Dacă...
(După Crăciun, despre Maica Domnului. Pseudo-cateheză, sau explicații ne-teologice legate de semnificația indirectă a evenimentelor și personajelor, aparținând unui „cugetător” din zona științelor sociale).
Dacă importanța sărbătorii celebrate și a personajului (personajelor) pomenite în subtitlu ar trebui cuprinsă într-o explicație, considerând Biblia (și mai ales Noul Testament) ca sursa convențională a adevărului despre divinitate și relația acesteia cu credincioșii în cadrul uneia dintre cele mai importante religii (inclusiv sub aspectul numărului adepților), am putea începe mai complicat cu nașterea celui pe care textele scripturistice îl consideră „Mântuitorul”/„Mesia”, sau mai simplu, dar cu o putere explicativă similară, cu nunta din Cana Galileii. Voi alege, aceasta și datorită faptului că sărbătoarea Crăciunului a trecut (ba între timp am intrat și într-un an nou) iar explicația nu e una preponderent teologică, varianta mai simplă.
Glosar minimal de termeni (definiții stipulative, orientative și minimale):
- Religie: discipină a credinței (credința în sine, ca gen proxim - cea religioasă reprezentând o diferență speifică/categorie a acesteia - reprezentând, conform ansamblului cercetărilor psihologice, o constantă a naturii umane) care se ocupă cu relația dintre om și divinitate, cea din urmă privită îndeobște ca generatoare a vieții și sursă a adevărului, moralei, binelui și dreptății (care sunt transcendente - nu se justifică prin sine, imanent - ci pornind de la divinitate și fiind originate în ea) în relațiile societății/comunității umane cu divinul dar și în relațiile dintre oameni. Prin urmare, în mod intrinsec orice religie include și o dimensiune normativă, ceea ce am putea numi un maximum din punct de vedere moral.
Ca o paranteză, dincolo de dimensiunea sa exprimată/consacrată sub formă de drepturi, așa cum sublinia în mod extensiv G. Mosca 1, o religie se adresează (preponderent) credinței indivizilor și nu rațiunii lor, în această precizare simplă dar esențială putîndu-se regăsi rădăcinile filosofice și logice ale unei coabitări ale sale (absolut posibile, în opinia autorului menționat, nu însă obligatorii, aș preciza eu - a se vedea și mai jos) cu știința. Această precizare, dublată de realitatea fundamentală pe care Max Weber, „părinte al sociologiei” o subliniază, aceea că nu suntem ființe exclusiv/eminanente rationale (nu suntem roboți, voi spune eu simplificând) ci suntem motivați și implusionați și de afecte, credințe și valori (fapt confirmat, fără drept de apel și de multe decenii, de psihologia și psihologia scoală moderne) este din păcate o realitate ignorată în mod ultra-simplificator de către mulți atei. La fel cum, desi acceptată (inclusiv formal) de majoritatea credințelor religioase (religiilor), posibilitatea unei ancorări a moralității individului (și) în afara relației transcendente cu divinitatea, eventual a unui caracter imanent al acesteia (sau, simplificând, posibilitatea ateilor de a fi persoane morale, moralitatea fiind definită aici ca un corolar al unor valori, credințe, acțiuni care exprimă ceea ce este bine) e contestată de mulți credincioși.
Revenind, principalele documente internaționale în vigoare privind drepturile omului consacră drepturile religioase (libertatea credinței, a venerării și a exercitării celei din urmă, inclusiv în comun, în cadrul comunității - unul dintre puținele drepturi colective recunoscute fără echivoc de aceste tratate) ca drepturi și libertăți fundamentale, cu limitele impuse tuturor celorlalte categorii de drepturi, și anume ca prin exercitarea lor ele să nu lezeze drepturile altora 2.
- Biserică: instituție, în unele cazuri ierarhică, care asigură cadrul organizatoric și administrativ (inclusiv educațional) al practicării organizate a unei religii. Chiar dacă practicile/tradițiile religioase se sedimentează adesea printr-o implicare de proporții a bisericii la acest proces, logica proprie instituției/instituțiilor bisericești și cea a religiei în sine nu trebuie confundate. În logica sa internă o biserică (orice biserică) include și elemente de logică instituțională generală, care se referă la conservarea, dezvoltarea, promovarea intereselor instituției qua instituție etc. Pe de altă parte, acuzarea exclusiv (sau cu predilecție) a bisericii/bisericilor pentru existența unor elemente tipice care țin de logica, cultura și reflexele intituționale specifice, caracteristice oricărui tip de instituție, ar putea fi cu ușurință considerată/numită incoerentă sau ipocrită.
- Dumnezeu/Ființa Supremă: figura centrală, sub aspect religios/mitologic, a religiilor monoteiste. Conform acestora, sursă a vieții extra-divine (prin „creația”/generarea ei), a adevărului, binelui și moralității, precum și una din sursele cunoașterii. Precizare importantă: logica și „adevărul” textelor religioase nu trebuie considerate, în niciun caz ab initio, ca fiind în contradicție cu logica și descoperirile științei 3. Pentru cititorii atei/agnostici, în text am folosit și formule considerate convențional echivalente pentru conceptul de divinitate, precum „entitate extraterestră ( = de dincolo de Terra)/extragalactică, superioară ca inteligență și capacități speciei umane” ș. a.
