Cum poate fi doborât un tiran. Trei pași eficienți care l-ar scoate din joc pe Putin ANALIZĂ

Vineri, 12 August 2022, ora 12:53
6979 citiri
Cum poate fi doborât un tiran. Trei pași eficienți care l-ar scoate din joc pe Putin ANALIZĂ
Vladimir Putin, presedintele Rusiei FOTO Hepta

Cinicii s-au grăbit să tune și să fulgere cu privire la presupusa ineficiență a retragerii companiilor multinaționale și a sancțiunilor guvernamentale globale în schimbarea comportamentului autocraților brutali, cum ar fi președintele rus Vladimir Putin, arătând exemple ineficiente precum Cuba, Iran, Venezuela, Siria și Coreea de Nord.

Politicianul francez Marine Le Pen a cerut recent încetarea sancțiunilor „inutile” împotriva Rusiei, ca răspuns la invazia acesteia din Ucraina, aceeași ideea expusă și de un editorialist de la The Guardian care a scris că „Sancțiunile occidentale împotriva Rusiei sunt cea mai prost concepută și contraproductivă politică din istoria internațională recentă”. Paul Krugman, de la New York Times, a enumerat, de asemenea, în mod selectiv, exemple de embargouri economice ineficiente, dând exemple chiar și din secolul al XIX-lea, într-un articol recent.

Cu toate acestea, o echipă de cercetare de la Universitatea Yale, de 42 de persoane, care include cercetători pe teren în Rusia și în toată Eurasia, și cu contribuții cruciale din partea Franek Sokolowski și Michal Wyrebkowski, a constatat într-o analiză cuprinzătoare că economia rusă este deja supusă unei presiuni serioase. Totuși, în continuare se perpetuează ideea că un regim autoritar poate pur și simplu să ignore dificultățile economice și să reziste democrațiilor liberale occidentale într-un „război de uzură”.

Că presiunea economică nu poate schimba sau chiar pune capăt regimurilor autoritare este o afirmație pur și simplu care nu este susținută de dovezi, subliniază Foreign Policy. De fapt, cercetarea evidențiază că numai în ultimele decenii, există cel puțin zece exemple proeminente care reafirmă că atunci când societatea civilă s-a prăbușit prin implozie economică indusă extern, liderii autocrați au fost răsturnați brusc. În fiecare dintre aceste cazuri — care includ Muammar al-Gaddafi al Libiei, Slobodan Miloșevici al Iugoslaviei, Augusto Pinochet al Chile, Wojciech Jaruzelski al Poloniei, Erich Honecker al Germaniei de Est, Nicolae Ceauşescu al României, P.W. Botha din Africa de Sud, junta militară din Argentina anilor 1980, Ian Smith din Rhodesia și dominația colonială britanică în India – autocrații și-au pierdut legitimitatea când colapsul economic a precedat revoluția internă.

Orice colaps al regimului este, evident, cauzat de o confluență de factori, așa cum au explorat alți experți. Totuși, în același timp, unele modele sunt ușor evidente din analiza cazurilor în care implozia economică a precedat colapsul, dezvăluind cel puțin trei lecții cruciale și transferabile despre modul în care presiunea economică poate fi cea mai eficientă.

Izolarea cât mai completă a națiunii sancționate

Supraviețuirea supărătoare a națiunilor sancționate, precum Coreea de Nord și Cuba, este invocată în mod regulat de cei sceptici cu privire la blocadele economice. Coreea de Nord este complet dependentă din punct de vedere economic de China, care reprezintă peste 90% din comerțul său total, inclusiv majoritatea importurilor de alimente și energie. În ciuda unor avertismente limitate de a-și reduce belicozitatea în regiune, China a evitat orice acțiune care ar pune în pericol regimul de conducere al Coreei de Nord.

Desigur, Coreea de Nord este un activ strategic de apărare pentru o China din ce în ce mai orientată spre expansionism. Unii experți cred chiar că Beijingul se poate baza pe capacitatea de lovitură ofensivă a Coreei de Nord pentru a dezactiva sistemul de avertizare timpurie al SUA, sporind capacitățile surpriză ale Chinei.

