Scriitorul român și planetar sub dictatura corectitudinii politice - Interviu DW cu Dan C. Mihăilescu

Autor: George Arun (DW) , colaborator Deutsche Welle
Marti, 07 Decembrie 2021, ora 16:57
3217 citiri

„Am uneori senzația că parcă se așteaptă restaurarea unui fel de oraș-lagăr pentru oamenii de cultură, în care să se «demareze», cum se spune acum, și un program «Ultima casă»", spune scriitorul Dan C. Mihăilescu.

Criticul, istoricul literar, gazetarul și nu în ultimul rând eseistul Dan C. Mihăilescu a intrat în conștiința publică de masă postdecembristă drept „Omul care aduce cartea“ – după numele emisiunii pe care a prezentat-o timp de 16 ani la ProTV, al cărei „deces“, după propriu-i cuvânt, s-a petrecut la finele lui 2015 din cauze de politică editorială a conducerii postului. Printre cărțile cele mai apropiate ca vârstă a actualității literare se numără: Ce mi se-ntâmplă. Jurnal pieziş (Humanitas, 2012), Castelul, biblioteca, puşcăria (Humanitas, 2013), „Ce-mi puteți face, dacă vă iubesc!?“ (Humanitas, 2015), Plăceri vinovate și datorii împlinite (Humanitas, 2018), Podul cu vechituri (Humanitas, 2019). Marea dragoste a lui Dan C. Mihăilescu a fost și rămâne literatura memorialistică şi epistolară.

DW: Condiția scriitorului a fost, de-a lungul istoriei, fie una privilegiată, fie una ostracizată, amândouă tributare comandamentelor puternicilor zilei. Ce se întâmplă azi, la noi, dar și în lumea largă?

Dan C. Mihăilescu: Înainte de orice se cuvine un avertisment de bun simț elementar: informațiile mele provin numai din recenziile citite prin reviste străine și din cărțile care se traduc în România.

Mi se pare că soarta scriitorului de astăzi nu e radical deosebită de aceea a scriitorului dintotdeauna, care s-a situat mereu, fatalmente, într-o singurătate plină de neliniști, deprimări, indecizii, mereu între tabere, într-un fel de gherilă permanentă fie cu puterea imperială, fie cu puterea religioasă, cu cenzura de tot felul, împins din spate de demonii dinlăuntru și întâlnind în față o realitate mereu ostilă, contradictorie, care aștepta ca harul lui să reușească să o concilieze, să împace contrariile.

În zilele noastre, dacă e ceva particular în ceea ce-l privește pe scriitor, este contextul mondial, pardon de vorbă mare, care se caracterizează printr-o impunere față de omul de artă a unei „agende secrete“, în virtutea corectitudinii politice. Scriitorul este obligat acum, pe de o parte, să se lupte cu dedemonizarea lui personală, cu deprimările și universul care-l populează nevrotic, iar de cealaltă parte să înfrunte terorismul minoritarist mondial care îi impune o agendă de relativism absolutizant, de activism anarhizant, care îi dictează ștergerea diferențelor la nivel etnic, religios, sexual. O condiție de normativitate absolutistă care nu face decât să rănească, să hărțuiască și să umilească conștiința omului de litere, a omului de artă în general.

„Obsesia egalitarismului global“

Omul de cultură este practic supus unor obligații de cumințenie nivelatoare și unor norme absolute care, dacă sunt încălcate, îl supun unei gherile mediatice, inclusiv prin rețelele de internet, și-l așază direct sub șenile de tanc.

Asta este partea „metafizică“ în ceea ce-l privește pe scriitorul planetar, care se vede pus și în fața acestei noi religii mondiale care este ecologismul. În lumea occidentală și mai ales în lumile anglofone, francofone și hispanofone s-a revărsat obsesia egalitarismului global. El face ca valorile tradiționale, toți pilonii care susțin cultura europeană și morala de milenii, să se fărâmițeze și să devină pur și simplu o otravă pentru conștiința literară.

DW: Ce spui despre condiția, mai exact, despre condiționarea literaturii în fostul lagăr comunist, se supune aceleiași paradigme, aceleiași definiții sumbre a scriitorului față cu realitatea?