- Mesia, Mântuitorul (definire sumară): conform religiei creștine, parte a Treimii/Trimității care alcătuiește și caracterizează Ființa Divină Supremă/îl alcătuiește pe Dumnezeu, constituind o entitate unitară formată din trei părți distincte: Tatăl, Fiul și Duhul/Spiritul Sfânt. Din perspectivă teologică sau filosofică despre Trinitate s-ar putea scrie zeci, sute sau mii de pagini, și nu acesta este obiectivul prezentului material. Revenind, Mântuitorul (Fiul, în cadrul Trinității) este trimisul lui Dumnezeu (Tatăl), luând prin naștere formă umană (prin intermediul relației dincolo de intimitatea fiziologică reproductivă și deasupra acesteia dintre Duhul/Spiritul Sfânt și fecioara Maria din Nazaret), pentru a răscumpăra, prin jertfa de inspirație divină, Păcatul Originar al primilor oameni (Adam și Eva), păcatele omenirii și a înfrânge prin înviere moartea, Iadul, proiectând astfel o perspectivă a condiției umane nelimitate de acestea. De asemenea Mântuitorul (Salvator în limbaj actual) este cel care aduce, inițiază și promovează o „lege nouă” în cadrul vechii religii mozaice (propăvăduită/diseminată apoi de apostoli, discipolii săi) care, alături de credință, pune accentul în mod egal pe iubire, speranță, iertare, empatie, dreptate și ajutor față de semeni (a se vedea și mai jos). Pentru Mântuitor (în accepțiunea creștină), pe numele „civil” Isus/Ieșua din Nazaret, s-au folosit în text și echivalentele Dumnezeul-om, omul-Dumnezeu sau „Mielul Domnului” ș. a.
Evanglelia după Ioan, capitolul 2: Nunta din Cana “A treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galileea. Mama lui Isus era acolo. Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui. Când s-a isprăvit vinul, mama lui Isus I-a zis:, Nu mai au vin`. Isus i-a răspuns:, Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.` Mama lui a zis slugilor:, Să faceţi orice vă va zice`. Şi acolo erau şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţire al iudeilor; şi în fiecare vas încăpeau câte două sau trei vedre. Isus le-a zis:, Umpleţi vasele acestea cu apă.` Şi le-au umplut până sus., Scoateţi acum`, le-a zis El,, şi aduceţi nunului`. Şi i-au adus. Nunul, după ce a gustat apa făcută vin (el nu ştia de unde vine vinul acesta, însă servitorii,, slugile’, cei care scoseseră apa, ştiau - notă H. L.), a chemat pe mire şi i-a zis:, Orice om pune la masă întâi vinul cel bun şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun, dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum`. Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El. După aceea, S-a pogorât la Capernaum, împreună cu mama, fraţii şi ucenicii Lui şi acolo n-au rămas multe zile.” (Biblia, Noul Testament. Ediția tradusă și îngrijită de Dumitru Cornilescu, 1924; revăzută în 2010 și 2014; aceeași sursă și pentru citatele care urmează, cu excepția celor cu sursă neatribuită care provin din cunoștințele generale/memoria autorului acestui text).
Mă voi referi în explicație la ceea ce aparent constituie elementul de importanță secundară din întâmplarea relatată, și voi începe cu o paranteză. În paranteză doresc să insist asupra unei precizări, spunându-vă că aprehensiunile și criticile, sau o mare parte din respingerea ateilor (a acelora dintre ei care se mai obosesc să și citească părți din ceea ce repezintă principala „convenție creștină”, adică Biblia - respectând principiul ”audtatur et altera pars” al judecății și argumentării logice) față de mesajul acestei religii (mă voi mărgini să mă refer la aceasta acum), dincolo de confuziiile dintre a) biserică ca instituție și religie, b) dintre conținutul scripturilor și diverse interpretări ale acestuia, c) dintre mesajul transmis prin „textele sacre” și „slujitorii” lui (sau ai religiei, uneori ai instituției bisericii - „popii”, „pastorii”) ori d) dintre acesta și tradiție sunt generate mai ales de qvasi-repulsia omului modern față de limbajul arhaic scripturistic.
Limbaj care nu poate să fie altfel, data fiind vechimea lui multimilenară. Dacă am exprima exact aceleași lucruri într-un limbaj modern, actual, vorbind în loc de Dumnezeu sau Iahve de o entitate extraterestră ( = de dincolo de Terra)/extragalacică, superioară ca inteligență și capacități speciei umane, și care ar dispune de pildă inclusiv de capacitatea de proiecție la distanță a energiei (pe care a reușit să o obțină și specia noastră - specie care, de avansată ce este, a fost îngenucheată aproape complet de o molimă vreme de peste doi ani), prin utilizaraea laserilor de mare putere în scopuri de cercetare - dar, deja, și comerciale/industriale și de apărare - nu doar că am îndepărta o parte din reticența nepăsarea exstente în rândul celor menționați, dar le-am suscita, mai mult decât probabil, și interesul. Așa cum a reușit s-o facă, prin geniul său scriitoricesc din subspecia literară în care a scris, Frank Herbert, în seria „Dune” 4, unde reușește (re) crearea uimitoare, coerentă și plauzibilă a unui întreg univers, cu istoria, infrastructura, cultura, ideologia, mentalitățile, religia și miturile lui. Și în ale cărei prime două volume povestea lui Paul Atreides, fiu de duce dar și rod al preselecției genetice, ”Muad’dib” și ”Mahdi” („Mântuitorul”, „Mesia”) și a mamei sale Jessica Atreides (consoartă de duce, dar și Soră a Ordinului ”Bene Gesserit”) aduce mult, voit sau nu, cu povestea lui Isus și a mamei sale. Oricum, îmi permit să vă recomand lectura acestor cărți.
Închizând paranteza și revenind la exemplul nostru, oferit de evanghelistul Ioan, după o majoritate a opiniilor aceeași persoană cu apostolul (însoțitorul lui Isus) cu același nume, a cărui relatare (succedând cronologic celorlalte trei Evanghelii) mai e supranumită și „Evanghelia iubirii”, nu ne vom concentra asupra transformării apei în vin, una din minunile (nu neapărat cea mai semnificativă) care îi sunt atribuite lui Isus Cristos, cel considerat de Noul Testament drept Mesia, ci asupra relației dintre acesta și mama sa. Voi preciza înainte faptul, totuși relevant, că fapta relatată de Ioan este considerată drept primul miracol, dacă-l putem numi așa, înfăptuit de Isus.
