Viața pe credit, un ingredient al tranziției spre nicăieri

Românii sunt cei mai nefericiți dintre europeni, potrivit unui sondaj realizat de Comisia Europeană pe un eşantion de aproximativ 30.000 de cetăţeni din UE.

Media de fericire a tinerilor din România este de doar 6,69% pe o scară de la 1 la 10. Potrivit unei analize a Consiliului Tineretului din România, 64,7% dintre tinerii între 15 și 29 de ani trăiesc în locuințe supraaglomerate, față de media europeană de 27,5%. Costul închirierii unei garsoniere în București este în medie de 200 de euro. Unii dintre studenți se pierd pe drum și din cauza faptului că părinții, mai ales cei din mediul rural, nu îi mai pot întreține cu casă și masă în centrele universitare. Așa se face că împlinirea destinelor nu se împarte corect pe cap de locuitor.

De unde începe și unde se pietrifică fericirea cea de toate zilele

Mă preocupă de mai multă vreme, spre amurgul vieții, problema contorizării și capitalizării fericirii în contextul clișeelor lozincarde privitoare la diseminarea stării de preaplin a ființei. „Fiecare om are cel puțin un loc pe lume unde să se poată duce“ (Miguel de Unamuno). Nu am găsit răspunsul la imperativul stării de fericire (studiile și cărțile sunt în genere irelevante), dar am reușit să invoc meandrele nefericirii. Sunt atât de la îndemână, încât penița nu își mai are rostul. Dacă toată viața adultului e o ispășire a copilăriei, atunci realitatea ne trage implacabil de mânecă. Dacă fericirea nu se împarte corect pe cap de locuitor, atunci avem o problemă a comunității, a familiei, a omului care se uită în fiecare dimineață într-o oglindă viciată.

Ce poate să incrimineze lipsa unui baton de ciocolată

Pe la începutul primului an postdecembrist, o femeie împreună cu copilul ei de cinci-șase ani a intrat într-unul din magazinele alimentare din București care începuseră să vândă și alte produse în afară de peștele congelat sau la conservă – vă amintiți reclama comunistă „Nici o masă fără pește“ –, ghearele de pui și nechezolul, care se vindeau la liber, sau pâinea, zahărul, uleiul, ouăle, făina, mălaiul, care în ultima decadă a lui Ceaușescu se vindeau pe cartelă.

În vitrinele și pe rafturile acelor magazine, în care până la masacrul securisto-iliescian din decembrie ’89 sufla vântul sărăciei lucii, au început să se răsfețe portocalele, ciocolata, pulpele de pui, carnea de porc și cel mai râvnit produs din import, Pepsi-Cola, la sticla de 250 ml.

Femeia și-a cumpărat ce avea nevoie și l-a tras ușor de mânecă pe copil, care se uita fascinat la raftul plin cu batoane de ciocolată. O femeie „de condiție bună“, îmbrăcată într-o haină de blană, s-a apropiat de mama copilului și s-a oferit să-i cumpere băiatului un baton de ciocolată. „Mulțumesc, doamnă, aș putea să-i cumpăr eu, din toată sărăcia, dar dacă îi cumpăr acum, o să-mi mai ceară și altă dată“.

Întâmplarea asta din geamantanul meu cu amintiri a rămas vie și am mai povestit-o cu ani în urmă tot la DW. Meandrele memoriei îmi arată și acum fața copilului înecată-n lacrimi și tristețea-revolta-supliciul din privirea mamei ca un bisturiu în carnea vie a realității.

Ce s-a ales de copilul înlemnit în fața raftului cu batoane de ciocolată? Îmi place să cred că mâhnirea ingenuă l-a făcut să poată cumpăra atâta ciocolată cât să ajungă pentru o mulțime de copii săraci.

Povestea, un ingredient înlocuit de mercurialul limbii de lemn

Sigur că preavizul și avizul arestărilor îmbuibaților vremii, de la interlopi și afaceriști veroși la politicieni, desfrâul de pe scena politică, legile care lasă mereu o portiță de scăpare pentru potentații zilei, cauzele și măsurătorile măsluite ale bramburelii din școli, instrumentarul chirurgical virusat al unor medici puși pe căpătuială, ingerința politicului în Justiție, cornul abundenței în ale celor lumești în curtea unor preoți și ierarhi ai Bisericii, violența, invidia, intoleranța, desfrâul gândului, al vorbei și al faptei din România profundă, toate acestea și încă altele fac și trebuie să facă parte din inventarul cotidian al mass-media.

Dar din cea mai mare parte a ofertei cotidianului lipsește povestea. La începutul anilor ’90, un jurnalist bun era și un bun narator. Subiectele de actualitate erau a prióri și o formă de inchiziție a limbajului de lemn împământenit de regimul Ceaușescu și, înaintea lui, de Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu.

Am convingerea că presa scrisă, care se vindea ca pâinea caldă în anii ’90, a dispărut aproape în întregime nu doar în urma înscăunării regatului Google și apariției a sute de posturi de radio și televiziune ca ciupercile după ploaie, ci și din cauza înhumării narațiunii, a scrisului cursiv, a gândului preaplin care trebuie rostit coerent.

Noul limbaj de lemn, noile stereotipuri, frazele golite de conținut au îndepărtat în primul rând tinerii de foșnetul și mirosul de cerneală al ziarelor. Copiii nu mai știu să povestească și din cauză că nu li se livrează povestea, la școală, dar și în familie. Rata aiuritoare a analfabetismului funcțional, de la grădiniță până la studenție și studiile doctorale măsluite, e tributară unei societăți consumeriste de senzațional, de fapt divers, de „cine cu cine“, de „care pe care“, de nostalgia trecutului comunist și de speranța călâie, mereu reîncălzită, într-un viitor déjà-vu.

Edictul lui Petru Rareș aflat în pribegie „Vom fi iarăși ce-am fost, și mai mult decât atât“, însușit fraudulos de CV Tudor și perorat subliminal în același stil demagogic de apostolii AUR, ne face victimele unei realități paralele fără conținut.

Nu generalizez și nu pun în genunchi pe coji de nucă poporul meu, românii din țară și de aiurea. Doar consemnez, mâhnit, abulia în care ne scăldăm și acum, după 33 de ani de la împușcarea Ceaușeștilor.

Reflecția severă asupra istoriei fiecăruia e cenzurată de optimismul abulic, de autosuficiența multora în fața zilei de mâine, de gândul năuc al dorinței de reîntoarcere la regimul totalitar în care foamea, frigul și frica ne-au marcat existența.

Vin și spun că probabil toate aceste directive abominabile ale regimului Ceaușescu nu ne-au fost de-ajuns, de vreme ce aproape jumătate din popor este tributar comunismului răstălmăcit.

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Răzvrătirea tinerilor care muncesc. „Trendul” prin care își arată dezgustul pentru societate și joburile prost plătite: în pijamale și papuci de casă la birou

Există un nou trend, un tip de videoclip "pregătește-te cu mine" în China, în care tinerii prezintă ținute pentru muncă atipice. Tinerii din China își îmbracă pijamalele, papucii și...

Câți români mănâncă în fiecare zi carne. Interesul pentru alimentaţia pe bază de plante, în creștere

Aproape o treime dintre români (31%) consumă carne zilnic, în timp ce patru din zece persoane (39%) se orientează spre alternative pe bază de plante, arată un rezultatele unui studiu de...