Din nou despre războiul din Ucraina (III). Semnificația și implicațiile „Operațiunii Kursk-Belgorod”

Din nou despre războiul din Ucraina (I). Războaie (i) morale și războaie drepte. Criterii

Din nou despre războiul din Ucraina (II). Scopul unui război. Strategia și tactica explicate

II. 2. Ofensiva ucraineană din regiunile Kursk și Belgorod (Rusia, 6 august 2024 - prezent). Semnificații tactice și strategice.

Relativ recenta ofensivă ucraineană, care mută o parte din ostilități în teritoriul agresorului (nu voi intra aici în detalii concrete legate de operațiune), prima de această amploare din acest război, pune în evidență două stări de lucruri:

- Superioritatea strategico-tactică a întregului lidership (militar) al forțelor armate ucrainene (de la ofițeri de planificare și comandament general la comandanții de pe front) asupra omologilor lor ruși, semnalată pentru prima dată la nivel de primăvară a anului 2022 (de către diverși observatori și comentatori - ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, fiind autorul acestor rânduri), odată cu respingerea atacului forțelor armate ruse asupra Kievului, se menține sau chiar se accentuează. Aceasta luând în calcul, și în pofida lecțiilor acumulate (pe front - văzând, învățând - uneori din morțile camarazilor, deloc puțin numeroase - și făcând apoi ceva mai bine) de către lidershipul militar rusesc (la nivel de planificare și execuție) în cei doi ani și jumătate de conflict.

- Judecând după evoluțiile de până în prezent și potrivind datelor pe care le avem, contra-lovitura executată de Ucraina în zona Kursk-Belgorod - urmând unor idei/principii vechi, formulate explicit de Napoleon Bonaparte: “Lovește adversarul acolo unde e slab, nu acolo unde e puternic” și/sau “Lovește prin surprindere” (ucrainenii n-au „inventat apa caldă” la nivel de strategie/tactică militară) - pare a fi reușit la nivelul unei execuții de maestru. Desigur, rămân de urmărit evoluțiile viitoare, încă imprevizibile. Dar acestea (cu excepția unei încercuiri și a capturării ansamblului forțelor ucrainene implicate în ofensivă - lucru pe care-l estimez ca fiind puțin probabil), e de așteptat că vor putea cu greu șterge/anula câștigurile politico-militare, logistice și de imagine/psihologice obținute deja de Ucraina (voi detalia legat de asta mai jos). Rămâne de văzut și cum au reușit ucrainenii să aplice (calibreze) un alt principiu napoleonian, care indică „concentrarea unor forțe suficiente, mai puternice decât ale adversarului, dar nu redundante împotriva lui”. Cu atât mai mult cu cât această calibrare a forțelor nu i-a reușit întotdeauna nici măcar primului Împărat al francezilor, un caz de eșec (fatal) având loc tocmai la Waterloo ¹ (voi reveni și asupra acestui aspect).

Faptul că stările de lucruri enunțate reprezintă realități, și nu simple reprezentări speculative e relevat, între altele, de amploarea surprizei realizate de atacul ucrainean, recunoscută deja de destul de numeroase (și diverse) surse oficiale și cvasi-oficiale din Rusia. Consecințele și implicațiile acestui atac sunt multiple, și vom analiza mai jos (eu și domniile dumneavoastră, împreună) câteva dintre ele.

a) „Operațiunea militară specială” și propaganda/intoxicarea mediatică orchestrate de regimul totalitar al lui V. Putin

Prima implicație a acestei ofensive pe care aleg să v-o aduc în atenție este una despre care alți observatori, comentatori sau cercetători au vorbit mai puțin sau deloc. Incursiunea militară armatei Ucrainei în Rusia spulberă, pur și simplu, narativul rusesc legat de o „Operațiune militară specială care se află/este/evoluează sub controlul Rusiei”. După ce s-a cramponat, aproape doi ani și jumătate, cu obstinație inflexibilă și păguboasă, de această sintagmă și reprezentare („operațiune militară specială”, preluată cu reținere inclusiv de relativ puținii aliați însemnați ai Kremlinului) pentru a denumi un război de agresiune (și în plus, unul neprovocat) „de manual”, conform ansamblului prevederilor Dreptului Internațional și ale Dreptului Internațional Umanitar (vă reamintesc, cel din urmă fiind „dreptul războiului”), stipulate în tratate la care Rusia este parte semnatară, propaganda regimului neo-totalitar Putin a căzut în sfârșit în propria capcană.

Dacă „războiul nu există”, cum se numește ceea ce se întâmplă în regiunile (oblasturi) Kursk și Belgorod? Ce repezină incursiunea armatei Ucrainene în zonă, o trecere ilegală a frontierei? Urmează ca militarii ucraineni să fie condamnați/amendați pentru așa ceva? Dar preluarea sub control militar ucrainean a aproximativ 80-100 de localități din aceste regiuni (marea majoritate rurale și urbane mici) ce o fi? Insurecție, uzurpare a autorității, război civil? În afară de o soluție la nivel pur formal/declarativ a acestei dileme pe care și-a creat-o și menținut-o singură, Rusia nu a găsit (încă) o ieșire.

