In Partidul Democrat Liberal apele par sa se fi stavilit, iar bolovanii sa se fi asezat la locul lor. Nimic nu se va schimba, nici macar oamenii nu se vor roti intre ei. Vasile Blaga simte cum a pierdut sefia partidului inainte de a o fi avut, iar declaratiile razboinice si pline de umor ale lui Berceanu marcheaza momentul perfect.
Si Blaga si Berceanu ii striga lui Boc sa inceteze cu aranjamentele, ca si cum habar nu ar avea in ce partid lucreaza.
Ba chiar Radu Berceanu are curajul de a spune lucrurilor pe nume - "Boc a incalcat statutul absolut si definitiv. Cum sa accepti ca diverse filiale sa spuna ca il sustin pe Boc. Care Boc? Care sustinere? Sustinerea se da dupa ce este prezentata motiunea, nu asa, ca cineva spune ca are intentia."
Daca nu ar fi amuzant, ce spune aici "greul" Berceanu ar fi trist. Nu este, e de-a dreptul haios, ca si cum ai auzi pe cineva strigand "hotii, hotii!" din mijlocul unei gasti de baieti de cartier care taman ce executa o "operatiune".
Ca si cum ceea ce ii deranjeaza acum pe Blaga si Berceanu, care vad si simt cum le fuge partidul de sub picioare si pierd si ultima sansa de a mai pune mana pe conducerea lui, nu este exact acelasi lucru pe care l-au facut si ei pana acum.
Insa durerea cea mai mare si strigatul cel mai ascutit al lui Berceanu atrage atentia asupra ceea ce a devenit PD-L astazi - "am tot rabdat. De doua saptamani tot rabd, dar asa nu se mai poate. Ne intoarcem la Partidul Comunist, unde in aclamatii si urale era preaslavit iubitul conducator!"
Serios? Oricata ironie si umor negru are puterea Berceanu sa dezvolte si sa disemineze, trimiterea catre Partidul Comunist este o scapare in premiera. Sigur ca din interior lucrurile se vad si se simt altfel decat din exterior, iar constatarea fostului ministru al Transporturilor nu contravine cu nimic din ce a putut sa observe oricine a dat cat de cat atentie acestui partid tot mai greoi si mai monolitic.
Berceanu se insala in privinta momentului transformarii PD-L in PCR, in rest observatiile sale sunt ironic de adevarate. Partidul Democrat Liberal nu a devenit astazi, peste noaptea framantarilor inainte de alegeri, asemanator partidului comunist, ci transformarea a debutat cu mult timp in urma, cam de cand a inceput sa existe doar o singura voce, respectiv cea a presedintelui.
Abia asta ar trebui sa isterizeze si sa enerveze - faptul ca presedintele statului dicteaza direct in cadrul partidului, nu faptul ca o organizatie politica anume devine comunista in tot ceea ce face. Pana la urma, poate ca asta-i face fericiti pe membrii sai. Interventiile lui Traian Basescu in viata interna a PD-L, repetate, fortate, impotriva Constitutiei si a oricaror practici democratice, ar trebui sa-i fi dat de gandit lui Berceanu si sa il faca sa vorbeasca inca de acum multi ani.
Pentru ca si Radu Berceanu a tacut in momentele in care Traian Basescu si Emil Boc puneau bazele schimbarii PD-L in PCR, ca si Vasile Blaga si toti restul, ar trebui sa aiba decenta sa nu se vaiete in public de cenzura si practicile la care au pus si ei umarul atunci cand au fost implementate in partid. In rest, in PD-L nu mai este rostul de nicio surpriza. Nici la nivel de resurse umane, nici in ceea ce priveste vreo revolutie morala.
PD-L este si va ramane unealta lui Traian Basescu, mai ales dupa implicarile recente violente ale acestuia in interiorul sau. Iar membrii mai grei sau mai usori ai Partidului Democrat Liberal ar trebui sa stie ca, in momentul in care tatal lor va considera ca are de castigat de pe urma distrugerii si sacrificarii lor publice, nu va avea nicio mustrare de constiinta sa execute lovitura finala. Cu atat mai mult cu cat, stim cu totii cat de putin ii suporta Traian Basescu pe comunisti.