Incinerare versus inhumare - De la cititori

Dupa cele intamplate in aceste cateva zile de la moartea regizorului Sergiu Nicolaescu, mai ca iti vine sa crezi ce zice vorba populara: "maica, nu mai este nici de trait, dar nici de murit!".

Nici n-a inchis bine ochii saracul om, ca mass-media a si sarit pe el.Toti isi dadeau cu parerea, care mai de care: unul ca de ce vrea incinerare, altul ca a fost omul de casa al ceausestilor, precum Victor Stanculescu si ca prin filmele lui nu a facut altceva decat propaganda comunista.

Oricum cei mai multi au balansat intre incinerare si inhumare, dar fara sa stie ce presupun acestea. Tind sa cred ca nici raposatul Sergiu Nicolaescu, care chipurile ar fi lasat sa se inteleaga ca doreste sa fie facut cenusa, nu stapanea bine aceste doua fenomene, din moment ce isi pregatise si cavou.

Situatie destul de complicata, din moment ce ambele cuvinte, din punct de vedere tehnic, stau in opozitie. Termenii "inhumare, ingropare si inmormantare", cuvinte sinonime, inseamna depunerea corpurilor celor morti in pamant, lasandu-se descompunerea lor pe seama naturii, adica fara nicio interventie din partea omului, in acest proces natural al dezintegrarii.

Iar problema incinerarii, in opozitie cu inhumarea, este una a carei dezlegare nu-i usoara nici din punct de vedere teoretic si nici practic.

Este perfect adevarat faptul ca de cele doua practici, inmormantarea si incinerarea, se leaga anumite conceptii diferite despre om si demnitatea lui, insa incinerarea mai ridica si o suma de probleme nu numai de ordin juridic, de ordin medico-sanitar, de ordin administrativ etc. dar, mai ales, in ceea ce-i priveste pe crestini, probleme de ordin teologic, bisericesc si moral.

Care a fost prima

Pe de o parte, vechimea sau noutatea unui obicei, sau a unei practici omenesti, precum si universalitatea sau partialitatea lor nu pot constitui, fara indoiala, o instanta hotaratoare pentru valoarea si justificarea rationala a acestora, ca sa se impuna mentinerea sau desfiintarea sau socotirea lor drept bune sau rele.

Totusi, in discutiile din jurul incinerarii si inhumarii, s-a ridicat chestiunea prioritatii in timp si a universalitatii acestor doua practici, adica s-a pus intrebarea care din ele e mai veche si care este universala.

Rezultatul cercetarilor privitoare la aceste doua elemente, pana in prezent, duce la constatarea ca amandoua riturile exista din vechime, cand izolate una de alta, cand una langa alta, cand combinate. Se poate afirma, pe buna dreptate, bazandu-ne pe marturii nedezmintite, ca practica inhumarii este mai veche si mai raspandita decat incinerarea.

Credintele si ideile religioase

Pe de alta parte, ideile religioase si credintele privitoare la viata viitoare a omului sunt factorii care exercita cea dintai si cea mai mare influenta asupra obiceiurilor si riturilor funerare, la toate popoarele, asa dupa cum putem constata in istoria omenirii.

Astfel, cercetarile arheologice, pentru timpurile preistorice, in urma unor sapaturi facute in Spy, Predmost (Moravia), Cromagnon, Langerie-Basse, Aurignac, Manthon, Chapelle-aux-Saints (Franta) si in alte locuri arata practicarea inhumarii inca din era paleolitica, iar practicarea crematiunii pare sa se fi ivit mai intai in era neolitica, cum ar rezulta din cercetarile pietrelor funerare din Finistere (Portugalia), fiind in uz apoi, de-a lungul intregii ere de bronz, fara a se generaliza, decat, probabil, in epoca tarzie a bronzului.

Fara indoiala ca si alte imprejurari de ordin practic au influentat modul de tratare a ramasitelor omenesti. Se stie cu certitudine ca popoarele vechi, precum babilonienii, persii si egiptenii, in general, isi inmormantau mortii. La semiti, peste tot, indeosebi la evrei, practica obisnuita a fost, de asemenea, inmormantarea, in timp ce vechii indieni practicau ambele forme in aceeasi masura, dar si la ei inmormantarea se baza pe idei si credinte religioase.

