Din nou despre războiul din Ucraina (I). Războaie (i)morale și războaie drepte. Criterii

Articolul care urmează va fi unul în registru polemologic - adică (pe modelul și în siajul fostului meu profesor Liviu-Petru Zăpârțan ¹, care a sintetizat mai multe curente/cercetări convergente în acest sens sub formă de curs universitar) din zona studiilor legate de război. Așadar:

I. PARTEA CONCEPTUALĂ:

În ceea ce mă privește, niciun război nu poate fi abordat din altă perspectivă decât dintr-una amorală. Cu (poate) foarte mici excepții, extrem de particularizate. Consider că un loc pentru războaie, oricare și oricum ar fi acestea, în interiorul sferei moralității, este extrem de greu de găsit. Sunt multe de spus și nu detaliez aici, nu e vorba de un articol academic. Însă ceea ce ne prezintă războiul îndeobște, ca activitate umană, este o moralitate întoarsă pe dos, în care infracțiunile cele mai mari/grave (omuciderile) tind să devină merite, și să fie recompensate (avansări, permisii, medalii, acces în istorie în calitate de erou etc) pentru toți cei implicați. Așa ceva e cam mult și greu de mistuit pentru „stomacul moral” (și implicit pentru psihicul) nostru - al celor din modernitate/contemporaneitate, cel puțin.

Deși nu am făcut acest ”disclaimer” simplificat doar pentru ca reflecțiile pe care le voi prezenta mai jos să nu fie arătate cu degetul pentru eventuala lor „lipsă de moralitate”, ci (și) pentru că chiar cred că așa stau lucrurile, trebuie să fac o completare importantă. În prezent cel puțin (sau deocamdată), un pacifism idealist, dezrădăcinat de realitate, excesiv de naiv/spălat pe creier și implicit păgubos (care totuși e prezent în diferite zone și e reflectat de diverse curente de opinie) dacă ar fi aplicat ar duce la echivalentul sinuciderii colective. Cel puțin pentru acea zonă a lumii în care munca/efortul sunt cel mai corect/onest răsplătite, pornind de aici prosperitatea e cea mai mare și drepturile (din toate categoriile) sunt în cea mai mare măsură respectate (la un nivel de garantare adesea imposibil de comparat cu restul lumii). Dacă nu chiar la o sinucidere colectivă a întregii lumi, mai puțin poate a țărilor dominate de tirani militariști cu armate puternice, care consideră că e de datoria lor nu doar nu se priveze de dreptul la apărare, ci și să-și rezerve și un drept la atac/agresiune (vedeți vă rog cazurile, și declarațiile publice ale liderilor Rusiei, Chinei, Iranului). Nu e complet imposibil (ba chiar poate că nu e deloc astfel) ca într-un viitor, nu neapărat foarte îndepărtat, pornind și de la un pacifism capitulard tocmai față de cei mai probabili agresori, să se ajungă la un colaps civilizațional; dar până atunci ar mai dura oricum ceva. Și oricum nu aceasta este tema materialului meu.

Ceea ce voiam să spun este că, dacă în lumea în care trăim nu există războaie morale (așa cum argumentez eu) - mai exact că, pentru noi, astăzi, în acest secol și în cel trecut, e/a fost foarte greu să luăm un alt om în cătarea puștii, să tragem și să fim convinși, în același timp, dincolo de o eventuală necesitată societală (dreptul colectiv la legitimă apărare) că comitem un act moral - cu siguranță există războaie drepte. Adică justificate. Și că ele vor continua să existe, atâta timp cât nu putem interzice sau bloca violența armată organizată, promovată și pusă în mișcare de actori statali (și mai nou non-statali) sub formă de agresiune. Iar acest lucru nu ne este confirmat doar de realitate ci și de teoriile legate de războiul drept, asupra cărora voi reveni un pic mai jos.