Acesta îl realizează la cererea/rugămintea mamei sale, cea care l-a ținut în brațe, l-a protejat, l-a dus (împreună cu părintele adoptiv Iosif) la Templu, indiferent de/cu toată protecția divină de care copilul Isus se bucura. Pentru că din punct de vedere scripturistic, Isus Cristos (Ieșua, în aramaică și ebraica veche) este om și Dumnezeu, în același timp. Dimensiunea divină la care mă voi referi în acest caz este atotputernicia sub aspectul omniprezenței temporale. Dacă personajul literar la care m-am referit, Paul Atreides/Muad’dib, prin selecția genetică și cu ajutorul mirodeniei provenite de pe planeta (evident, ficțională) Arrakis/Dune, putea pătrunde pe „coridoarele timpului”, intuind/prevăzând viitorurile posibile, cu unele excepții, atotputernicia sub aspect temporal a lui Dumnezeu și a lui Isus ca fiu al său (conform textelor biblice) se manifestă, făcând abstracție de rolul divinității în generarea existenței universului și după cum accentuează și teologia și filosofia patristică, prin prezenta simultană în/cunoașterea momentelor temporale t-1 (trecutul), t0 (prezentul) și t+1 (viitorul), Dar această caracteristică este ponderată, sau dacă vreți limitată, de ceea ce am putea numi coerența voinței/atotputerniciei divine. Emulând limbajul biblic, în cadrul Genezei, în procesul de creare a Universului, Dumnezeu (sau, în limbaj nereligios, entitatea extratetestră/extragalactică superioară, în procesul de generare unei părți din Universul cunoscut) a decis cu temei (motivat) ca albul (mă refer la culoare) să fie alb și negrul negru, ele să nu fie substituibile, și manifestă coerență (inclusiv temporală) cu această decizie.
Prin urmare, decizând asupra existenței liberului arbitru încă de la apariția omului, și implicit prin existența naturii umane a lui Isus, Dumnezeu decide să-l „controleze” pe acesta doar prin cunoașterea viitorului - parafrazând Cartea apocalipsei 1:8, „eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul(, trecutul, prezentul și viitorul”). Cel care face alegerile este, de fiecare dată, individul. Altfel, dacă acțiunile sale ar fi predeterminate din exterior, pe cale de consecință logică lor nu le-ar putea fi atasată nici o responsabilitate care să îi incumbe acestuia, și el nu ar putea fi adus în fața niciunei instanțe (fie ea și una exclusiv morală) pentru faptele sale.
Acest lucru este valabil și în cazul lui Isus. Ca om, el dispune de liberul arbitru, și refuză constant să se folosească de puterile divine în folos propriu. Ca Dumnezeu, cunoaște însă viitorul. Știe că momentul minunii din Cana Galileii, cea solicitată de mama sa, nu fusese nici scris, cu atât mai puțin profețit (și pomenesc aici atenția aproape obsesivă acordată de evangheliști profețiilor care anticipau acțiunile celui considerat Mesia) ca parte din ceea ce am putea numi misiunea sa. La fel cum, pentru Paul Atreides/Muad’dib, momentul confruntării sale pe viață și pe moarte cu fremenul Jamis (provocat fiind de acesta) nu apăruse în niciunul din viitorurile prevăzute. Dar Isus alege, prin liberul arbitru, prevalența condiției de om asupra celei de Dumnezeu, din iubire filială și pentru a-i face pe plac mamei sale. Iar intensitatea afecțiunii filiale (vom face acum abstracție de limbajul aparent dur - folosit totuși de un bărbat matur, de peste 30 de ani, față de mama sa - de semnificația lui sau de posibile subtilități ale traducerii în română, inclusiv de filtrele culturale legate de civilizația iudaică de la început de secol I prezente sau nu în cadrul acesteia) se vădește atât în faptul că el, în pofida obiecțiilor verbale, nu ezită deloc în fapte (deși nuntașii se puteau lipsi de surplusul de vin, și nunta ar fi putut să fie una reușită și fără acesta), dar și din cunoașterea extrem de profundă firii lui de către Maria, mama sa. Ea nu insist pe lângă fiul său, ci le spune slujitorilor care serveau/ajutau la nuntă să facă ce va zice aesta. Și omul-Dumnezeu, manifestându-se în acest context ca un fiu bun mai presus de orice altceva, se supune rugăminții și dorinței mamei sale, formulate dintr-un preaplin al bunătății acesteia. Astfel - sau și astfel - omul Isus aplică ceea ce profetul Isus propăvăduiește. Textul scripturistic, cu valențe moralizator-normative evidente în ansamblul său, relevă în acest punct o puternică, prevalentă și duioasă umanitate.
În plus, acesta este unul dintre motivele principale pentru care mama lui Isus/Ieșua este numită, în cea mai cunoscută rugăciune creștină dedicată ei, „mai mărită decât Heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decat Serafimii”, două clase de ființe celeste (îngeri) aflate în unele din cele mai înalte poziții în ierarhia cerească iudeo-creștină, după Arhangeli.
Există câteva momente concrete în istorisirea Evangheliilor în care Isus recurge în mod manifest la liberul arbitru pentru a decide în privința modului în care își urmează și îndeplineste parcursul, deja trasat (de către Divinitate, din care este parte) și cunoscut al misiunii sale. O singură data, în cadrul episodului din Cana Galileii, omul Isus alege, pentru o miză ce putea fi usor trecută cu vederea de către toată lumea, să se abată de la „harta divină” din pură afecțiune filială, atribut al unei umanități firești și admirabile. Într-un alt episod, petrecut în ceea ce creștinii numesc Joia Mare, după „Cina cea de taină” speriat fiind (da, Isus a fost speriat, eu chiar cred asta citind Evangheliile) și într-un moment de slăbiciune perfect omenească el se roagă lui Dumnezeu, folosind apelativul „tată”, să treacă „paharul acesta” al amarului (arestarea, procesul înscenat, umilințele repetate, torturile, răstignirea, moartea) de la el, dacă se poate, dar rugămintea și rugăciunea finală este „facă-se voia Ta, Doamne, și nu voia mea (a omului - notă H. L.)” (Matei, 26: 39,42), simțindu-se aproape ușurat la sosirea celor trimiși să-l aresteze și întâmpinându-l pe Iuda Iscarioteanul cu apelativul „prietene” (idem).