Situația din Cuba este un ecou a celei din Coreea de Nord. Cuba și Uniunea Sovietică, iar mai târziu Rusia, s-au bucurat de un parteneriat economic și militar profund de la revoluția din 1959 a lui Fidel Castro. Statele Unite au impus un blocaj naval și economic al Cubei, în urma instalării în 1962 a rachetelor nucleare sovietice în țară. În timp ce tensiunile s-au diminuat de la acel prag nuclear, sancțiunile SUA împotriva Cubei nu au răsturnat guvernul, în parte ca urmare a sprijinului sovietic și rus. Relațiile ruso-cubaneze s-au diminuat de-a lungul timpului, dar s-au intensificat în acest an, deoarece Cuba a găzduit vizite recente la nivel înalt din partea oficialilor ruși, arătând sprijinul pentru atacul Rusiei asupra Ucrainei, beneficiind în același timp de o asistență umanitară sporită din partea Moscovei – precum și de noua dorință a Rusiei de a accepta întârzieri în rambursarea cubaneză a datoriilor de miliarde de dolari pentru proiecte de infrastructură.

Nu este la fel de clar că Rusia va stabili o relație de stat vasal cu China, pe linia relațiilor Cubei și Coreei de Nord cu cele două puteri mai mari. Rusia a fost mult timp o sursă vitală de petrol, gaze și alte materii prime care au alimentat creșterea Chinei, permițându-i acesteia să devină a doua cea mai mare economie a lumii. Și cu doar câteva săptămâni înainte de atacul Rusiei din februarie asupra Ucrainei și în ajunul Jocurilor Olimpice de iarnă de la Beijing, Rusia și China au semnat un acord care exprimă această prietenie "fără limite" și care critică NATO. Într-un apel telefonic cu Putin patru luni mai târziu, președintele chinez Xi Jinping a reafirmat sprijinul reînnoit al țării sale pentru suveranitatea și securitatea Rusiei.

Cu toate acestea, în ultimele săptămâni, Rusia a arestat trei dintre propriii săi oameni de știință de top, acuzându-i de trădare pentru că au conspirat cu serviciile de securitate ale Chinei. Mai mult decât atât, în timp ce China a evitat să condamne invazia rusă a Ucrainei și a încercat să rămână neutră în ceea ce privește economia rusă slăbită, nu a luat măsuri pentru a compensa o scădere semnificativă aparentă a importurilor în Rusia în ultimele luni.

De fapt, după cum arată cele mai recente comunicate lunare de la Administrația Generală a Vămilor Chineze, exporturile chineze către Rusia au scăzut, de asemenea, cu peste 50% în primele patru luni ale acestui an, de la peste 8,1 miliarde de dolari lunar la 3,8 miliarde de dolari în aprilie, cu doar o mică revenire de atunci. O neutralitate studiată este în interesul strategic al Chinei, dat fiind că aceasta exportă de șapte ori mai mult în Statele Unite decât în ​​Rusia.

Asocierea sancțiunilor guvernamentale cu acțiuni voluntare ale sectorului privat

Atunci când întreprinderile părăsesc țările în mod voluntar, dincolo de ceea ce este cerut de sancțiunile guvernamentale, ele iau decizii independente bazate pe motive morale, financiare și de risc de afaceri, confruntându-se adesea cu presiuni din partea părților interesate cheie; după cum a constatat unul dintre studiile Yale. Acțiunile companiilor care au părăsit Rusia au fost puternic recompensate de investitori.

Există unele cazuri, cum ar fi răsturnarea apartheidului în Africa de Sud, când guvernele și întreprinderile au întărit direct poziționarea celuilalt. În anii 1980, peste 100 de companii multinaționale au fost de acord cu un cod de conduită voluntar legat de activitatea comercială din Africa de Sud, cunoscut sub numele de Principiile Sullivan.

Refuzul regimului de apartheid de a permite companiilor să adere la Principiile Sullivan a provocat o reacție larg răspândită, care a determinat Congresul să adopte Actul cuprinzător anti-apartheid din 1986, apoi reflectat de alte națiuni. Deși președintele american de atunci Ronald Reagan a refuzat inițial pachetul de sancțiuni, o majoritate bipartită de 78 de membri ai Senatului a depășit veto-ul, chiar și colegii republicani ai lui Reagan, cum ar fi actualul lider al minorității din Senat, Mitch McConnell, spunând: „Cred că este prost sfătuit. Cred că greșește. Am așteptat suficient ca el să vină la bord”.