Oricum, cine va descoperi o metodă de a bloca/descuraja eficient și credibil, pe termen lung, numita violență armată organizată, proiectată în exterior sub formă de agresiune, va (bine-)merita un vraf de premii Nobel pentru pace (eu, dac-ar ține de mine, i-aș/le-aș decerna cel puțin o jumătate de duzină 😉). Până atunci cam trebuie (dacă dorim să supraviețuim, și nimic mai mult) să nu ignoram realitatea, să ne adaptăm la ea și să încercăm, pragmatic, să minimizăm răul/să maximizăm binele.

Teoriile și teoreticienii războiului drept admit definirea războiului ca cea mai mare oroare sau ca sumă a ororilor. Ținând însă cont de faptul că lumea actuală este una care nu are alte instrumente (decât același război) pentru a descuraja/respinge/pune capăt agresiunilor armate, și în special celor pe scară mare (Ucraina februarie 2022, Israel octombrie 2023), ei argumentează (rațional, realist și credibil - în plus făcând referire și prevederi privind drepturi colective consacrate într-un set de documente internaționale, iar aceasta nu de ieri) că pot exista și războaie drepte/juste. În ceea ce mă privește, subscriu la ambele idei.

Există două aspecte sub care (potrivit unui număr semnificativ de autori relativ cunoscuți) caracterul presupus drept/just al unui război poate și trebuie să fie analizat ²:

- JUS AD BELLUM (dreptul la război). Acceptat ca atare, ca legal și legitim, în primul rând în situația în care un stat își exercită (1) dreptul internațional la existență și apărare, și în subsidiar la integritate în frontierele recunoscute internațional sub forma LEGITIMEI APĂRĂRI. O precizare importantă: nu există, din punct de vedere teoretic, limitări teritoriale (în Dreptul Internațional Umanitar, aka „dreptul războiului”) ale unei desfășurări a operațiunilor armate de apărare/răspuns la o agresiune (pe teritoriul propriu sau pe al agresorului), până la înfrângerea militară a acestuia/capitularea sa.

O a doua situație (2) legat de care la nivel teoretic nu există dispute (regăsind, pe acest plan, inclusiv îndatoriri stipulate în Dreptul Internațional - aviz fanilor și propagandiștilor regimului lui Putin) este cel al intervenției (militare directe sau indirecte, ori logistice) în sprijinul unui stat victimă a unei agresiuni. Război drept ar mai putea fi considerat (deși aici lucrurile se complică, autorii invocați atrăgând atenția asupra acestor chestiuni) și

3. Acela prin care un stat/actor internațional încearcă să recupereze anumite drepturi (de pildă teritoriale) a) uzurpate abuziv (din punct de vedere al Dreptului Internațional) b) care n-au putut fi restituite prin demersuri pașnice eficace și c) la care statul respectiv nu a renunțat în mod oficial, sau:

4. Intervenția într-un stat al cărui în care cetățenii sunt victime ale unor abuzuri flagrante și repetate, pe scară mare a) constituind sau amenințând să degenereze în crime internaționale, b) dacă acest lucru este pe larg și în mod necontroversat documentat, c) dacă mijloace non-militare prin care s-a încercat ca numita stare de lucruri să fie oprită au eșuat și d) în cazul în care acțiunile asupra acelor cetățeni constituie un pericol iminent pentru ei

Potrivit teoreticienilor în cauză, condițiile enumerate la punctele 3 și 4 ar trebui să fie îndeplinite cumulativ, și chiar și așa recursul la forță ar trebui să fie unul de ultim resort. În plus, justificarea recurgerii la război ar trebui judecată în context, în fiecare caz în parte. Cum ar veni, legat ultimele două ipoteze (punctele 3 și 4) lucrurile se complică vizibil.

- JUS IN BELLO(războiul drept, în funcție de mijloacele folosite pentru purtarea acestuia). Aici se vorbește îndeobște de întrunirea a patru condiții principale:

1. Respectarea prevederilor/limitărilor Dreptului Internațional Umanitar (numitul „drept al războiului”), pornind și de la tratatele în care statul/statele aflate sub lupă sunt parte (de pildă, nici Rusia nici Ucraina nu sunt semnatare ale documentului internațional care interzice folosirea așa-numitelor „muniții tip cluster” - bombe/proiectile de calibru mai mare care, odată lansate/trase, dispersează asupra țintei la o anumită altitudine minimă, un număr semnificativ de bombe de mici dimensiuni, combinate: simple-explozive sau incendiare - vizând construcții de tip civil/neconsolidat; de tip schrapnel/cu schije multiple – antipersonal; perforante sau cumulative - împotriva blindatelor sau a cazematelor; mine etc).