Iar efectele răsturnării/aruncării în aer a narativului oficial-propagandistic rusesc nu trebuie subestimate. Pentru că, oricum ar fi asamblat-o sau ambalat-o din detalii și vorbe trolii ruși (plătiți sau voluntari), atacarea unui stat suveran, din care ai „halit” (pardon de profanitate)/„înghițit” deja câteva hălci tot o agresiune era, soluția (care probabil propagandiștilor și agitatorilor Kremlinului li s-a părut smart, nerealizând cât riscă) a fost să susțină că războiul nu e război. E ceva diferit, cumva mai soft, mai puțin grav (se sugera): o „Operațiune specială” (nimeni nu are o definiție sau explicație unică legată de o asemenea sintagmă - aceasta putând semnifica o multitudine de lucruri), prin care s-ar fi urmărit... nici azi nu e prea clar, după 2 ani și jumătate, potrivit narativelor oficiale rusești, ce anume. Să prevină o aderare a Ucrainei la NATO (care nu se discuta în februarie 2022, și în privința căreia de care nu avem nici acum un consens), ori un atac ucrainean asupra Rusiei (când ai trupele rusești concentrate masiv la granița comună, desigur că e momentul ideal să ataci Rusia prin surprindere 😉 - legat de care Ucraina nu avea nici intenții, nici mijloace: vă reamintesc doar că la începutul războiului raportul de forțe la nivelul aviației militare era de aproximativ 8: 1 în favoarea Rusiei)? Să combată altceva, greu/imposibil de măsurat („fascismul ucrainean”)?

Oricum ar fi fost împachetată și vândută povestea de către Rusia/regimul Putin, odată ce operațiunile militare (speciale sau nu) trec de „partea greșită” a graniței, toată povestea propagandistică tinde să prăbușească, sau măcar să se destrame rapid. Balonul intoxicării face poc sau fâs. Odată ce acum avem război, lumea (probabil inclusiv o bună parte din idioții utili ai Moscovei) vor începe să se întrebe dacă acesta chiar a început pe 6 august 2024, fiind inițiat de Ucraina. Iar dacă nu a fost declanșat acum, când s-a întâmplat asta, cine a făcut-o, cum și de ce.

Singura soluție/variantă pe care Kremlinul o are la îndemână la nivel formal pentru a încerca să iasă din propria capcană în care s-a prins (exceptând o reconsiderare în esență onestă și substanțială a raportării la criza din Ucraina - ceva ce ar aduce probabil, pentru Putin și regimul său, cu o aproape-sinucidere, deci cred că se exclude) este una la rându-i problematică, potențial periculoasă dar poate că singura posibilă în context. Regimul Putin, în o parte din comunicatele oficiale, a numit incursiunea Ucrainei „acțiune/operațiune teroristă”. Aproape nimeni (y compris presa „prietenoasă” față de acest regim, din state aliate cu Rusia sau nu) nu a luat această formulă în serios, în cel mai bun caz folosind-o strict atunci când respectivele declarații oficiale au fost citate întocmai, nu preluând-o/asumând-o. În plus, nici regimul nu pare să fie foarte decis în privința folosirii sale generalizate. Ea va rămâne probabil o etichetare strict formală, invocată cât mai rar și/sau ocazional.

Motivul poate fi cred intuit. Teroriștii și/sau partizanii („franctirorii”, în termenii primelor documente ale Dreptului Internațional Umanitar, din a doua jumătate a secolului XIX - începutul secolului XX) nu se bucură de drepturile garantate de prevederile acestuia combatanților din războaie. Practica, în privința partizanilor, a fost (timp decenii sau chiar secole) ca în timp de război, odată statutul lor dovedit, să fie condamnați la moarte și executați, de obicei deîndată. Iar pedeapsa pentru terorism este printre cele mai severe în toate statele lumii, iar în Rusia (ne-o dovedește replica forțelor de securitate la incidente de acest tip, unele petrecute chiar înainte de instalarea regimului Putin) este ca penalitățile de tip (să zicem) legal să fie substituite de împușcarea (executarea) teroriștilor în cadrul acțiunilor armate împotriva lor (uneori împreună cu o parte din ostatici, fie ei chiar ruși) iar alteori de torturarea/mutilarea severă a acestora în timpul „anchetei judiciare”.

Dacă Putin & asociații și-ar permite să pună în practică asemenea „pedepse” la adresa militarilor ucraineni care ar fi capturați de partea rusă a frontierei (fără consecințe decât cele generate la nivelul comunității internaționale și în rândul opiniei publice mondiale), probabil că ar face-o fără absolut nicio rezervă. Viețile și integritatea fizică a potențialilor prizonieri de război ucraineni (capturați în Rusia) beneficiază însă, cred eu, de o garanție semnificativă, oricare ar fi retorica Kremlinului, dintr-un motiv cât se poate de simplu: teama lui Putin și a regimului de măsurile de retorsiune (folosirea aceleiași monede) la care Ucraina ar putea recurge în cazul prizonierilor ruși, mult mai numeroși, pe care aceasta îi deține ². Iar legat de acest aspect, și de altele, ucrainenii s-au dovedit suficient de duri și credibili în același timp pentru ca lidershipul politic rusesc să ia în considerare folosirea, de către ei, a unor măsuri punitive simetrice. Așadar, iată un caz în care, putem cred afirma asta cu oarecare temei, inclusiv în cazul lui Putin, frica (vechea, „buna”, „sfânta” frică) bate lipsa de scrupule, cinismul sau abjecția.

b) Morala militarilor și a populației. Sau cum e greu să-ți menții optimismul când războiul e dezumanizant (prin natura lui), și câtă vreme, chiar fiind în ofensivă, eliberezi tot (doar o parte din) propriile teritorii