În același timp, 200 de companii, inclusiv GM, IBM, Ford, GE, Kodak și Coca-Cola, și-au anunțat retragerea completă din Africa de Sud, dincolo de respectarea sancțiunilor, golind economia sud-africană în câțiva ani scurți. A existat o ieșire masivă de capital privat de peste 10 miliarde de dolari la sfârșitul anilor 1980 și 2 miliarde de dolari din comerț s-au pierdut anual înainte de căderea regimului tiranic Botha.

Nu toate cazurile de succes de embargouri prezintă o asemenea convergență deschisă între mandatele guvernamentale și retragerile de afaceri. Acest lucru este parțial ca urmare a faptului că există multe forme de retragere a afacerilor dintr-o țară în afara unei ieșiri complete și trâmbițate. Totuși, acestea nu sunt mai puțin importante și, ci, de fapt, adesea mai importante decât mandatele guvernamentale, în erodarea productivității economice și a bazei de inovare a unei țări.

De exemplu, în confruntarea cu autocrații juntei militare din Argentina în anii 1980, sancțiunile internaționale aplicate imediat după Războiul Falkland au încetat în curând odată cu trecerea imediată a crizei, dar întreprinderile multinaționale, și în special instituțiile financiare au căutat în liniște ieșirea, exacerbând o criză a datoriilor inflaționiste deja provocatoare. În lunile și anii care au urmat, a existat o fugă masivă a capitalului, echivalentă cu aproape 10% din PIB-ul argentinian și o scădere de 91% a prețurilor acțiunilor. Bucla creată de pierderea veniturilor a dus curând la o criză a balanței de plăți, deoarece Argentina a fost încărcată cu datorii externe de 40 de miliarde de dolari, echivalentul a aproximativ jumătate din PIB. Țara, de asemenea, a fost forțată să-și devalorizeze moneda cu 93 la sută, dar nu înainte de a cheltui 83 la sută din rezervele sale valutare pe fondul hiperinflației de 5.000 la sută.

Capacitatea sectorului privat de a reține și de a retrage capitalul a fost simțită puternic și de Augusto Pinochet din Chile. Figură controversată în cercurile diplomatice, Pinochet a fost obișnuit să privească cu atenție accesele periodice de sancțiuni guvernamentale, implementate cu diferite niveluri de intensitate, începând cu anii 1970; Abia după ieșirea rapidă de capital privat de la criza datoriilor din 1982, echivalentul a 40% din PIB, și reducerea asociată a împrumuturilor private occidentale în Chile, Pinochet a început să simtă o presiune economică. Şomajul a ajuns la 33 la sută; salariile reale au scăzut cu 10 la sută anual, conform calculelor; iar rezervele valutare au scăzut cu 53 la sută, în timp ce Chile a eliminat nivelurile datoriei externe echivalente cu 145 la sută din PIB.

Având în vedere rolul economic important al sectorului privat, liderii de afaceri multinaționale și-au asumat uneori poziția ingrată, dar vitală, de a arăta adevărul autocraților închiși și detașați de realitate. Spre exemplu, Polonia lui Wojciech Jaruzelski. După ce s-a născut mișcarea sindicală Solidaritatea, cu o grevă a 17.000 de constructori navali în 1980, au urmat boicotarea agriculturii și o grevă generală la nivel național. Aceasta, la rândul său, a creat primul sindicat independent al Blocului de Est, care a crescut pentru a include un sfert din populația Poloniei.

Când guvernul a vizat opoziția democratică, companiile străine au luat-o ca pe un indiciu pentru a ieși din țară în masă – chiar înainte ca guvernul să declare legea marțială în 1981 și să fie rapid implementate sancțiunile internaționale – cu ieșirile rapide de capital exacerbând deficitele Poloniei. Izolată de piețele globale de capital, Polonia s-a străduit să-și achite datoria externă masivă de 23 de miliarde de dolari, refuzând în același timp să declare incapacitate de plată. Haosul economic care a urmat a dus la raționalizare drastică, penurie de alimente și impunerea legii marțiale draconice.