2. Folosirea forței minime în circumstanțele date, sau cerința calibrării răspunsului. Mai concret, cum război fără „victime/pierderi colaterale” nu a existat și (încă) nu poate exista (inclusiv din acest motiv războiul fiind o oroare), numărul acestora trebuie limitat cât de mult posibil.

3. Cerința discriminării, sau a direcționării forței către țintele legitime. Ceva ce din nou sună bine în teorie, dar este mult mai complicat de făcut în practică, inclusiv în cazul unui război defensiv. A se vedea, de exemplu, cazul/episodul „Laconia”, din Al Doilea Război Mondial (1942), și a se reține că, până azi (marți, 3 septembrie 2024) nu a existat un singur război în cadrul căruia (în ciuda tuturor progreselor Dreptului Internațional/Dreptului Internațional Umanitar & tehnologice) să nu se fi înregistrat și victime (chiar decedați) ca urmare a ceea ce se numește în jargon militar (în engleză) ”friendly fire”. Adică militari împușcați sau uciși de proprii camarazi (uneori chiar din aceeași unitate, posibil cunoscuți sau prieteni) din eroare. Sau civili din propria „tabără”, victime ale aceleiași categorii de erori. Au existat acțiuni (care sunt consemnate) în care procentul acestor pierderi a fost impresionant. Putem lesne bănui - chiar dacă vag - prin ce pot trece cei care au comis aceste erori, uneori din vina directă a unor terți, urmând momentului în care află ce s-a petrecut de fapt.

4. Cerința proporționalității: consecințele pozitive (chiar în cazul unui război care poate fi considerat legitim și legal) să le depășească clar pe cele negative. Voi recurge din nou la exemple, de data aceasta două la număr:

a) Pentru oprirea/respingerea agresiunii ruse asupra Ucrainei, nu este justificat ca comunitatea internațională (în speță SUA, singura țară capabilă de așa ceva) să lanseze o lovitură nucleară de anihilare asupra Rusiei (pornind și de la presupunerea că astfel s-ar preveni o contralovitură a rușilor). Motivul nu este în principal acela că (Rusia posedând așa-numita „triadă nucleară”) ar perfect posibil să aibă capacitatea de a lansa o contra-lovitură (folosind vectorii și focoasele nucleare de pe submarinele dotate cu rachete strategice intercontinentale - nave aflate în larg), care în cel mai grav caz ar putea la rându-i afecta masiv/anihila SUA. Ci în primul rând pentru că, în acest fel, la crima internațională a invadării neprovocate a Ucrainei s-ar răspunde nu cu o „pedeapsă” (aceasta, în măsura în care ar/vă fi aplicată, trebuind să vizeze regimul Putin, colaboratorii și instrumentele fidele, criminalii de război dovediți etc) ci cu o crimă la fel de gravă și/sau mai monstruoasă, cel puțin la nivel de număr al victimelor și al proporției civililor/persoanelor nevinovate în rândul acestora (populația totală estimată a Federației Ruse fiind în prezent de aproximativ 144 de milioane, iar efectivele forțelor armate de cel mult 1-1,4 milioane, incluzând și forțele de ordine)