Subiectul este unul foarte vast, și ar merita poate un articol în sine care să-i fie dedicat. Tocmai de aceea, în materialul de față, mă voi mărgini doar să semnalez existența „factorului moral” (sau motivație) și să atrag atenția asupra importanței sale. Vă mărturisesc sincer că, dintre toate lucrurile pe care le-am citit (ascultat, văzut) de-a lungul timpului, legate de război și războaie (de la mărturii detaliate și relatări istorice ample la analize teoretizate sau statistici și enumerări tehnice, cantitative), cel mai eluizv și imponderabil (greu spre imposibil de înțeles la modul concret pentru mine) mi s-a părut factorul definit ca „stare morală/psihică a combatanților”. Care, considerabil simplificat, ar putea fi echivalat în felul următor: „moral/psihic bun” = motivație ridicată, „moral/psihic slab” = motivație scăzută. Pur și simplu citeam (sau aflam) despre situații în mare parte similare din punct de vedere militar (efective, armament și tehnică militară, raport de forțe, uneori implicând chiar aceiași oponenți) în care succesul în cazul unora și eșecul în cazul altora era explicat (de surse serioase/credibile) și în funcție de „factorul moral” și nu înțelegeam. Sau mi se părea că e vorba de ceva complet abstract și profund ermetic.

Existența și importanța moralului/psihicului și a motivației militarilor, dar și a populației civile (cea care le susține eforturile într-un război, suferind aproape de fiecare dată alături de ei) a dobândit pentru mine o consistență aproape materială, fizică, de îndată ce a izbucnit războiul din Ucraina și ne-am dezmeticit (cât de cât) cu toții legat de ceea ce se întâmplă cu el. Nu cred că oroarea pe care o reprezintă acest conflict armat e în vreun fel diminuată față grozăviile care caracterizează alte conflicte. Totuși diferența între abjecția invaziei rusești și cauza dreaptă (cu toate detaliile care pot fi adăugate, sau dincolo de ele) a Ucrainei e atât de mare (aș zice că din fericire pentru Ucraina - paradoxal, în mijlocul răului fără pereche care înseamnă războiul) încât ascendentul moral/psihic și la nivel de motivație e evident, clar măsurabil și vizibil și pentru ucraineni, și pentru militarii ruși târâți în conflict (și care riscă la fel de mult, adică tot), și pentru cetățenii cât de cât informați din Rusia (amintiți-vă doar de protestele din orașele rusești din primele zile de după declanșarea războiului - acte de un curaj remarcabil, soldate cu sute de arestări) și pentru observatorii străini. La nivelul a ceea ce înseamnă (pur și simplu) bun-simț sau simț comun.

O motivație ridicată nu e însă ușor de menținut, în mijlocul nenorocirilor, distrugerilor, privațiunilor și riscurilor care și-au făcut loc în viața de zi cu zi în Ucraina, pe front sau în spatele acestuia. Nici în contextul unei anormalități a supraviețuirii în condiții grele care a luat, de doi ani și jumătate, locul normalității. Sau al unui mediu în care realități militare reînviate de tipul Primului Război Mondial (războiul de tranșee și de uzură, barajele terifiante de artilerie grea) coexistă cu inovații tehnologice precum dronele, rachetele hipersonice sau cu atacurile masive și repetate asupra centrelor urbane, zonelor rezidențiale și a țintelor civile. Aceasta pentru a nu pomeni disproporția raportului de forțe (la nivel de resurse umane și materiale) dintre țara atacată și cea agresoare.

Conform unor date făcute publice recent de partea ucraineană (legat de care ar avea logică să credem că nu sunt simplă propaganda/contra-propagandă de război) de la începutul conflictului, în doi ani și jumătate, Rusia a lansat peste 2.000 de atacuri de la distanță (nu pe linia frontului), folosind peste 40.000 de vectori (diferite tipuri de rachete sol-sol/mare-sol, rachete aer-sol și bombe aeriene, drone - purtând/înarmate cu variate tipuri de încărcături explozive) asupra Ucrainei, majoritatea pornind de pe teritoriul Federației Ruse. În aceste condiții este firesc (din păcate, am putea spune), și în logica războiului așa cum este el, ca o ofensivă (de data aceasta terestră) a forțelor armate ucrainene pe teritoriul advers să resusciteze morala/psihicul ucrainenilor greu încercați. O operațiune care, spre deosebire de cele cele de pănă acum, nu mai echivalează succesul doar cu doar cu recuperarea unor părți din teritoriul național (suveran) . Care, desfășurându-se aproape o lună, nu mai este doar o simplă incursiune. Și care, chiar dacă se va încheia cu o retragere/va fi respinsă, le-a transmis deja ucrainenilor idea că teritoriul țării de pe care ei sunt atacați, fie aceasta și supra-putere nucleară, nu este nici intangibil, nici invulnerabil.

c) Atacarea teritoriului agresorului/exportul ostilităților pe teren advers. De ce contează aceasta, mai ales într-un război defensiv?

Răspunsul principal indică un motiv destul de evident. Dacă pornim de la cel stipulate în Partea I a materialului (și anume faptul că războiul constituie una dintre cel mai mari orori cu care noi ca oameni ne putem/ne-am putea confrunta, și asta pe mai multe planuri - moral, psihologic, general-societal, umanitar etc), mergând mai departe trebuie să precizăm că un război de agresiune, pe planul costurilor, își propune, între altele, diminuarea celor proprii, acestea fiind impuse/transferate asupra adversarului.

Răsturnarea acestei situații, și impunerea asupra agresorului a costurilor propriei agresiuni (în limbaj de fiecare zi „Ai vrut război, l-ai provocat? Acum suportă-i consecințele/ororile - militare, economice, legate de infrastructură, logistice, umanitare, implicând pierderi de vieți, psihologice, morale, la nivel de prestigiu etc - alături de civilii care eventual te susțin, și din rândul cărora îți recrutezi militarii, pe propriul teritoriu!”) a fost un țel al statelor atacate de la începutul istoriei militare. Unul urmărit poate cu și mai multă determinare de statele mici, sau aflate într-o situație de disproporționalitate (în sens de dezavantaj) de forțe cu agresorul. Pot fi oferite numeroase exemple în acest sens, de la încercările reciproce de a transfera conflictul pe teritoriul oponentului întreprinse succesiv de Hanibal Barca și Scipio Africanul (luptând primul în numele Cartaginei, al doilea pentru Republica romană) până la situații mult mai recente.