Până la sfârșitul anilor 1980, Jaruzelski, îndatorat și izolat economic, a fost nevoit să revină la masa negocierilor cu creditorii occidentali. Sub presiunea unor lideri de afaceri precum David Rockefeller, în cele din urmă Jaruzelski a fost forțat în 1989 să negocieze un acord de împărțire a puterii cu opoziția democratică condusă de Lech Walesa, care a dus rapid la un transfer pașnic al puterii și la democratizarea țării. Walesa l-a înlocuit pe discreditatul și izolatul Jaruzelski ca președinte în 1990.

Reversul este, de asemenea, adevărat: atunci când sectorul privat lucrează în scopuri transversale cu campaniile de presiune guvernamentală, efectul economic poate fi diluat, ajutând regimurile autoritare să rămână la putere. Într-unul dintre cele mai flagrante cazuri, Occidental Petroleum sub conducerea de multă vreme a liderului său Armand Hammer — același Armand Hammer care a ocolit frecvent embargourile SUA asupra Uniunii Sovietice — a jucat un rol în protejarea lui Muammar al-Gaddafi de provocările aduse guvernării sale dictatoriale în Libia, deoarece câmpurile bogate de petrol ale Libiei erau o componentă crucială a imperiului său.

Abia când Hammer și-a pierdut substanțial stăpânirea asupra Occidental Petroleum la bătrânețe, a acceptat în cele din urmă presiunile guvernului american și a suspendat operațiunile în Libia. Pierderea tehnologiei occidentale de explorare și producție în anii următori, combinată cu sancțiunile internaționale, a erodat constant producția de petrol și capacitățile de creștere ale Libiei și, prin extensie, economia sa internă, prin adaptări și porniri periodice, cu ani înainte de căderea finală a lui Gaddafi în 2011.

Sancțiuni guvernamentale cuprinzătoare, între sectoare și între țări

Experții în sancțiuni sunt, în general, mult mai confortabili cu măsuri precise și limitate - ceea ce ei se numesc „sancțiuni inteligente” - care vizează transformarea unui ciocan macroeconomic în greve chirurgicale. Acestea vizează doar câteva industrii-cheie.

Dar cartea de joc a retragerilor anterioare de afaceri și a boicotărilor consumatorilor cu consecințe internaționale a îmbrățișat etosul opus: complexitate în toate sectoarele, cu scopul de a perturba societatea civilă. Mișcarea Swadeshi, cu conducerea lui Mahatma Gandhi, a încurajat milioane de indieni să nu mai cumpere mărfurile britanice - totul, inclusiv textile, ceai și oțel. Acest lucru a avut ca efect reducerea drastică a valorii exporturilor britanice în aceste industrii cheie înainte de independența Indiei în 1947. În mod similar, mișcarea anti-apartheid a început ca o mișcare organică de boicot, organizată în 1959 de consumatori din întreaga lume, răspunzând apelului lui Albert Luthuli pentru un boicot internațional al tuturor produselor sud-africane până la abolirea apartheid-ului. Aceste boicoturi ale consumatorilor s-au dovedit remarcabil de persistente și de rezonanță timp de zeci de ani, cu mult înainte de dezvoltarea Principiilor Sullivan și a sancțiunilor guvernamentale, și au costat Africa de Sud până la un miliard de dolari pe an în pierderi comerciale, potrivit estimărilor experților.

De asemenea, multe mandate guvernamentale anterioare au urmat aceeași logică de exhaustivitate între țări. De exemplu, în timpul Războiului Rece, Comitetul de Coordonare pentru Controlul Multilateral al Exporturilor a impus un embargo general asupra comerțului cu toate tehnologiile sensibile cu toate țările din organizația comercială comunistă Comecon, inclusiv Germania de Est, România și Polonia. Controalele la export au fost atât de stricte încât, ca exemplu, chiar și Germania de Est, cea mai puternică economie a Blocului de Est, a rămas cu câteva generații în urmă în proiectarea și fabricarea semiconductoarelor. În același timp în care Erich Honecker se lăuda cu dezvoltarea unui cip semiconductor de 1 megabit, Japonia și Statele Unite produceau deja semiconductori de 4 megabiți cu multe generații mai avansate, unele tipuri de cipuri costând de 130 de ori mai puțin la import decât la fabricarea în Germania de Est, reflectând regimul cuprinzător și eficient de sancțiuni care a degradat accesul Comecon la tehnologie.

