Inaltarea Sfintei Cruci - istorie si traditii

Intreaga crestinatate sarbatoreste, in 14 septembrie, ziua Inaltarii Sfintei Cruci. De fapt, se celebreaza trei evenimente istorice de o mare importanta pentru ceeace, dupa Invierea Domnului, a ramas cel mai puternic simbol crestin: crucea.

312 - Revelatia Crucii

Intr-o perioada tulbure din istoria Imperiului Roman, puterea era impartita intre Est si Vest, intre Roma si Bizant. Constantin, proclamat imparat al Bizantului de catre armata, purta un razboi sangeros cu imparatul Maxentiu, reprezentant al Romei. Cele doua armate s-au intalnit fata in fata, dupa mai multe campanii purtate la Torino si Verona, pe malul raului Milvius, langa Roma.

Inaintea bataliei decisive de langa Milvius, Constantin era infricosat de multimea armatei lui Maxentiu. In timpul serii, i s-a aratat pe cer o formatiune de nori in forma de cruce si, spune legenda, de jur-imprejur era scris, cu litere din stele, in hoc signo vinces - sub acest semn vei invinge.

Constantin a pus sa se coasa un steag cu semnul crucii si, sub faldurile lui, Maxentiu a fost zdrobit, iar Constantin a fost proclamat Imperator si Caesar, ajungand conducatorul suprem al Imperiului Roman, dar avandu-si sediul pe malul Bosforului.

326 - Aflarea Crucii

Chiar daca, pana atunci, Constantin nu fusese chiar un prigonitor al crestinilor - ba dimpotriva, se dovedise un conducator intelept si permisiv cu adeptii noii religii - dupa victoria de la Milvius, la indemnul imparatesei-mama Elena, proaspatul imparat s-a botezat, a imbratisat crestinismul si i-a sprijinit pe credinciosi, cu legi noi si cu suport material.

Urmare a convingerilor religioase anterioare si a revelatiei fiului sau de la Milvius, imparateasa decide sa se duca la Ierusalim, pe urmele Mantuitorului. Se spune ca ar fi descoperit, pe Golgota, cele trei cruci pe care ar fi fost executati Isus si cei doi raufacatori. Dar nu numai crucile, ci si piroanele de fier in care a fost batut Isus.

Identificare Sfintei Cruci a fost dificila pana cand o vaduva decedata a fost atinsa de una dintre cruci si a inviat. Imparateasa a sarutat crucea, iar patriarhul Ierusalimului Macarie a inaltat crucea deasupra amvonului. Multimea prezenta a strigat "Doamne, miluieste!" Era ziua de 14 septembrie a anului 326.

335 - Biserica Sfantului Mormant

La propunerea imparatesei-mama Elena, Constantin ordona zidirea unei biserici pe muntele Golgotei, exact in locul crucificarii lui Isus. Asezamantul de cult va purta numele de Biserica Sfantului Mormant, Martirion sau Martyrium, iar mult mai tarziu - Ad Crucem, in amintirea Sfintei Cruci. Bisrica a fost consacrata la 13 septembrie anul 335. In altar a fost depus cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci.

629 - redobandirea relicvei

In anul 615, regele persan Cosroe Parviz cucereste Ierusalimul si il jefuieste de comorile sale cele mai mari. Intre ele - razboi psihologic - este ridicata si relicva Sfintei cruci. A fost nevoie de 15 ani de razboi pentru ca Imparatul Heraclie al Bizantului sa recupereze Crucea prin lupta si sa o depuna din nou la Sfantul Mormant.

In anul 629, racla a fost dusa la Constantinopol si apoi intoarsa la Ierusalim. Data de celebrare a acestui lung periplu a fost stabilita la 14 septembrie. Bucati din cruce au ramas la Constantinopol sau au fost duse la Roma.

1187 - Pierderea aschiilor

In Evul Mediu timpuriu, o parte din Sfanta Cruce a fost sparta in tandari mici. Tara Sfanta era sub dominatia temutilor Cavaleri ai Sfitei Cruci, cruciatii care vor deveni Templierii de mai tarziu, si care au ridicat mai multe cetati crestine in Orientul Apropiat, in Regatul Ierusalimului.

Ierusalimul era la treilea oras sfant al mahomedanilor. Cucerit de catre cruciati (iarasi simbolul Crucii), islamistii trebuia sa redobandeasca orasul prin jihad, razboi sfant. Episcopul de Betleem a luat tandarile cu el in razboiul purtat impotriva arabilor. Armata regelui Guy de Lusignan a pierdut nu numai lupta de la Hattinn in 1187, ci si aproape 20.000 de oameni; de fapt, au supravietuit doar doi oameni. Odata cu victoria lui Saladin, au disparut si ramasitele crucii din Biserica Sfantului Mormant.

Cum se face semnul Crucii

La crestinii ortodocsi, crucea se face de sus in jos - pe linia mediana a trupului, incepand din mijlocul fruntii si pana sub ombilic si de la stanga la dreapta, de pe o articulatie humerala pe alta.

In mijlocul fruntii se spune "in numele Tatalui", la ombilic se zice "si al Fiului", la stanga se zice "si al Sfantului Duh", iar in dreapta se spune "Amin".

Crucea apare peste tot in lume, in toata simbolistica religioasa, intr-o varietate de forme apropiate aparute inca din epoca de piatra, si care inglobeaza cam aceleasi semnificatii:
- frunte = trezirea spirituala, uniunea cu Divinitatea
- ombilic = legatura cu Pamantul-mama, forta vitala
- umarul stang = iubirea
- umarul stang = vointa, puterea.

Unirea degetelor

Semnul Crucii se face cu degetele gros, aratator si mijolociu de la mana dreapta adunate in manunchi, iar celelalte doua adunate in palma. Gestul este aproape universal si este prezent in cateva religii importante: crestinism, hinduism, budism. Exista o varietate finita de asemenea gesturi. Spre exemplu, Isus este reprezentat - iar preotii dau binecuvantarea - cu alte degete unite: inelar si gros.

Dincolo de clasificarile specifice fiecarei religii, postura degetelor unite si a celor din palma poate fi denumita pe scurt si generic drept o "mudra". Fiecare deget reprezinta o "putere". Pentru fiecare deget trebuie sa ai stiinta a ceeace reprezinta si poate face, deci trebuie sa ai o initiere in "puterea" reunita a acelor degete.

Obiceiuri populare

Ziua Inaltarii Sfintei Cruci se mai numeste Carstovul (Krestovu deni, Ziua Crucii in slavona) Viilor, pentru ca obstile rurale dau liber la culegerea viilor. Exista traditia ca ultimul butuc din vie sa fie lasat necules, ca ofranda pentru pasarile cerului. Tot acum se bat nucii.

14 septembrie este ziua in care vara se duce. Daca ploua cu tunete, inseamna ca toamna va fi lunga si calda. Daca pasarile calatoare mari se inalta pe bolta, inseamna ca vremea se raceste.

Busuiocul, care incepe sa paleasca dar mai este inca puternic aromat, este utilizat intr-o multime de ritualuri de sfintire, belsug si insanatosire, apoi se pune la uscat pentru ritualurile religioase si pentru mancare.