În Primul Război Mondial, armatele Antantei au încercat să mute presiunea din direcția Belgiei ocupate, a Franței invadate de germani și a ofensivei ruse în zona frontierelor de est ale Puterilor Centrale (ultima părând să eșueze) prin intermediul Campaniei de la Gallipoli (încheiată cu un fiasco). Scopul acesteia era să scoată Imperiul otoman, aliat al Puterilor Centrale, din război, să deschidă Strâmtorile dintre Mediterana și Marea Neagră spre Rusia, și apoi (eventual) să ajungă să sprijine militar nemijlocit Serbia (aliată a Antantei) și să atace direct cea mai slabă dintre principalele Puteri Centrale, Austro-Ungaria. Dacă acest produs (eșuat) al minții lui Sir Winston Churchill, pe atunci Prim-Lord al Amiralității britanice (amintirea dezastrului rezultat bântuindu-l, se spune, pentru tot restul vieții) ar fi reușit, s-ar fi putut ca și soarta primului mare conflict mondial să fi fost una diferită.

În același război, considerații și evoluții similare au însoțit intrarea României în luptă. După declarația de război la adresa Austro-Ungariei și ofensiva/atacul înspre Transilvania, forțele Puterilor Centrale au aplicat zicala, deloc gratuită (din punct de vedere strategic/tactic) potrivit căreia „cea mai bună apărare e atacul”. Reputatul mareșal A. von Mackensen, numit comandant al forțelor bulgaro-otomano-germane din nordul Bulgariei a încercat să mute povara ostilităților cât de rapid pe teritoriul românesc, prin atacurile din sudul Dobrogei, iar la rândul său generalul A. Averescu a încercat să îl învăluie pe cel care încerca să învăluie din sud România prin așa-numita „manevră de la Flămânda”, o incursiune (fără succes) la sud de Dunăre, pe teritoriul bulgar.

Tentativele de a externaliza/transfera costurile războiului către adversar au fost o constantă a eforturilor forțelor aliaților care au luptat împotriva agresiunii Germaniei naziste (& statelor Axei) ³ pe tot parcursul Celui de-a Doilea Război Mondial. Dacă povestea (reală) a primului raid britanic asupra Berlinului, care a urmat unor bombardamente accidentale asupra unor ținte civile din Londra (căci aceeași Luftwaffe care făcuse praf zone rezidențiale întregi din Varșovia sau Rottedam, aplica, în cazul Marii Britanii, o altă măsură/dubla măsură, vizând inițial doar ținte militare - unicul motiv fiind teama de forța de răspuns a RAF Bomber Command) este cunoscută (succesul relativ al acesteia aducându-i Reichsmarschall-ului Hermann Göring - asociat apropiat al marelui tartor Adolf H. - zice-se, în urma unui pariu pierdut legat de apărarea anti-aeriana germană, porecla de Moritz), cea a primului raid sovietic (întreprins cu dificultăți mult mai mari) asupra aceleiași capitale (la scurt timp după agresiunea Celui de-al Treilea Reich asupra URSS) tinde să fiu uitată. De fapt aceste eforturi au început încă din septembrie 1939 (ofensiva franceză din regiunea Saar a Germaniei, din păcate abandonată prematur) și au continuat până la ocuparea Berlinului și capitularea Japoniei militariste.

Mișcându-ne cronologic înainte și înapoi în istorie (putem face asta cu ușurință cu gândul) vom constata că, fără a avea intenții anexioniste, multe din figurile politico-militare relevante din trecutul românilor, care au purtat războaie defensive, au exportat, ca regulă, aceste conflicte (în măsura în care, și de câte ori au reușit) pe teritoriul adversarului/adversarilor. Asemenea incursiuni, de mai lungă sau scurtă durată, dar semnificative, au fost realizate (fără excepție) de Decebal, Mircea I (cel Bătrân, cel Mare), Dan al II-lea, Ioan (Iancu) de Hunedoara, Vlad Dracul și fiul său Mircea, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ioan Vodă (Armeanul, cel Cumplit, cel Viteaz), Mihail Pătrașcu (Mihai Viteazul) și alții alături de ei Purtarea războaielor pe teritoriul adversarului a fost o regulă a angajamentelor militare ale Rusiei pe parcursul a mai bine de 150 de ani de războaie ruso-otomane (din vremea domniei lui Petru I cel Mare până în 1878), singura excepție constituind-o Războiul Crimeei.

Pentru a epuiza șirul exemplelor selectate, și sărind din nou înspre prezent peste secole sau decenii, dacă convenim (în rândul istoricilor/cercetătorilor nu există încă în consens în această privință) că Israelul a fost implicat în opt războaie (inclusiv cel din prezent - există destui observatori cărora le ies la numărătoare mai multe), doar trei dintre acestea (cel din 1948-1949, Războiul de Yom Kippur și acesta de acum) au inclus operațiuni militare terestre în interiorul frontierelor Israelului propriu-zis, exceptând regiunile care au fost/sunt considerate ocupate. Cele mai serioase astfel de operațiuni au fost, în opinia mea (în ordine) cele din 1948 și cele din octombrie 2023.