b) Dacă primul exemplu este ipotetic, al doilea este factual. Așa-numitul „Regim (dictatorial și criminal) al coloneilor” din Argentina (cu orientare de dreapta) a decis să invadeze prin surprindere (principalul motiv fiind o dorită revigorare a popularității interne, care a rezultat într-un fiasco) Insulele Falklands/Malvine (aflate sub control britanic - suveranitatea asupra acestora fiind disputată între argentinieni și britanici) la începutul lui aprilie 1982. Guvernul conservator britanic (prezidat de premierul Margaret Thatcher, considerată un om politic extrem de tenace, chiar dur), s-a arătat dispus să întreprindă orice efort militar pentru a recupera acest teritoriu. Demersul pomenit a întâmpinat o serie de dificultăți majore (în special de ordin logistic) datorate distanței care separa acest teritoriu de insulele britanice (aproximativ 13.000 de km), și care au făcut ca pierderile militare (materiale și umane) ale Regatului Unit în campania de eliberare/recuperare a insulelor să crească. Cu toate acestea, nu s-a pus niciun moment problema unei contralovituri nucleare (în zona continentală a țării latino-americane), chiar și limitată - pentru care UK, putere nucleară, dispunea de mijloacele necesare, avioane strategice de bombardament, de realimentare în aer și submarine - pentru a intimida/descuraja Argentina și a determina ca forțele sale armate să abandoneze Malvinele/Insulele Falklands fără luptă, pentru a salva vieți britanice. Iar motivul a fost acela că așa ceva, în mod evident și în primul rând, ar fi depășit cu mult scara acelui conflict.

Din câte observați, deși aceste condiții și limitări sunt logice și relativ clare, mai ales principial, multe dintre ele sunt formulate prospectiv, sub forma de practici indicate sau recomandări pentru acțiune. Deși unele din recomandări se bucură de vechime, aceste au fost arareori aplicate în practică pe parcursul războaielor. În Al Doilea Război Mondial de pildă, după bombardamente de teroare/pedepsire ale aviației executate de Germania nazistă asupra Varșoviei, dar mai ales asupra Rotterdamului, franco-britanicii au renunțat la „bombardamentele cu manifeste” sau la recurgerea la acestea înaintea celor cu încărcături de bombe - pentru a nu-i afecta pe civilii germani sau a-i preveni că vor urma bombardamente reale. Iar odată cu începerea „Bătăliei (aeriene) pentru Marea Britanie”, lucrurile au escaladat și mai rapid/mai mult de ambele părți.

Mai recent, într-unul din cele mai lungi și sângeroase războaie convenționale (devenite de la un punct încolo „război total”) - Irak-Iran, 1980-1988, s-a putut observa din nou procesul o escaladării reciproce. Pe multiple planuri, de la bombardamente asupra unor ținte exclusiv civile (întreprinse de ambele state) și epurare/eliminare (inclusiv fizică) a celor bănuiți de trădare, non-combat, pactizare fie și parțială cu inamicul (în felul acesta pedepsindu-se, în destule cazuri - și în mod evident excesiv - doar lipsa de eficiență, adesea datorată unor cauze complet străine de cei acuzați de ea) până la folosirea armelor de distrugere în masă interzise (o varietate de arme chimice), de către Irak, inclusiv împotriva adversarilor interni ai regimului lui Saddam Hussein.

O parte din eșecurile înregistrate de implicarea americană în Vietnam și mai ales de cea sovietică în Afganistan, precum și numărul mare de victime civile (în cel din urmă caz imens, estimările minimale fiind între 1-1,5 milioane de civili afgani decedați) s-au datorat tocmai faptului că, confruntate preponderent cu forme de rezistență asimetrică, forțele armate ale celor două supraputeri nu au creat/pus la punct și implementat proceduri și protocoale care urmărească mai ales respectarea cerințelor folosirii forței minime, a discriminării și a proporționalității legate de jus in bello - în conflicte desfășurate preponderent în zone (dens) populate.

Deși poate puțini știu, primul stat despre care eu cunosc să fi elaborat, implementat și generalizat asemenea protocoale, folosite și azi în conflictele asimetrice și care ar putea fi numite „interne”/de proximitate a fost Israelul (IDF/Israeli Defence Force, Forțele Armate Israeliene) - telefoane anunțând în prealabil că imobile vor fi demolate/bombardate, lansarea unor petarde (echivalentul ”flash-bang grenades”) pe acoperișul clădirilor cu minimum 2 ore înainte de lovituri asupra acestora, lansarea de manifeste (în limba arabă) în zonele învecinate celor în care se planificau lovituri de artilerie, rachete sau aeriene ș.a.m.d. Aceste măsuri au început să fie implementate în jurul anului 2000, în perioada Celei de-a Doua Intifade din Israel/Teritoriile palestiniene, care a izbucnit în a doua jumătate a acelui an.