De pilda, la grecii antici, cea dintai practica a fost inmormantarea, care s-a pastrat dupa introducerea crematiunii, paralel cu aceasta. Obiceiul vechilor greci de a-si inhuma mortii era in legatura stransa cu o conceptie serioasa despre viata si despre moarte. Ca si samanta care se intoarce in pamant si corpul omenesc se acopera cu tarana cea roditoare, in care se seamana cerealele si se planteaza arborii. Aceasta explicatie o da istoricul grec Curtius.

La romani au existat, de asemenea, amandoua practicile. Legea celor 12 table (tabla a X-a) prevedea ca cel mort sa nu fie inmormantat sau ars in oras. Practica inmormantarii, insa, era mai veche.

Apoi, arderea corpurilor eroilor, izvorata din spiritul de sfidare prometeica si de distinctie fata de ceilalti muritori, a avut ca urmare incinerarea, chiar de la inceput si se voia privita ca un rit distins si de onoare, devenind, in mod firesc, un privilegiu al celor bogati, al aristocratilor si al demnitarilor, care doreau sa fie si ei preamariti, dupa moarte, ca si eroii.

Conceptia Bisericii Crestine

In Biserica Crestina, de la inceputurile ei, la Ierusalim, si pana in zilele noastre, singura ingrijire a trupurilor mortilor a fost practica inmormantarii. Aceasta practica au mostenit-o crestinii, de la evrei. Dupa marturia Vechiului Testament, mortii trebuiau inhumati (Fac. II, 7; XV, 15; L, 26; II Sam. XXI, 10; XII, 14; Regi II, 34 etc.). Este adevarat ca in Vechiul Testament se amintesc si unele cazuri de ardere, cum este, de exemplu, cea in care prietenii lui Saul au ars trupul mortului sa nu fie batjocorit de filisteni, dar acestea sunt exceptii de la regula generala. Ingroparea era socotita ca o datorie (II Sam. XXI, 10; Ez. XXXIX, 14), ca semn al iubirii (Fac. XXXV, 29) si al pietatii fata de cel mort (II Sam. II, 5).

Daca facem referire la Noul Testament, vom observa ca nici arheologia crestina si nici istoria nu ne arata vreun caz de incinerare in comunitatile apostolice si stravechi crestine. Aceasta se poate explica prin faptul ca trebuie sa fi existat o lege formala sau anumite dispozitii care prevedeau inhumarea mortilor crestini si nu arderea lor.

Moartea, in acceptia crestina, nu este nimicirea totala a omului. Prin moarte, trupul se preface in tarana, adica in elementul material din care a fost luat, dar sufletul nemuritor nu este atins de moarte. Insusi trupul, care se descompune, este pastrat pentru inviere. Trupul omului mort este vrednic de cinstire nu numai pentru ceea ce va fi, dar si pentru ceea ce a fost. Aceste ramasite omenesti, sfintite prin Botez si prin Sf. Euharistiei si celelalte Sfinte Taine, au fost templul Duhului Sfant.

Pozitia BOR

Biserica Ortodoxa Romana (BOR) considera ca orice practica in afara inhumarii este necrestina, sustinand ca prin Hotararile Sinodale din 1928 si 1934 se interzice asistenta religioasa in cazul incinerarii, dispozitii care se respecta si in zilele noastre.

Asadar, prin ultimul sau gest, Sergiu Nicolaescu poate ca a dorit ca in continuare sa-si joace rolul pe scena, dincolo de moarte, iar romanii sa-l pastreze in amintirea lor ca pe un mare erou.

Ciolacu laudă candidatura lui Firea la primărie: "Este cea mai bună alegere pentru bucureștenii care își doresc mai puțin spectacol"

După decizia luată în coaliția PSD-PNL de a retrage sprijinul pentru candidatura lui Cătălin Cîrstoiu la primăria Capitalei, Marcel Ciolacu o prezintă pe Gabriela Firea ca cea mai bună...

Iohannis, întrebat de ce a mers în Coreea de Sud cu un avion de lux: „Am venit cu o aeronavă mică. Nu ştiu cum definiţi un avion de lux”

Klaus Iohannis a răspuns marţi, 23 aprilie, de ce s-a deplasat în Coreea de Sud cu un avion de lux în timp ce miniştrii au mers cu un avion de linie, precizând că a venit într-o deplasare...