În final, unul din (poate) ultimele războaie de tip convențional, clasic și de durată cu care lumea s-a confruntat este cel dintre Irak și Iran (1980-1988), generat de invazia irakiană în Iran (din septembrie 1980; deși au existat dispute politico-militare și provocări, inclusiv la frontieră, de partea iraniană, acest conflict rămâne evident un act de agresiune ilegitim, ilegal și nejustificat al Irakului).

În cadrul acestuia, după eliberarea teritoriului iranian (1982) cele două părți în conflict au încercat (în mod repetat, începând cu Iranul) obțină superioritatea tactico-strategică asupra adversarului mutând luptele terestre din zona frontierei comune pe teritoriul acestuia. Eforturile de a face acest lucru folosind spațiu aerian (aviație și rachete balistice tactice) au început încă din 1980, au escaladat în ceea ce s-a numit „Războiul orașelor” (lovituri reciproce asupra centrelor urbane, la jumătatea anilor '80) și au ajuns la paroxism cu decizia conducerii irakiene (mai exact a lui Saddam Hussein & anturajului său apropiat) de a folosi, inclusiv în atacuri asupra civililor, arme chimice interzise la nivel global de tratate la care inclusiv Irakul era parte (aviz celor are tind să ducă în derizoriu discuția despre rapoartele ONU care semnalau, înainte de 2003, că această țară ar poseda arme de distrugere în masă interzise!).

Inclusiv succesul în această competiție tactico-strategică (alături de alți factori precum precum costurile economico-financiare imense ale războiului, și pierderile omenești uriașe de ambele părți) au permis ca Irakul (în dezavantaj evident la nivel de suprafață, număr al populației și resurse interne față de Iran) să reușească să impună, cu un avantaj absolut marginal, încheierea conflictului, după 8 ani, în luna august 1988. În afară de avantajul minor pomenit (și acela discutabil) al Irakului (la nivel strict militar) spulberat rapid după 1990, cele două părți puneau capăt, în condiții de status quo ante bellum (nimic nu s-a pierdut, nimic nu s-a câștigat, totul a rămas ca înainte de izbucnirea războiului, pre-septembrie 1980) un conflict soldat cu între 1 și 1,5 milioane de morți (estimări minimale).

Scurtă sinteză, teoretic-explicativă:

Atacarea pe teritoriul acestuia a agresorului din cadrul unui conflict este (aproape) singura formă în care un război drept (a se vedea Partea I a materialului) poate fi purtat, cumulată cu legitima apărare. Legalitatea și legitimitatea unui asemenea demers, din punct de vedere principial, sunt dincolo de orice discuție în prezent, în cadrul actualului sistem internațional și de securitate (și vor rămâne astfel atâta timp cât acesta nu se va modifica/va evolua în mod radical sau substanțial) dintr-un singur motiv - în absența lor, dreptul imprescriptibil al oricărui stat la legitimă apărare ar fi știrbit/amputat, putându-se merge până la a-l reduce la o dimensiune ineficace/impracticabilă. Prin urmare, din două rele (primul fiind minimizarea a ceea ce înseamnă dreptul la legitimă apărare la nivel de irelevanță, iar al doilea riscul pe care și-l un stat agresor și-l asumă în mod implicit, acela ca operațiunile militare să ajungă pe propriul teritoriu/să fie invadat la rândul său) este ales cel mai mic, cel de-al doilea - aceasta fiind de fapt și singura alegere posibilă. Odată legalitatea și legitimitatea unui asemenea act fiind stabilite/ieșind din discuție, singurele dezbateri care mai pot avea lor (pro și contra, pe plan intern + între cele două state, și/sau extern) sunt cele legate de oportunitatea invadării teritoriului agresorului, și costurile presupuse (militare și de altă natură). Și cam atât!

d) Scopul urmărit de Ucraina în acest război, și importanța operațiunii militare ofensive ucrainene din zona Kursk-Belgorod

Unul dintre (din păcate) puținele lucruri (din fericire) clare legate de acest război privește scopul, finalitatea, țelul urmărite de partea ucraineană. Adică ceea ce, cel puțin într-o oarecare măsură, justifică suferințele, pierderile și ororile cauzate de agresiunea rusească și de rezistența obstinate și îndârjită la aceasta.

Acest scop s-a conturat destul de rapid, după șocul inițial al invaziei din februarie 2022, și a înlocuit primul scop, cel al disperării - care a constat în asigurarea supraviețuirii statului ucrainean la agresiune - într-o formă sau alta. După primăvara lui 2022, care a însemnat și anihilarea ofensivei rusești în direcția Kievului, și mai ales după recucerirea (sau mai corect spus eliberarea) Harkovului și Hersonului, pentru ucraineni, în ansamblul lor (iar despre asta vorbesc multiple variabile, de la moralul & disponibilitatea de a continua să combată ale trupelor de pe liniile frontului și nivelul de încredere din rândul civililor - al căror „puls” a fost luat/măsurat în multiple feluri - până la mulțimea de mărturii consemnate de presa internațională și în diverse studii sociologice), finalitatea colectivă vizată de ansamblul societății ucrainene pentru acest conflict este reinstituirea controlului suveran al statului ucrainean asupra teritoriului acestuia din 2014, din interiorul frontierelor sale unanim recunoscute la nivel internațional. Vorbim de acel status quo care a precedat mișcările separatiste, incitate, sprjinite și care au fost făcute posibile de intervenția militară clandestină și ilegală a Rusiei din Luhansk, Donețk și Crimeea. Alături de acest deziderat, finalitatea urmărită pentru conflict mai vizează reafirmarea dreptului Ucrainei la o politică externă & de securitate complet independentă.

