitiul libertatii de expimare in limtele ei este comod pentru cei vizati. Si cel mai eficient, sigur si deranjant exercitiu nu il reprezinta nici marile dezvaluiri, nici cele mai acide comentarii, ci intrebarile.

Intrebarea, oricat de tendentioasa sau malitioasa ar fi, este o cale catre raspunsul care poate demonta eventuala ticalosie. Dar, intrebarea directa este, in acelasi timp, o manusa aruncata, care trebuie ridicata si asta poate fi teribil de neplacut, atunci cand raspunsul e incomod.

De aceea s-a enervat Traian Basescu, intrebat fiind drespre eventuala pierdere de catre Romania a postului de comisar european, de aceea s-a enervat Calin Popescu Tariceanu fiind intrebat despre concediul in care a plecat, dupa ce le-a interzis celorlalti membri ai cabinetului sa-si ia vancanta.

Reactia in fata intrebarii este si ea un indicator de buna credinta, a celui care trebuie sa raspunda.

Dar, despre limitele libertatii de expimare nu discutam doar in relatia ziaristi - persoane publice, ci in absolut orice domeniu. Priviti, spre exemplu, forumurile de discutii de pe diferite site-uri, inclusiv ziare.com, si urmariti cate dintre postari includ puncte de vedere civilizate, argumentate, coerente, adica exercitii autentice ale liberei expimari pro sau contra celor comentate.

Si cate sunt simple descarcari de afecte, uneori agramate, alteori injurioase, intotdeauna anonime, emise din simpla placere de a balacari. Acestea nu sunt compatibile nici cu bunul simt, nici cu buna credinta si reprezinta un abuz de drept.

Si, pana cand expimarea din Romania, indiferent de nivelul comunicarii, nu se va incadra firesc intre cele doua limite firesti, exercitiul unei libertati atat de importante va fi maculat de galetile cu mizerii aruncate profesionist sau din simpla placere.

Doliu în presa sportivă din România. A murit la 45 de ani unul dintre cei mai talentați fotografi

O veste tristă a lovit presa sportivă din România, fostul fotograf Alexandru Hojda decedând la vârsta de 45 de ani. Alex Hojda a fost considerat unul dintre cei mai talentați fotoreporteri...

Iohannis, întrebat de ce a mers în Coreea de Sud cu un avion de lux: „Am venit cu o aeronavă mică. Nu ştiu cum definiţi un avion de lux”

Klaus Iohannis a răspuns marţi, 23 aprilie, de ce s-a deplasat în Coreea de Sud cu un avion de lux în timp ce miniştrii au mers cu un avion de linie, precizând că a venit într-o deplasare...