Dincolo de momente precum cele pomenite, Isus foloseste constant și permanent liberul arbitru în mod tacit pentru a se feri, exclusiv cu puterile sale omenești, de (aproape) singura experiență umană care dorește să-i rămană străină, cea a păcatului, pentru ca jertfa lui să aibă valența mântuirii/salvării și să fie cea a „Mielului Domnului”. Dacă a reușit sau nu, din perspectiva Vechiului Testament și a tradițiilor sedimentate în zona acestuia, e discutabil. Isus încalcă porunca osificată a cinstirii Sabatului („nu omul e făcut pentru Sabat, ci Sabatul pentru om”, afirmă el - dar făcând o faptă bună în ziua a șaptea), desconsideră/destructurează etica religioasă formală (păcătoșii trebuie iertați, nu judecați, cu condiția de a nu mai păcătui 5; ba chiar merge în mijlocul lor și înconjoară de ei) precum și rolul privilegiat acordat „Poporului ales”, prin relațiile sale cu samarinenii și romanii. Aparent deci Isus încalcă Decalogul, iar a-l judeca prin perspectiva meritelor consacrate de creștinism, pe care el îl/le instituie, ar fi tautologic. Dar asta nu poate nega parcursul moral exemplar al vieții sale. Cine se simte capabil să o facă este îndemnat să ridice piatra…
Prin urmare, dragii mei, Maria, mama lui Isus, nu este doar cea care l-a născut pe cel care avea să răscumpere, conform Scripturillor creștine, Păcatul originar, să înfrângă moartea și Iadul, adică pe Mesia, izbăvitorul, salvatorul. Pentru că, potrivit lecturii proprii a Noului Testament, cu argumente (și vă voi mărturisi acum o convingere foarte intimă), eu cred că, spre deosebire de Rai (un loc/o stare atemporală apropiată de perfecțiune) Iadul, altul decât cel creat/recreat de noi pe acest Pământ (cu o perseverență demnă de cauze mult mai bune), nu (mai) există. Sau că ceea ce există pe post de Iad este doar confruntarea noastră în oglindă, într-o fază non/post-maslowiană, cu faptele comise pe parcursul vieții și cu propria cnștiință, în modul cel mai frust și despuiat de raționalizările pe care le folosim adesea pentru a ne victimiza, a ne justifica faptele sau a da vina pe alții pentru ele. Poate că această postură nu este la fel de înspăimântătoare pentru unii precum cea cu dracii cu coarne, copite despicate, furci și linguroaie cu care amestecă la cazanul cu pucioasă în care fierbem lent (și etern) la foc mic, dar cu siguranță că pentru mulți dintre noi (da, am folosit pronumele personal la persoana întâia, plural) ea nu reprezintă o perspectivă prea comodă.
Mama lui Isus este și mijlocitoarea, din proprie voință, chiar și dincolo de „harta divină” deja trasată, a iubirii, bunătății și iertării față de oameni a fiului ei Isus. După cum am văzut, rugănimțile ei nu au fost refuzate de Isus-omul, indiferent cât de marginale ar fi putut să pară în context, și cu siguranță, pe cale de consecință logică, ele nu vor fi refuzate de Isus-membrul-trimității-divine (supranaturale) mamei sale, devenită de asemenea ființă celestă și accedând în spațiul supraterestru în mod asemănător fiului său. Pentru că renașterea creștină a vechii religii iudaice constă, dincolo și după răscumpărarea omului prin jertfa de sine divinității umanizate și eliminarea morții fizice, în salvarea/re-îndumnezeirea acestuia (a omului) prin iubire și iertare, prin ajutor și educație (educatorul fiind chiar Isus), prin empatie. Adică prezentarea/aducerea la cunoștința omului credincios, prin exemplul propriu al Salvatorului, a unei noi perspective asupra reperelor și semnificațiilor presupuse de existența prototipului său divin pe care acesta este îndemnat să-l emuleze. Primul om (re)îndumnezeit, prin misiune dar și și viață/fapte, a fost Isus. Iar această misiune, apelând la comparația deja invocată cu Paul Atreides/Muad’dib (Mahdi) din seria „Dune”, este și devine uneori cumplită pentru omul Isus/Ieșua.
Se poate găsi, fără dubiu și expresis verbis, în (convenția din) Noul Testament, idea salvării/re-îndumnezeirii oamenilor prin iubire, iertare, empatie și bunătate/facerea de bine? Desigur. „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui:, Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete și Mi-ați dat de băut; am fost străin și M-ați primit; am fost gol și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să Mă vedeți; am fost în temniță și ați venit pe la Mine.’ Atunci, cei neprihăniți Îi vor răspunde:, Doamne, când Te-am văzut noi flămând și Ți-am dat să mănânci sau fiindu-Ți sete și Ți-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin și Te-am primit sau gol și Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniță și am venit pe la Tine?’ Drept răspuns, Împăratul le va zice:, Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.’ ” (Matei 25:, 31-41)
La întrebarea de ce rugăciunilor „drepților” (și ale păcătoșilor conștienți de povara lor, deopotrivă) nu li s-a răspuns mai devreme, iar reformarea relației omului (centrul creației) cu Divinitatea/Supranaturalul nu s-a produs mai devreme (cu zeci/sute de mii de ani în urmă) nu sunt calificat, prin prisma cunoștințelor pe care le dețin, să răspund. Mai exact, nu am un răspuns la interogația de ce salvarea (ca să evit termenii, izbăvire, mântuire, care, după cum explicam, trezesc respingere qua arhaisme, împreună cu conținutul transmis) nu s-a produs, temporar/cronologic, mai rapid. Oricum, dacă am porni de la supoziția că rugăciunile au efect, și am încerca să-l cuantificăm prin raporturile dintre persoanele celeste, cu sigranță ce cele mai eficiente dintre ele, după cele adresate Trinității, ar fi (cel puțin la egalitate cu cele direcționate către Arhangeli) acelea dedicate Sfintei Maria, mama lui Isus 6.