Spre deosebire de alte aspecte care pot fi (și sunt) discutabile, precedând sau urmând declanșării operațiunilor militare la adresa Ucrainei (faza clandestină și limitată, din 2014, și cea la vedere și în forță din 2022), legalitatea, legitimitatea și justețea acestui scop sunt în afara oricăror discuții sau dezbateri, și aceasta nu doar în interiorul statului ucrainean. Se poate dezbate și obiecta legat de limitele democrației (încă incipiente) din Ucraina, de drepturile etnice/naționale rusofonilor & altor minorități și de neajunsuri la nivelul acestora, de corupția și cleptocrația care caracterizează clasa politică din Ucraina, de faptul că societatea ucraineană este, după cea rusă, probabil una dintre cele mai corupte din această zonă a lumii (rivalizând, posibil, cu Belarusul sau Kazahstanul), de neclaritatea poziționării Ucrainei în relația cu Rusia post-2014, de tendințele autoritariste ale lui Zelenski sau de insuficienta recunoștință (sau chiar de fair-play) manifestată de Ucraina unor state care au sprijinit-o (spre deosebire de altele) cu mult față de (relativ) puținul disponibil (printre ele Polonia și România) precum și de alte aspecte. La fel, nu poate fi exclusă varianta ca rețelele de distribuție a gazului ”North Stream” să fi fost aruncate în aer (prin ceea ce ar constitui un act terorist) de către „operatori” ucraineni, din dispoziția sau cu știința lui V. Zelenski - acesta din urmă posibilitate conturându-se mai ales în lumina unor informații destul de recente.

Câteva lucruri se profilează însă dincolo de orice dubiu, și o înțelegere minimal-funcțională, ne-patologică și care să nu fie inoculată de vreun delir ideologic agravat privind realității le reliefează deja (iar lucrurile au început să se clarifice de îndată cum, sau imediat după ce s-au petrecut) cu claritatea cu care ele vor intra, îndrăznesc să vă asigur, și în istorie. Acestea sunt:

- Caracterul complet ilegal, ilegitim, injust și neprovocat, constituind o agresiune militară „de manual” și o infracțiune/crimă, potrivit Dreptului Internațional și Dreptului Internațional Umanitar, a invadării Ucrainei de către Rusia (ambele etape, cea „hibridă” din 2014 și cea „clasică”/„standard” din 2022)

- Justețea obiectivelor Ucrainei în război (restabilirea controlului suveran asupra întregului teritoriu național, în granițele sale de dinainte de mișcările separatiste ilegitime, ilegale și care au avut loc cu sprijin extern/rusesc clandestin și ilegal) + garantarea deplinei independențe la nivelul politicii externe și de securitate a țării

[ - Patriotismul lui Zelenski ca ucrainean, cu capacitatea de a motiva, inspira și mobiliza compatrioții. Trebuie să o recunoaștem, cu toate limitele care i s-ar putea atribui.]

Legat de cele trei lucruri pomenite mai sus, sunt ferm convins de două aspecte. Primul: dacă voi mai fi în viață, voi putea revendica justețea celor scrise la acest moment temporal și peste 2, 5, 10, 25 - sau, dacă doriți (la nivel ipotetic 😉), peste 100 sau 200 de ani. Al doilea este că, indiferent de cât de densă ar ajunge să devină, în lumea aceasta sau în cea paralelă, propaganda și intoxicarea putinistă, a servitorilor, ciracilor & „tovarășilor de drum”, cât de mare ar deveni debitul cu care ea ar curge și cât de numeroase „conștiințele” & vocile cumpărate sau închiriate, adevărurile (sau dacă doriți, mai simplu formulat, realitățile) enunțate nu vor putea fi în niciun fel scufundate/inundate de acestea. Peste cei 2, 5, sau 10 ani pomeniți, chiar și mințile mai puțin mobilate intelectual, și naturile comode, amorale ori nepăsătoare care funcționează azi (din diverse motive, de oportunitate sau nu) pe post de amplificator/cutie de rezonanță pentru abjecțiile propagate de regimul Putin îmi vor da dreptate. Foarte posibil, chiar perfectă dreptate. Și foarte probabil trecând fără vreo tresărire peste momentul în care au făcut, neforțați, din imbecilitate, abjecție sau cele două „mixate”, un mic pact cu o formă de rău absolut.

Revenind la aspectele concrete, durata conflictului armat și creșterea pragului privațiunilor, suferințelor și sacrificiilor pe care acesta l-a impus ucrainenilor, militari și civili, în ultimul an, au scăzut, ne spun inclusiv studii statistice, determinarea acestora legată de susținerea efortului de război. Scăderea nu are însă în vedere o modificare, cel puțin deocamdată, a scopului/finalităților vizate (restaurarea integrității teritoriale pre-2014 și consacrarea independenței țării la nivel de politică externă și de securitate), ci doar o scădere a intensității sprijinulul față de acestea. Totul pe fondul greutăților crescânde cu care cetățenii Ucrainei se confruntau, și al blocajelor la nivelul desfășurării ostilităților.

În acest context, în primăvara acestui an, acțiunile militare ale forțelor ucrainene păreau grevate de lipsa de arme & sisteme de armament (în special de tancuri, sisteme de apărare anti-aeriană, avioane multirol, piese de artilerie, sisteme artileristice și de rachete cu rază lungă, de cel puțin peste 100 de km) și mai ales de lipsa rezervelor suficiente de muniție. Iar Volodimir Zelenski părea să se fi dedicat preponderent/exclusiv cauzei deblocării, prin eforturi diplomatice, a unor noi tranșe de ajutor financiar-militar pe care executivul sau legislativul unor state (de pildă Germania și mai ales - de departe cea mai importantă – SUA) îl/le blocaseră cel puțin temporar.