Dan C. Mihăilescu: Aici domină avertismentul acela superb al lui Hölderlin: „Prietene, noi venim prea târziu“, care îi face pe scriitorii ieșiți proaspăt din comunism să se lupte în continuare cu istoria, cu vinovățiile, cu conflictul dintre foștii călăi și fostele victime, cu foștii și actualii complici ai ideologiilor genocidare din secolul 20.

„În comunism eram cu toții niște personaje în cetate“

DW: Îți propun să îndreptăm discuția către scriitorul român al ultimelor decenii. Este el un actor al istoriei culturale recente sau rămâne pe mai departe un locatar al turnului de fildeș?

Dan C. Mihăilescu: În ce ne privește, la începutul anilor ’90 noi am fost loviți de senzația de inutilitate a scriitorului, care era obișnuit să fie adorat, idolatrizat, să i se xerocopieze cărțile, să aibă o serie largă de privilegii și din partea administrației, și din partea unor foruri de partid.

În regimul comunist, cei mai mulți scriitori de notorietate aveau uși deschise la diverse etaje ale Comitetului Central al PCR, aveam case de odihnă și eram într-un fel chiar fetișizați. Aveam scriitori care își puteau cumpăra o casă de vacanță cu banii de pe o carte. Aveam, pe de altă parte, scriitori care erau cenzurați în permanență, cum ar fi Ioan Alexandru, ca să nu mai spun de Breban, Blandiana și mulți alții, chiar de Eugen Barbu ori Marin Preda. Eram cu toții niște personaje în cetate. (Folosesc pluralul, deși eu personal publicasem deja trei cărți până în ’89, dar membru al Uniunii Scriitorilor nu am ajuns decât după ’90.)

Senzația de inutilitate pe care ne-a adus-o libertatea cititorilor de a avea o plajă nesfârșită de scriitori, apoi revenirea masivă a istoriei, cu valorile interbelice în special, apoi explozia memorialisticii de sertar, toate au făcut ca scriitorii profesioniști să se simtă ca niște animale de prisos.

„Singurul lucru bun în estul european este recuperarea masivă a istoriei prin literatură“

DW: Mulți dintre românii care încă mai deschid o carte, și sunt tot mai puțini cei care mai au o asemenea îndeletnicire „învechită“, dacă e să ne raportăm la societățile occidentale, se arată sceptici în ceea ce privește disidența scriitorilor români în universul concentraționar. Verdictul multora e că nu am avut o literatură de sertar.

Dan C. Mihăilescu: Greu de susținut. Memorialistica a fost uriașă. Ca să nu mai spun de cărți ca „Luntrea lui Caron“ a lui Blaga, de eseistica lui Ion D. Sîrbu - mai ales de „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal“, de romanul „Adio, Europa“ - ori de „Zidul martor“ al Florenței Albu. Am avut o literatură de sertar cel puțin la nivel de jurnal și memorii. Uite că abia astăzi lumea descoperă, de pildă, jurnalele lui Radu Petrescu ori jurnalul lui Mircea Zaciu.

Rezumând, soarta scriitorului de astăzi, și român, și de peste tot, este o soartă vitregă, care ne supune la un purgatoriu despre care Proust spunea că este anticamera infernului. Singurul lucru bun în estul european este recuperarea masivă a istoriei prin literatură, și mi se pare îmbucurător și semnificativ faptul că doi laureați Nobel pentru literatură, Orhan Pamuk și mai ales Svetlana Aleksievici, nu fac decât să readucă istoria recentă sau pur și simplu istoria sub ochii prezentului. Un prezent care, în spațiul fostei URSS și al estului european, nu mai crede că există viitor nici măcar la nivel de săptămâni și care încă nu-și prea amintește cine, cum și cât a fost de vină în istorie.

Se întâmplă acum ce s-a întâmplat cu literatura germană din 1945 până în anii ’70, când scriitorii și-au decorticat, și-au deconstruit rătăcirea hitleristă. Oarecum același lucru îl facem noi astăzi, încet-încet. Mă gândesc de pildă la ce face Alin Mureșan cu experimentul reeducării de la Pitești în volumul „Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești“.

