In luna martie, celebram dedicarea, implicarea, lupta si bunatatea femeilor care nu renunta.
Sunt femei care au supravietuit unor diagnostice grele, femei care se implica si ajuta acolo unde e cea mai mare nevoie, femei care stiu ca mai sunt atat, atat de multe de facut chiar si dupa un rece si descurajant "ne pare rau, nu se mai poate face nimic".
Iar pentru ca speranta se trage, printre alele, din povestile altor invingatori, chiar daca victoriile lor vin uneori la pachet cu tot atatea esecuri, Ziare.com si HOSPICE Casa Sperantei va prezinta zilnic, in luna martie, Pastila de Speranta: povestile unor femei care au purtat o lupta grea, una la care multi dintre noi nici macar nu pot sa se gandeasca, povestile unor Eroine.
Cristina Sandu este medic si vede moarte in fiecare zi, dar nu lupta cu cancerul, stie ca ar pierde batalia. Cauta un echilibru, calmeaza dureri, aduce liniste si demnitate pentru pacientii ei. E in prima linie si spune ca nici nu ar avea cum sa plece vreodata: "iti alegi o meserie si ramai acolo, esti o ancora pentru alti oameni, nu ai cum sa pleci".
Cristina stie ca pacientii cu cancer au nevoie de ea, de oncologici, de paliatie, mai mult ca oricand. Bolnavii de cancer au primit doua lovituri in pandemie: o data din cauza COVID, apoi pentru ca au avut cu greu acces la ingrijirea de care au urgent nevoie.
Epidemia de coronavirus ne-a schimbat viata tuturor, insa in acelasi timp a schimbat radical activitatea spitalelor care nu trateaza Covid-19. Iar bolnavii de cancer sunt printre cei mai afectati in pandemie. Diagnosticul intarzie, iar ingrijirea de care au nevoie este amanata sau chiar anulata. Spitalizarile bolnavilor oncologici au scazut cu peste 50% in pandemie, au fost trimisi acasa fara niciun sprijin, fara schema de tratament. Bolnavii incurabili au devenit, "ceilalti".
La inceput de pandemie, Cristina isi aminteste ca "toti aveau nevoie de ajutor, dar se temeau sa vina la spital, se temeau ca nu isi vor mai vedea vreodata prietenii, familiile". Apoi au urmat cazurile grave, complicate medical, solicitari de internare si mai multe ca inainte. "Veneau valuri, valuri, abia intelegeai ce se intampla".
Cu masurile de protectie necesare - triaj epidemiologic la intrare, circuite separate pentru intrare si iesire, purtarea mastilor si a manusilor de protectie -, medicii HOSPICE le ofera bolnavilor oncologici tratamentele si ingrijirea de care au atat de mare nevoie. Cristina e acolo, in prima linie. E in HOSPICE de trei ani, a lucrat si in sistemul public, si in cel privat inainte. Practica medicina cu empatie si umanitate. Daca vreodata ar avea nevoie de un medic, orice fel de medic, si-ar dori sa fie uman si cald. Cand le vorbeste pacientilor, dr. Sandu le tine mana in mana ei. Daca ii doare ceva, daca e o suferinta fizica, le ajusteaza imediat tratamentul. Dar Cristina ii asculta, le stie povestile, durerile si dorurile.
In pandemie, pacientii nu au voie sa primeasca vizitatori, e o masura care ii protejeaza si pe ei, si pe cei dragi. Cristina nu isi practica insa meseria cu fisa postului in mana. Cand unui pacient al sau ii e dor de familie, Cristina isi ia telefonul si suna cu apel video familia pacientului. Inainte ca scoala sa treaca in online, Cristina a avut o pacienta in stare grava, cele mai urate lucruri pe care le poate provoca un cancer. Fetita femeii incepea scoala si era prima data cand purta o uniforma. Cristina a facut tot ce i-a stat in putinta, si medical, si uman, ca mama sa apuce sa faca o fotografie cu fiica sa, in prima zi de scoala. Pentru ca umanitatea si empatia nu tin de fisa postului si nici nu se incheie la terminarea programului.
In luna martie, sarbatorim dedicarea, implicarea, lupta si bunatatea femeilor HOSPICE. Poti si tu sa onorezi lupta, demnitatea si curajul lor si sa fii alaturi de pacientii care infrunta un diagnostic incurabil printr-un gest simplu, care nu te costa nimic. Dureaza cateva minute sa completezi formularul prin care redirectionezi 3,5% din impozitul platit deja statului catre HOSPICE Casa Sperantei. Detalii pe https://www.hospice.ro/3punct5hospice/
"Cat timp trebuie sa treaca sa nu iti mai fie dor de sot sau de tata?"
Povestea Emiliei, "avionul de lupta" care de 25 de ani se bate cu o boala necrutatoare