În acest context, trupele rusești au părut că impun un ritm (lent, nespectaculos și, conform majorității surselor de informare, cu pierderi grele) al înaintării dinspre est, ulterior și dinspre nord, care continuă până în prezent. Nimic care, însă, să pară a indica o prăbușire posibilă, acum sau în perspectivă apropiată, a liniilor frontului din Ucraina. În același timp, după deblocarea ajutorului dinspre Occident, Zelenski a părut să rămână activ mai ales pe plan diplomatic, deschizând, din nou (după o pauză relativ lungă) discuțiile despre pace.

Probabil că, în acest context, majoritatea observatorilor (printre ei și autorul acestui material) au ajuns să-l subestimeze (încă o dată, și acum pornind, ce e drept, de la un alt nivel) pe omul politic și de stat Volodimir Zelenski. Prima subestimare, generalizată și majoră, a avut loc înainte și imediat după declanșarea agresiunii Rusiei. „Zeli” era considerat un actor amator a cărui candidatură la președenția Ucrainei a fost un fel de glumă, și care a fost ales printr-un noroc nesperat, ca rezultat al unei combinații dintre șansă și un vot (semi-)antisistem exprimat de cetățenii ucraineni. Probabil că Putin, nepermis de prost consiliat (pentru un fost spion, fie el și unul concediat pentru incompetență) spera ca nu doar administrația avându-l „la vârf” pe acest “președinte în glumă”, ci și armata, și chiar societatea ucraineană/dorința acesteia de a exista independent să se prăbușească, în fața mașinăriei de război rusești (din fericire pentru Ucraina și restul lumii, una care s-a dovedit „gripată” la nivel de „motoare”, prost-aprovizionată, condusă și instruită), precum un castel de cărți de joc.

Și dacă vom fi onești vom recunoaște că puțini dintre noi am avut așteptări (mult) mai mari. Aproape nimeni n-a așteptat ca actorul care a jucat, într-un serial de comedie, rolul unui președinte naiv, bine-intenționat și nu grozav de inteligent (chiar dacă „ținând cu poporul”) al Ucrainei să dovedească, în perioada asaltului asupra Kievului, un curaj remarcabil, un sânge rece exemplar și să devină un adevărat catalizator al rezistenței eroice a Ucrainei - rezistență eroică de care azi am cam început să uităm, treptat, poate și pentru că ne-am cam obișnuit cu ea, ori ne cam plictisește faptul că “povestea asta nu se termină odată”. Oricum, în acest moment putem fi cred siguri și de faptul că Zelenski nu este (sau nu mai e) un prizonier al oligarhilor ucraineni corupți și rețelelor lor, sau al „sistemului” în care a pătruns oarecum ca un outsider, și că are șanse reală să iasă victorios într-o confruntare - doar să și aleagă să-i înfrunte, și nu să pactizeze cu ei/cu acesta.

Odată făcută prima reevaluare, din vremea încercării rusești de a ocupa Kievul și de după respingerea acesteia, majoritatea am considerat (sau mai exact sperat) că, în calitate de om politic și de stat, V. Zelenski va evolua constant-pozitiv și că nu prea va mai avea cu ce să ne mai surprindă. S-ar putea însă să ne fi înșelat în această ultimă privință. Trebuie însă, înainte de a continua, să precizez că, legat de ceea ce voi spune, mă bazez doar pe deducții educate, și nu dispun de niciun fel de date concrete. Viitorul va arăta, poate, dacă intuițiile mele au fost corecte sau nu.

Ceea ce mi-a atras atenția a fost un discurs despre pace al președintelui Ucrainei, ținut cu aproximativ aproape trei luni în urmă, și care a fost desigur preluat în presa internațională. Discurs care mi s-a părut că sună destul de straniu. În cadrul acestuia Zelenski vorbea despre deschiderea către negocierile de pace cu Rusia (o schimbare de atitudine față de poziția sa publică din ultimii doi ani - urmând respingerii Rusiei de la periferiile Kievului și recuperării Harkovului și Hersonului). Și care accentua două aspecte care, la prima lectură, păreau ireconciliabile: faptul că obiectivele Ucrainei sunt clare (integritatea teritorială în limitele de până în 2014, și libertatea de a continua negocierile cu UE și cu NATO), dar că acestea ar putea fi obținute și prin negocieri politice, punându-se capăt vărsării de sânge și pierderilor de vieți de ambele părți.

Totul fi putut să să fie logic, dacă partenerul de negocieri n-ar fi fost Vladimir Putin, sau dacă Ucraina ar fi dispus de ceva (în afara sacrificării unor părți din teritoriu, sau a independenței în domeniul politicii externe) de care Rusia să fie interesată. Iată că, urmând unui efort militar surprinzător, dar și bine direcționat, început cu două luni mai târziu, Ucraina a ajuns, pentru prima dată de la începutul războiului, în posesia unui ”asset” care să poată (eventual) capacita Rusia să participe la negocieri politice. Acesta este reprezentat de cei 1.000 - 1.300 de km pătrați de teritoriu rusesc, controlați (deocamdată) de ucraineni în zona frontierei comune. Fie că ofensiva forțelor armate ucrainene în Rusia era deja în plan și avută în vedere pentru/de către lidershipul politico-militar al țării când acel discurs a fost rostit, fie că nu ⁴.