„Revoluția” lui Isus mai produce o modificare importantă a raporturilor din interiorul specie umane, prin intermediul relațiilor acesteia cu divinitatea, reprezentată de omul-Dumnezeu (ființă supranaturală, extraterestru net superior la capitolul capacități și abilități specie umane). Femeii „Eva-provenind-din-coasta-lui-Adam”, femeia subordonată bărbatului din Vechiul Testament (aceasta fiind o imagine totuși prea simplificată și schematizată, dar care nu face obiectul acestei analize) îi ia loc femeia născătoare de Dumnezeu, care aduce nu doar salvarea (a se vedea mai sus) ci și mijlocește (neobosită) iubirea, iertarea, bunătatea, educația, mângăierea și vindecarea, ajutorul și călăuzirea oferite de divinitate. Femeile, chiar cele păcătoase, (fost) adultere, sunt destigmatizate nu doar prin căință (o acțiune pe plan interior, sufetesc - regretul sincer), ci și prin ceea ce Nietzsche (adversar al practicării celei dintâi) numea capacitatea de a remedia răul făcut prin acțiuni contrare acestuia („Du-te și nu mai păcătui!”). Ele apar adesea ca model de empatie, perseverență în bine și curaj, și putem să spunem că sunt (Maria Magdalena/Maria din Magdala, conform unor interpretări neunanime ale textelor sacre, și care diferă în funcție de denominațiunile creștine, fosta femeie adulterină, dacă nu char prostituată - fiind poate prima între ele - excepție făcând de mama lui și de rolul ei aparte) cele mai loiale și curajoase companioane ale lui Isus, omul-Dumnezeu. Pentru ele nu cântă cocoșul de trei ori, ele nu percep/nu țin cont de amenințarea Sinedriului, calvarul drumului crucii și mulțimile care huiduie nu le împiedică să-l parcurgă și realitatea inspăimântătoare a răstignirii nu le face să lipsească de la locul supliciului.
Ele nu strigă Baraba, ci Isus, la consulatarea mulțimilor organizată ad-hoc de Pilat din Pont, procuratorul împăratului Tiberiu. Alături de Iosif din Arimateea sunt primele care se ocupă de cele rânduite legate de moartea lui Isus. Ele sunt cele care văd și cred primele învierea, și sunt cele care o vestesc (paradoxal) apostolilor. Așa cum Maria, mama lui Dumnezeu, este potrivit rugăciunii mai mărită decat Heruvimii și mai slăvită decât Serafimii, femeile-discipoli ale lui Isus (mama sa fiind adesea alături ele), Maria Magdalena, Maria și Marta, surorile lui Lazăr/Eleazar (cel înviat de Mesia, potrivit Evangheliei după Ioan), precum foarte posibil și altele care nu sunt pomenite cu numele, au fost nu arareori chiar mai aproape de Isus și înaintea apostolilor prin faptele lor, chiar dacă acestea se regăsesc mai greu (sau chiar se rătăcesc) în istoria consememnată, dar mai ales circulată ulterior. Nicio discriminare sau subordonare de gen social, în afară de una care ar ține de ce am putea numi „o diviziune instrumentală a muncii” nu poate fi originată în Noul Testament. Modelul oferit de acesta prezintă femeile într-o lumină prin reflexiile căreia ele (re) devin „jumătățile noastre mai bune”.
Dragi cititori, vă urez tuturor, făcând apel și la paradoxul atribuit lui Pascal 7, să aveți de partea dumneavoastră rugăciunile către, și/sau mijlocirea celei care este, conform credinței creștine apostolice, mama lui Isus, Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului. Pentru dumneavoastră înșivă, pentru cei apropiați și pentru fapte drepte, demne, empatice și bune, pline de iubire și iertare față de cei din jur.
La mulți ani și un An Nou fericit!
Observație: Normele scrierii potrvit canoanelor teologice creștine (folosirea majusculelor, spre exemplu, dar nu numai) au fost respectate doar parțial (și mai cu seamă în cazul citatelor) în cadrul acestui text, întrucât, după cum am mai precizat, perspectiva analizei nu este una preponderent (și în niciun caz exclusiv) teologică.
1În volumul Gaetano Mosca - The Rulling Class. Elementi di Scienza Politica, McGraw - Hill Book Company, New York -Toronto - London, 1939
2Încălcarea drepturilor celorlalți poate fi un atribut al fundamentalismelor religioase, dar nu numai. Deși, paradoxal, și voi ilustra acest lucru cu exemplul poate cel mai vizibil în prezent, cel al fundamentalismului islamic, relația sa (și a mișcărilor teroriste pe care le-a instrumentat, sau care l-au utilizat pe post de legitimare) nu este una deloc liniară cu religia de la care se revendică, și de multe ori nu se poate vorbi de o legitimare validă a fundamentalismului (în diversele sale variante), direct sau indirectă, prin apelul la credințele, valorile și normele acesteia. Acest lucru este precizat, repetat, detaliat și nuanțat de diverși exegeți ai islamului sau clerici musulmani. O excepție notabilă constituie Marele Ayatollah (clericul șiit) Ruhollah Khomeini, unul din teoreticienii fundamentalismului islamic, și apoi un practician convins al acestuia ca unul din principalii artizani al regimului teocratic totalitar numit Republica Islamică Iran (după 1979), calitate în care s-a remarcat ca unul dintre marii călăi și criminali ai istoriei, fiind responsabil direct au indirect de suprimarea a (foarte probabil) multe sute de mii de vieți. Lăsând de o parte această excepție (în cadrul căreia se înscrie în mare măsură și Marele Aytatollah succesor lui Khomeini, Ali Khamenei, „în funcție” și în prezent), și alte câteva asemănătoare, o majoritate a exegeților și clericilor mențiomați precizează că viziunea despre Islam a majorității liderilor audodeclarați ai diferitelor secte/grupări fundamentaliste, multe create ad-hoc (aceștia - precizare interesantă făcută de profesorul și autorul clujean Sandu Frunză în lucrarea, relativ recent reeditată, Fundamentalismul religios și noul conflict al ideologiilor - având, cei mai mulți dintre ei, ca background…. studii în demeniul tehnic sau al științelor exacte în cadrul universităților din Occident) promovează o variantă simplificată/ amputată aproape de caricatural a Islamului. Un exemplu clasic al acestei simplificări excesive îl reprezintă conceptul/noțiunea de Jihad („Război sfânt”), care de la semnificații subtile de tipul luptei pentru purificare interioară a individului sau cea relativ limitativă de război defensiv („în apărarea credinței”) a ajuns să fie folosit pentru a justifica orice fel de tip de violență armată, mai mult sau mai puțin organizată, arbitară sau adesea criminală, împotriva unor „inamici” de circumstanță.
