De fiecare data cand pare ca am atins capatul prabusirii credibilitatii presei romanesti, ca o deprofesionalizare mai crunta nu este posibila, vine cate o dovada a erorii. Se poate.
Cazul Sergiu Nicolaescu a impins presa romaneasca si mai adanc in Infern, dar nici macar nu indraznesc sa spun ca mai rau nu se poate.
Prima care a izbit violent a fost ipocrizia teribila. In timp ce pe ecrane curgeau titluri evlavioase si pline de durere, chiar daca unele la limita umorului negru involuntar, in timp ce invitati cu fete lungi, lacrimi in coltul ochilor si voci tremurande elogiau personalitatea disparutului, e drept in cuvinte cam prea alese pentru a fi cu adevarat sincere, aproape pe nesimtite, a inceput ciuruiala.
Cate iubite a avut? Multe, desigur. Se certa ingrozitor cu nevasta. Cam cati copii nelegitimi o fi avut? De ce-l incinereaza si nu-l ingroapa? De ce sicriul este inchis sa nu vada toata lumea frumusete de mort? De ce nu are presa acces langa sicriu sa se dea in "live-uri" lacrimongene?
Din respect pentru marele disparut desigur, pentru regizorul neamului, pentru omul cu ale carui filme am crescut, sotia lui a fost linsata mediatic temeinic, ajungand treptat de la vaduva indurerata la femeia care ii arde osemintele impotriva vointei lui numai pentru a ascunde probele ADN.
Cum sa nu fie asa cand doamna Nicolaescu a avut tupeul sa someze dintr-un bun inceput presa, prin intermediul unei case de avocatura, la retinere si decenta, adica un fel de a izbi in cap audientele?
Cum sa scape medicii, dusmanii neamului? Daca l-au operat, de ce l-au operat? Daca au asteptat de ce au asteptat? N-a avut dom'le peritonita, a avut cancer! L-au omorat cu zile, in floarea varstei, om in putere cu viitorul in fata. Asa ceva! Huo, malpraxis!
Biserica s-a bagat si ea in vorba, contestand vehement decizia familiei de a-l incinera. E de inteles de ce BOR s-a simtit amenintata de aceasta hotarare. Incinerarea unei persoane publice, cu o aura legendara, poate da idei si altora sa recurga la aceasta practica in contradictie cu ritualul ortodox. Dar de aici pana la a deveni parte intr-o disputa cu puteric iz tabloid, fara sa fi primit vreo solicitare oficiala intr-o directie sau alta de la familie, e o cale lunga.
Deci sot ticalos, malpraxis, conflict cu Biserica. Toate le-am mai vazut. Ce ingredient lipsea pentru desavarsirea borhotului? Personajul principal, cel invocat tot mai insistent, cautat prin interviurile date de Sergiu Nicolaescu. Fiul nelegitim. Si iata ca aparut si el, din senin, tocmai in momentul culminant, ca intr-un scenariu de serie D de la Hollywood. Misterios, aparut sub forma unei cereri de stabilire a paternitatii si de oprire a incinerarii.
Respiratiile s-au oprit. Tara a amutit. Poporul astepta sa vada un fel de copie a comisarului Moldovan, viu si zglobiu, agatandu-se de sicriul ce urma sa fie aruncat in flacarile crematoriului si ale iadului de vaduva cea hapsana.
In locul lui a aparut insa doar adevarul - fiul, cererea, paternitatea, toate au fost inventii pentru care au fost folosite datele unu fost jurnalist, coincidenta, de la chiar postul care a dat primul si in exclusivitate stirea cu fiul nelegitim.
Nu trebuie sa fii genial ca sa intelegi ca nu a fost o gluma proasta, dupa cum a fost calificata la inceput, ci de-a dreptul o facatura cinica de presa, un scenariu sinistru, pastisa a povestii Tinu, menita sa ridice audientele.
Si, atunci, intreb si eu, unde e marele respect pe care il avem pentru regizorul neamului? Asa se manifesta el? Printr-un linsaj mediatic dus pana la fabulatie, pana la penal?
De fapt, asta ne arata cazul Nicolaescu, ca mare parte din presa din Romania nu are respect pentru nimeni si nimic. Ca vanatorii de audiente nu au nimic sfant, nimic tabu, nu au nicio limita, fie ea penala, de bun simt, din frica de Dumnezeu. Incingem cinic o batuta pe mormantul oricui daca de acolo ne iese ceva.
Ce mai urmeaza? Maine-poimaine, intr-o redactie va fi pus la cale asasinatul unei persoane publice pe care apoi sa o respectam adanc in felul nostru. Totul devine posibil.