- va urma -

----------------------------

¹Probabil că unii dintre dumneavoastră s-ar fi gândit în primul rând, ca exemplu de eroare militară a lui Napoleon I, la Campania din Rusia (1812). Nu am dat acel exemplu din mai multe motive: în primul rând, chiar dacă aceasta însumează un set de erori strategice și tactice și un punct de cotitură în evoluția lui Napoleon Bonaparte și a Primului Imperiu Francez, aceasta nu a adus, în mod direct și imediat, sfârșitul comandantului militar și omului de stat francez - nici lui, nici construcției sale politice.. Apoi, făcând abstracție de diferența de amploare (o campanie, cea din 1812, față de o bătălie, Waterloo 1815 - e adevărat, ultima gândită ca fiind crucială) eu am folosit „cazul Waterloo” pentru a exemplifica un anumit tip de eroare tactic-strategică: concentrarea unor forțe prea mari (redundante) într-unul dintre punctele conflictului, fapt care (cuantumul oricăror forțe armate fiind finit) duce la lipsa lor (sau măcar a unei părți din ele) oriunde altundeva ar fi necesare. Mă refer mai exact la plasarea unor efective/rezerve prea mari sub comanda proaspătului avansat mareșal E.de Grouchy, proasta coordonare dintre acestea și forțele principale franceze și absența pomenitei grupări de la momentul culminant al bătăliei. Desigur, înfrângerea lui Napoleon la Waterloo are cauze multiple.

²Potrivit datelor recente furnizate de partea ucraineană, în luptele din cadrul a ceea ce noi numim (în acest material) „Operațiunea Kursk-Belgorod” au fost capturați aproximativ 500 de militari rusi (informații la nivelul zilei de 4 septembrie 2024).

³Un episod similar este cel al așa-numitului „Raid Doolitle” („botezat” după locotenent-colonelul de aviație James H. ”Jimmy” Doolitle, cel care a venit cu idea, l-a planificat, organizat și a participat la el), o operațiune militară temerară (unii au numit-o chiar sinucigașă) care a constituit primul bombardament aliat asupra Japoniei și mai exact a capitalei acesteia, Tokyo (aprilie 1942). Întreprins cu niște avioane destinate a opera terestru (bombardierele North American B 25 Mitchell) dar care au decolat de pe un portavion, și semnificativ mai departe de raza lor teoretică de acțiune (motiv pentru care acestea au fost „ușurate” prin despuierea lor de o parte din echipamente, inclusiv armamentul defensiv), fără mari șanse pentru aviatorii participanți (voluntari) să revină în „liniile” proprii, raidul condus de Jimmy Doolitle (acesta, alături de Medalia de Onoare, cea mai înaltă distincție militară americană, a dobândit, după consumarea acțunii, și porecla ”Domuch”) se dorea un răspuns la atacul japonez (prin surprindere, neprovocat și precedând declarația formală de război a Japoniei) de la Pearl Harbour - destinat mai ales opiniei publice americane și internaționale.

⁴Către prima dintre variante (cea sugerată de mine ceva mai sus) ne direcționează unele declarații, de data asta explicite, din zilele acestea, aparținându-i lui V. Zelenski. Dacă cele care au urmat debutului „Operațiunii Kursk-Belgorod” se refereau mai ales la necesitatea (militară) a creării de către forțele armate ucrainene a unei „zone-tampon” la frontiera cu Rusia, ori de preluare sub control a unui spațiu din care au fost (și/sau urmau să mai fie) lansate atacuri asupra Ucrainei, ultimele intervenții vorbesc despre nevoia de ocuparea a unor teritorii rusești (și menținerea controlului asupra lor pentru suficient timp) cu scopul ca acest lucru să poată fi folosit ca argument politic (monedă de schimb) într-un plan - sau pentru negocieri - privind pacea. Zelenski a avansat chiar și un reper temporal estimativ pentru aceasta - mijlocul toamnei care începe (înainte de alegerile din SUA, 5 noiembrie 2024). Vă dau cuvântul meu de onoare că niciuna din aceste declarații nu fusese făcută pe când am elaborat (în formă semi-finală) acest material! 😊

---

Horia Lupu.Politolog. Cu amintiri din copilarie din "socialismul real". Absolvent al Facultatii de stiinte politice din cadrul Universitatii "Babes-Bolyai", Cluj-Napoca (infiintata cu sprijinul USIA, United States Information Agency), beneficiind de expertiza unor profesori remarcabili din UBB si de la universitati din SUA, Germania, Franta etc. 15+ ani de experienta de predare si cercetare in invatamantul universitar si cateva stagii in strainatate. Contactul cu politica reala inceput (suprarealist) la 23 de ani (neafiliat politic, director de campanie electorala la nivel de judet), continuand peste timp cu cativa ani in conducerea locala a unui partid care la aderare era in opozitie si de stanga, iar cand il paraseam ajunsese la putere si tindea spre dreapta. Cu expertiza in (sub)domeniile teoriei, ideologiilor, partidelor, regimurilor si istoriei (toate politice), a nationalismului si relatiilor interetnice. Compenente in zona aparare&securitate (inclusiv aspecte tehnice).

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Putin avertizează ferm Occidentul: "Ar însemna că ţările NATO sunt în război cu Rusia" VIDEO

Vladimir Putin a avertizat joi, 12 septembrie, că, în cazul în care Occidentul va permite Ucrainei să lovească teritoriul țării sale cu rachete cu rază lungă de acţiune, aceasta ar...

Jens Stoltenberg: NATO ar fi putut face mai mult pentru a preveni războiul din Ucraina

NATO ar fi putut face mai mult pentru a înarma Ucraina pentru a încerca să prevină invazia Rusiei în 2022, a declarat Jen Stoltenberg într-un interviu publicat sâmbătă pentru publicaţia...