De fapt, ca o concluzie legată de fundamentalism/fundamentalisme și sumarizând, caracteristica de căpetenie a acestuia/acestora nu este aceea că sursa primară a adevărului provine de la divinitate, ori că forma sa ultimă este determinată de aceasta (convingeri care sunt, în esență, caracteristice tuturor credințelor religioase - însă acest adevăr primar/ultim poate fi abstract și cunoașterea/accederea la el mediate de legi ale naturii, știință, voință umană/liber arbitru, nu doar de revelație - el acționând adesea ca un principiu ordonator și unificator) ci crezul că toate/fiecare adevăr (fie ele reprezentate de evenimentele cele mai mundane sau banale) provin direct de la dininitate, iar accesul real la el este asigurat doar (dau mai ales) prin revelație. Această trăsătură este împărtășită cu fundamentalismele ideologice/ideologiile totalitare. Episodul anecdotic atribuit propagandei vremii din Republica Populară Chineză (în perioada „Revoluției culturale”, sau curând după aceasta) cu chirurgul chinez care, ajungând într-un impas în mijlocul unei operații extrem de dificile, se oprește din căutarea soluțiilor medicale care păreau imposibil de gășit, citește un pasaj din Cărticica roșie a lui Mao și apoi, străluminat, duce intervenția chirurgicală la bun sfârșit s-ar putea integra perfect în mediul ideologic din Republica Islamică Iran (în „era Khomeini” sau după) dacă am substitui Cărticica roșie cu Coranul.
Un alt tip de provocare mai nouă pentru unele drepturi care acoperă practice religioase tradiționale precum cele legate de consumarea hranei cușer sau halal (în religiile mozaică, respectiv musulmană), care presupune inclusiv respectarea anumitor modalități de sacrificare a animalelor, poate pune drepturile religioase în conflict cu cele ale acestora.
3Textele religioase, revelate și/sau inspirate de divinitate, ori relatând acțiuni ale acesteia, trebuie citite (atenție, accentuez diferența de nuanță, citite și nu interpretate) creativ, și asta de către fiecare generație. Pentru că divinitatea, potrivit interpretărilor religiei/religiilor, este depozitara cunoașterii supreme și absolute. Ceva de care ființele umane se pot apropia doar gradual și parțial, prin evoluția patrimoniului cunoașterii în timp. Varianta alternative (singura la îndemâna fiecărei generații, pentru a pătrunde măcar în parte sensurile multiple ale textelor scripturistice) este lectura creativă, neosificată a acestora. Aceasta, desigur, fără a ignora prin necunoaștere sensurile atribuite lor anterior.
Prin urmare, nu cred că se poate afirma că textele scripturistice (biblice) creștine, din Vechiul sau Noul Testament, sunt în dezacord (și nu pot fi aduse argumente în acest sens) cu teoriile evoluționiste sau ale Big Bang-ului/Marii Explozii Inițiale, după cum nu putem susține nici că se află în acord cu acestea. Trebuie totuși subliniat faptul că Biblia/Sfânta Scriptură creștină include ea însăși o variantă evoluționară, și nu statică, și o succesiune de evenimente care prezintă dezvoltarea (evoluția) istorică a speciei umane.
Pe de altă parte, cum foarte pertinent sublinia Nietzsche în critica sa nihilist-destructuratoare (în cazul la care mă refer, a științei), rezultatele cercetării științifice, fie de laborator, fie prin observare controlată (cvasi-experimente) sunt valide și verificate, prin studierea impactului (sau al lipsei acestuia) variabilelor independente (mai simplu, cauza sau cauzele) asupra celei dependente (simplificat, efectul) la momentul t (momentul definitivării cercetării). Faptul că se consideră că legea ștințifică demonstrată/relația cauzală descoperită este valabilă și la momentele (ulterioare) t+1, t+2 sau t+n reprezintă, la rigoare, o simplă asumpție, care presupune (și atât) că între momentele temporale enumerate pe lângă de cauzele descoperite la momentul t (care generează efectul la care mă refream) n-au intervenit altele, sau că acestea nu au suferit modificări. O asumpție, deci, și nimic mai mult.
4Serie de romane SF apărută pentru prima data în traducere în limba română la jumătatea anilor 1990, la Editura Nemira.