Din păcate aceste măsuri n-au putut să prevină ca numărul de victime (maxim, estimat, neverificat încă - singura sursă disponibilă prima facie fiind Hamasul, parte în conflict) din Gaza să se ridice, în prezent, la (între) 37-40.000 de decese - o adevărată hecatombă. Măsuri similare, deși pe o scară mult mai redusă (ținând mai ales de instituirea unor ”rules of engamement”/reguli obligatorii de conduită când sunt folosite armele clare, și stabilirea unor canale de comunicare cu localnicii) au fost implementate, începând cu aproximativ aceeași perioadă/imediat după, de către militarii din forțele Coaliției internaționale conduse de SUA care au participat la acțiuni de combatere a terorismului în Afganistan și Irak.

Deși, aparent, adoptarea acestora nu a îmbunătățit substanțial rata de succes a celor două intervenții militare (implicarea SUA & aliaților în Afganistan, 2001-2021, încheindu-se cu un fiasco de mari proporții, care poate fi atribuit celei dintâi) cel puțin sub un aspect - sălbăticia/brutalitatea cu care conflictul armat s-a manifestat față de populația civilă - se pare că, datorită lor, s-au înregistrat, totuși, progrese notabile. Astfel, numărul (din surse ale ONU) pierderilor civile (decese) în 20 de ani de război intermitent în Afghanistan este de aproximativ 50.000. A se compara cu acela (1-1,5 milioane) din cei 9 ani de conflict intermitent (1979-1988), „supervizat” de URSS, din aceeași țară.

-------------------------------

¹ Domniei sale (profesor doctor la Universitatea „Babeș-Bolyai”, fost ambassador în Luxemburg și la Vaitican (pe lângă, Sfântul Scaun) îi dedic acest material.

² Bibliografie informativă (minimală): Jeff McMahan, Război și pace, în „Tratat de etică” (volum coordonat de Peter SINGER), Editura Polirom, Iași, 2006, pag. 415-427. Cei care doresc să le pun la dispoziție articolul (pentru uz ne-comercial, în acord cu prevederile internaționale/interne legate de drepturile de autor) mă pot contacta pe pagina personală de Facebook, prin mesageria contului (în privat).

Horia Lupu.Politolog. Cu amintiri din copilarie din "socialismul real". Absolvent al Facultatii de stiinte politice din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai", Cluj-Napoca (infiintata cu sprijinul USIA, United States Information Agency), beneficiind de expertiza unor profesori remarcabili din UBB si de la universitati din SUA, Germania, Franta etc. 15+ ani de experienta de predare si cercetare in invatamantul universitar si cateva stagii in strainatate. Contactul cu politica reala inceput (suprarealist) la 23 de ani (neafiliat politic, director de campanie electorala la nivel de judet), continuand peste timp cu cativa ani in conducerea locala a unui partid care la aderare era in opozitie si de stanga, iar cand il paraseam ajunsese la putere si tindea spre dreapta. Cu expertiza in (sub)domeniile teoriei, ideologiilor, partidelor, regimurilor si istoriei (toate politice), a nationalismului si relatiilor interetnice. Compenente in zona aparare&securitate (inclusiv aspecte tehnice).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Putin avertizează ferm Occidentul: "Ar însemna că ţările NATO sunt în război cu Rusia" VIDEO

Vladimir Putin a avertizat joi, 12 septembrie, că, în cazul în care Occidentul va permite Ucrainei să lovească teritoriul țării sale cu rachete cu rază lungă de acţiune, aceasta ar...

Jens Stoltenberg: NATO ar fi putut face mai mult pentru a preveni războiul din Ucraina

NATO ar fi putut face mai mult pentru a înarma Ucraina pentru a încerca să prevină invazia Rusiei în 2022, a declarat Jen Stoltenberg într-un interviu publicat sâmbătă pentru publicaţia...