Uite, chiar ieri am luat o carte a lui Matei Vișniec, „Un secol de ceață“, care vrea să refacă orbirile ideologice ale celor două mari totalitarisme din secolul XX. Din păcate, acest război cu intelectualul și cu omul de elită început de fesenism în 1990, apoi mineriadele, toate au alimentat un război civil mascat între cititori și autori, între omul normal și oamenii aleși, posibilele modele, ceea ce descurajează, deprimă și isterizează orice efort ficțional sau recuperator și compensator din partea literaturii și a artei.

„Azi, etalonul literar a ajuns ura, și nu admirația“

DW: Starea literaturii de azi, într-o convalescență care tinde să se cronicizeze, nu e cauzată și de realitatea că avem printre cei mai puțini consumatori de carte din Europa?

Dan C. Mihăilescu: Faptul că avem așa de puțini cititori, că se desființează librăriile, că bibliotecile aproape nu mai există ca focare de cultură și solidarizare (tocmai am aflat că Biblioteca Metropolitană nu mai face achiziții de doi ani!) a viciat suplimentar, prin ricoșeu, relațiile dintre scriitori. Nu vezi practic altceva decât dihonie, ori-ori. Azi, etalonul literar a ajuns ura, și nu admirația. Scriitorii mari sunt diabolizați sistematic – masiv pe rețelele de socializare –, totul duce la descurajare, la ritualuri de minimalizare și la un straniu exercițiu de suicid profesional.

Am uneori senzația că parcă se așteaptă restaurarea unui fel de oraș-lagăr pentru oamenii de cultură în care să se „demareze”, cum se spune acum, și un program „Ultima casă“. Adică, odată cu pensionarea sau când ne vom fi plătit tributul scriitoricesc, să ne încolonăm frumos, în ordine și disciplină, către domiciliul final.

Cu această remarcă superbă a lui Dan C., cum îmi place să-i spun actorului în rolul principal al acestui dilog, am închis reportofonul.

Redau la final un insert de pe site-ul personal al lui Dan C. Mihăilescu în care mărturisește, aș spune se spovedește, ce a însemnat pentru el emisiunea de la ProTV „Omul care aduce cartea“:

„Totul s-a schimbat de cînd mi s-a propus să prezint cărți la televizor. Trebuia să devin un Bernard Pivot al românilor. Vă dați seama? (…) Din 2000, prezint o carte pe zi și viața mea s-a schimbat complet. (…) Am făcut-o ca pe un joc, cu o singură idée în minte: să fac literatura accesibilă, să-l fac pe tipul care vinde salată la piață să-l înțeleagă pe Heidegger. Această emisiune este doza mea cotidiană de optimism. Simt că întineresc lîngă tinerii care fac literatura de mîine. Nu-i așa că-i un vis?“

(Preluare din Mirel Bran, „București, dezghețul“, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 162)

Deutsche Welle



Citeste si:
„De pe parchet, la Parchet!” Laura Codruţa Kovesi, material de senzație în L'Equipe. Ce legătură are cu sportul FOTO
„De pe parchet, la Parchet!” Laura Codruţa Kovesi, material de senzație în L'Equipe. Ce legătură are cu sportul FOTO
Laura Codruţa Kovesi (48 de ani), procurorul-șef al Parchetului European, e protagonista unui material publicat de publicația cu profil sportiv L'Equipe, din Franța. "Acum recuperează...
️USR reclamă ”cel mai mare tun imobiliar din România, în valoare de 1 miliard de euro”: "Printre cei care vor beneficia se numără Alina Gorghiu și alți peneliști de frunte"
️USR reclamă ”cel mai mare tun imobiliar din România, în valoare de 1 miliard de euro”: "Printre cei care vor beneficia se numără Alina Gorghiu și alți peneliști de frunte"
USR reclamă ”cel mai mare tun imobiliar din România, în valoare de 1 miliard de euro”, la Mogoşoaia. Formaţiunea susţine, într-o declarație făcută în seara zilei de marți, 18...