5Desigur că orice credință religioasă include și o serie de standarde morale maximale, normative, inerente nu doar conceptului de morală teleologică și de bine de sorginte divină, ci și aceleia de ordine socială dreaptă (a se vedea și explicațiile date conceptului de religie în glosar). Dar Evangheliile cuprind și câteva exemple cu adevărat tulburătoare, (și care ne îndeamnă pe termen lung la reflecție) de citate din, și/au fapte ale lui Isus. Cele în care în atitudinea față de păcat (infracțiunea la adresa moralității) și păcătos prevalează respectul transformat/transfigurat prin iubirea de tip agape (iubirea de semeni ca fiind creați după chipul și asemănarea aceluiași Dumnezeu), precum acela oglindit în îndemnul „nu judecați (pe alții) ca să nu fiți voi înșivă judecați”, ori în provocarea „cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea (în femeia adulteră)” sau ilustrat de momentul de maximă intensitate care are loc într-un context de suferință atroce, acela al mărturiei „tâlharului pocăit” răstignit în dreapta lui Isus, care ne arată că iubirea singură, ca atare, și pocăința (regretul sincer și solicitarea iertării) ar putea (iar în ultimul caz acest lucru se întâmplă cu siguranță) să aducă mântuirea, indiferent de normativul care funcționează pe post de reper moral maximal. Din această perspectivă cazurile de tipul celor enunțate (și la fel unele episoadele implicându-i pe samarineni sau romani, cei care „nu-l cunoșteau pe Dumnezeul adevărat”, și față de care Isus acționează de asemenea precum un salvator și fără discriminări - cum am tinde să ne exprimăm în prezent) aduc surprinzător de mult cu conceptul de „ispășire a unei pedepse” la care se referă Nietzsche (acest adversar aparent atât de fervent al creștinismului), care postulează că pedeapsa pentru o crimă („ispășirea” ei, în sensul originar al termenului) trebuie să-l curețe pe criminal, juridic dar și moral, de responsabilitatea și vina atașate crimei, să-i șteargă stigma și să-l facă apt (din nou, juridic și mai ales moral) pentru reintegrarea demnă în societate. Desigur că aceste exemple oferite de Isus nu pot reflecta niște episoade/ipostaze aleatoare, potrivit principiului coerenței voinței/atotputerniciei divine. De aceea ele ar trebui să ne îndemne, cum sugeram. la și mai multă reflecție.
Aparent, un exemplu diferit este cel al tânărului bogat, și al replicii adresate de Isus discipolilor după încheierea dialogului cu acesta. Dar să nu uităm că ambele au în vedere în primul rând faptul că ceea ce căuta să afle tânărul, care „cunoștea și păzea poruncile” (moralei religioase) era legat de ce ar trebui să facă pentru a avea garanția/certitudinea mântuirii/salvării, acest „prag maximal” fiind avut în vedere și de Isus în privința soluției pe care i-o oferă („vinde tot, împarte averea săracilor și urmează-mă”) cât și în comentariul său către discipoli, după ce tânărul pleacă („mâhnit”, precizează Evanfhelile), „este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechile acului decât pentru un bogat să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. În al doilea rând, ceea ce contează este contextul cât se poate de concret și aplicat (din păcate rămas la fel de actual și astăzi) în care au loc aceste discuții, context concret care modelează forma pe care o iau multe episoade din viața și faptele lui Isus. Este vorba de puținătatea și distribuția inegală a resurselor (atunci dar și acum), în care delimitarea dintre atuul (material, social, la nivelul confortului existenței) posesiunii unei averi și dezavantajul în care se poate acesta transforma, din punct de vedere moral (dar și social) față de cei care supraviețuiesc cu greu în sărăcie este una extrem de greu de făcut. Responsabilitatea morală suplimentară a posesorului de avere (fie el tânărul bogat din Biblie, indivizii extrem de bogați din prezent sau statele și multinaționalele cu PIB/cifre de afaceri de multe miliarde/trilioane de dolari sau euro) față de săracii lumii, indiferent de religie (sau de lipsa acesteia) este una evidentă. Acesta este este aspectul problematic asupra căruia Isus dorește să atragă atenția, în mod repetat, în două rânduri, în cadrul episodului menționat.
Mâhnirea care-l cuprinde pe tânărul bogat nu este însă nici pe departe un semn al damnării lui, cu atât mai puțin al unei mântuiri imposibile. Ea îi deschide doar calea spre auto-reflecția critică necesară, si spre conștientizarea situației sale complexe. „Cele ce sunt cu nepuțință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”, afirmă Isus conform Evangheliei după Luca (18: 27) la finalul întâlnirii pomenite, adresându-se apostolilor. Nimic nu împiedică un parcurs ulterior posibil în care tânărul bogat să-și fi dobândit mântuirea fie prin păstrarea cu grijă a unei cumpene drepte în viața lui (alertat fiind de cuvintele cu valoare de avertisment spuse de Isus) ori chiar (de ce nu?) printr-o faptă exemplară precum aceea recomandată de Isus (ori una echivalentă ei, sau acelora prezentate în exemplele concrete enumerate anterior).
6Să nu privim aceste lucruri ca fiind triviale sau nesemnificative - cum (măcar parțial pe bună dreptate) le reproșa tânărul Karl Marx așa-numiților „hegelieni de dreapta” în Ideologia germană. Dacă pătrundem în, și acceptăm/preluăm logica internă a creștinismului (apostolic - și folosesc termenul pentru a caracteriza în special bisericile catolică - inclusiv greco-catolică - și ortodoxă, dar nu numai), chestiunea discutată vizează nu doar restul vieții noastre, urmând celei cunoscute/palpabile, ci și evaluarea noastră morală în cadrul a ceea ce creștinii numesc „Judecata de Apoi”.
7„Dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există și nu crezi, atunci ai pierdut totul.” (Blaise Pascal).