În schimb, chiar dacă Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat rezoluții obligatorii cuprinzătoare privind embargoul economic împotriva Rhodesiei (acum Zimbabwe) la mijlocul anilor 1960, a fost nevoie de aproape 15 ani pentru ca aceste sancțiuni să curgă, deoarece, prin admiterea unor oficiali de rang înalt, s-au deficiențele semnificative în aplicarea sancțiunilor. Unii parteneri comerciali importanți, cum ar fi Portugalia și Africa de Sud, au refuzat categoric să recunoască validitatea regimului de sancțiuni, în timp ce alții, cum ar fi Franța și Elveția, l-au încălcat în mod repetat până când aplicarea sporită a oprit în cele din urmă fluxul de mărfuri ilicite în și din Rhodesia.

În mod clar, aceste compromisuri diplomatice parțiale care vizează doar câteva industrii presupuse a fi ajung să dilueze eficacitatea presiunii economice, în contrast puternic cu o abordare mai cuprinzătoare – în diferite sectoare și cu o acceptare largă.

Aceste lecții sugerează că, cel puțin, presiunea economică este eficientă la maximum numai dacă combină întreaga forță a mandatelor guvernamentale cu ieșiri masive voluntare din sectorul privat și dacă constă nu numai în țintirea parțială a câtorva industrii strategice, ci și într-o abordare mai cuprinzătoare, coroborată cu un efort de comunicare proactiv. Aceasta este o abordare opusă față de ceea ce susțin mulți experți în sancțiuni.

Sancțiunile nu trebuie înțelese ca o opțiune implicită fragmentată atunci când diplomația se dizolvă sau când acțiunea militară este blocată prin încălcări succesive ale încetării focului și prin colapsul negocierilor. În schimb, ele trebuie privite ca o alternativă strategică primară la război, deoarece îi degradează pe aspiranții totalitari, forțându-i să cedeze controlul total al societății civile. În acest fel, prin acești pași, Putin se va dezvălui ca fiind adevăratul dușman al poporului rus, iar vocilor curajoase ale opoziției li se vor alătura mase nemulțumite ascunse de sondaje de opinie publică false.

Având în vedere discursul deschis al lui Putin asupra perspectivei unui război termonuclear, unii lideri militari îl consideră a fi cea mai periculoasă persoană de pe Pământ. Aproximativ 90% din cele 12.700 de focoase nucleare din lume sunt deținute de Rusia și Statele Unite, o parte semnificativă fiind pregătită pentru utilizare militară.

Erodarea legitimității interne a lui Putin este o cale mai sigură decât încercarea de a-l dezarma într-o luptă directă permanentă. Iar acest lucru se poate face doar prin extinderea presiunii economice și prin coroborarea sancțiunilor guvernamentale cu acțiunile sectorului privat.

Citește și:
Suma uriașă pe care o plătesc rușii pentru un loc în avioanele private, să fugă din țară: ”Situația e absolut nebună în acest moment”
Suma uriașă pe care o plătesc rușii pentru un loc în avioanele private, să fugă din țară: ”Situația e absolut nebună în acest moment”
Ruşii care fug de mobilizarea lui Vladimir Putin în Războiul din Ucraina cu orice preţ, în timp ce Moscova se pregăteşte să le închidă frontiera, plătesc până la 28.000 de euro pentru...
De ce alege Vladimir Putin escaladarea. Personajele de la Kremlin care nu înțeleg decât câștigarea războiului din Ucraina
De ce alege Vladimir Putin escaladarea. Personajele de la Kremlin care nu înțeleg decât câștigarea războiului din Ucraina
După șapte luni de război cu Ucraina, președintele rus Vladimir Putin a declarat mobilizare și a anexat patru regiuni ucrainene ocupate. Când vine vorba de Occident, Putin a insistat că nu...