Aparent, acest paradox este refutabil logic prin faptul că Dumnezeul care există ar putea fi (și) altul decât Dumnezeul creștin, acest lucru anulând valoarea de adevăr a panseului atribuit lui Pascal. Această refutabilitate poate fi însă respinsă, sau cel puțin relativizată logic, de fapul că orice divinitate (creștină sau nu), perfectă prin definiție (la nivelul cunooașterii și al moralității) nu ar putea pretinde de la ființele umane (care sunt - mai mult sau mai puțin - creaturile sale, și imperfecte prin definiție), decât o cunoaștere parțială și deci mai-puțin-decât-perfectă a sa ca divinitate. Practic, cei care avansează această critică eșuează tocmai în înțelegerea ideii de divinitate. Prin urmare „credința” (pentru a prelua din citatul atribuit lui B. Pascal) manifestată față de idea de divinitate pomenită ar rămâne meritorie în sine și ar fi răsplătită de căre Ființa Supremă, fie că ea ar reprezenta materializarea Dumnezeului creștin sau nu. În subsidiar, mergând poate mai departe de ideea de ecumenism și cu toate conotațile iconoclaste posibile, nu ar trebui respinsă ipoteza potrivit căreia aceeași divinitate („entitate extaterestră/extragalactică superioară”) a inspirat religii diferte, adaptate unor context istorice și culturale diferite. Fapt care ar scurtcircuita complet logica construcției critice care consideră că paradoxul atribuit lui Pascal e refutabil logic. Singura variantă de argumentație care ar mai putea susține refutabilitatea sa (și a fost și aceasta avansată public spre dezbatere) ar fi aceea a unei divinități care al cărei act de creație a speciei umane (și probabil a Universului) reprezintă un gest suprem de ironie, în care cei răsplățiți după viața pământească vor fi tocmai cei care nu cred „pentru că acest Dumnezeu nu le-a oferit dovezi privind existența lui”. Legat de tenabilitatea acestei ipoteze, prefer să las evaluarea sa la latitudinea dumneavoastră…
O obiecție mai serioasă ar putea fi totuși adusă la adresa „paradoxului lui Pascal”, și anume aceea că argumentul pe care el îl invocă în favoarea credinței este unul utilitarist/utilitarian, sau instrumental. Or o morală sau credință subordonată existenței recompenselor și pedepselor nu mai este morală sau credință în sine - și sunt extrem de numeroși autorii care s-au pronunțat, direct sau tangențial, legat de această idee. Dar dacă morala și credința de tip utilitar reprezintă (aproape) singurele forme ale acestora accesibile majorității oamenilor ca ființe imperfecte, dacă (simplificând) credința în Rai (și mai ales în Iad) ca recompensă (și în special ca pedeapsă) îi determină pe cei mai mulți dintre noi și se abțină de la fapte imorale sau abominabile și să fie corecți sau chiar buni cu semenii, inclusiv în cele mai intime foruri ale acțiunilor/gesturilor lor, nu sunt ele suficiente, decente și funcționale, sau în orice caz preferabile lipsei de moralitate (credință)? Acest tip de raționament este prezent în gândirea multor autori de orientare conservatoare (de toate nuanțele), și este relativ dificil de combătut. Chiar dacă am putea oricând reveni la replica (perfect logică și ratională, cum menționam mai sus) că moralitatea condiționată de beneficii și penalități este orice altceva dar nu moralitate/etică în sine. Acestui raționament valid nu mă pot însă abține, în cel mai realist registru, să nu-i adaug întrebarea: „(Așa este!) Dar avem la dispoziție/îndemână altceva mai bun, și mai ales ceva care să fie în mod dovedit functional?” Ne-am putea referi la educație, și cred că această trimitere cere într-adevăr o reflecție serioasă în ceea ce o privește, din partea noastră a tuturor. Mai întâi legată de ce fel/tip anume de educație ar forma și genera reflexe, comportamente și acțiuni morale. Iar mai apoi, pornind de la constatarea anecdotică că (tind să cred) nu există vreunul dintre noi care să fi cunoscut cel puțin o persoană extrem de educată (formal sau nu) dar de un egoism feroce, o reflecție privința posibilitatea existenței unei morale (a unor principii morale) originate intuitiv/rational în ființa umană (înainte sau dincolo de educație), la care au făcut referire în moduri diferite Immanuel Kant sau autorii utilitarieni (Jeremy Bentham, James și John Stuart Mill).
Totuși, acestui argument și celor deja expuse legate de „paradoxul lui Pascal” trebuie să le mai adăugăm o precizare. Blaise Pascal (1623 - 1662) îi precede cronologic lui Pierre Bayle, gânditor francez considerat precursor al enciclopediștilor. Acesta afirmă, primul, în anii 1690, că și oamenii care nu cred în Dumnzeu (ateii) pot poseda o moralitate/conștiință, adică noțiuni bine definite legate de bine și rău. Am făcut această adăugire cu un singur motiv, acela de a sublinia că judecata/„paradoxul” lui Pascal (sau atribuită/atribuit acestuia) sunt adesea evaluate făcând excepție de partea lor implicită. Și anume aceea că dacă Dumnezeul creștin (și divinitățile tuturor religiilor) reprezintă sursa cadrului format de reperele morale, omul find/trebuind judecat în funcție de aderarea la, și mai ales de comportamentul legat de acestea. Adică tinând cont în primul rând de modul în care le internalizează și le aplică în acțiunile sale. În lipsa acestor acțiuni concrete, credința/venerarea divinității nu este considerată doar insuficientă, ci mai degrabă chiar o formă fără fond. Pentru a judeca un om trebuie să-i cunoaștem și cântărim faptele, iar pentru a evalua o religie trebuie să studiem valorile și acțiunile pe care le promovează. Aceasta, desigur, dacă ne încumetăm în mod serios la un asemenea demers.
O ultimă remarcă, în legătură indirectă cu precizarea de mai sus, se referă la posibilitatea folosirii mesajului conținut în „paradoxul lui Pascal” mod oportunist, și este una prin care țin să atrag atenția că această opțiune poate fi una riscantă, condiționată de multe variabile care nu depind de cel care ar apela la ea. Este ceea ce, conform unei istorisiri (posibil apocrife), pusă în circulație (mai ales) de către adversarii săi, e posibil să i se fi întâmplat ilustrului gânditor și autor iluminist Voltaire. Aflat pe patul de moarte, la Paris, și aparent regretând o parte din criticile virulente adresate bisericii catolice, acesta, spune povestirea, ar fi trimis (de mai multe ori) după preoți (pentru a-i da ultima împărtășanie) în momentele când se simțea mai rău, doar pentru a-i alunga (în mod repetat) în cele în care părea să-și mai revină - în acest întreg „du-te-vino” filosoful ajungând să se stingă neîmpărtășit. Soarta sa, din acest punct de vedere, evident conform variantei relatate, a fost una similară cu a tânărului cioban (excesiv) de glumeț Petre/Petru, din cunoscuta poveste „Petrică și lupul”.
Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.
