Unii români au parte de experiențe neplăcute atunci când ajung la spital cu o urgență. Este cazul scriitoarei Mihaela Baran care a mers la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca. Aceasta a relatat, în două postări pe Facebook, comportamentul personalului medical și cât a așteptat să fie supusă unei intervenții chirurgicale.
În timpul petrecut la camera de gardă femeia a fost dată de mai multe ori afară, iar când a ajuns, într-un final, într-un cabinet pentru îngrijiri, un medic rezident a început să țipe pentru că pacienta avea dureri în timp ce era pansată, după cum a scris Mihaela Baran pe Facebook.
"Acum aproape trei săptămâni, am căzut ca bolovanul și mi-am rupt câteva degete. Aș fi putut să le rup și eu ca toți oamenii, da’ nu, io le-am făcut zob, zob!
Zbang, sunat de urgență la salvare, zbang, ajuns la Spitalul Floreasca, zbang, începe serialul horror.
În secunda în care am intrat în spital, un medic m-a văzut trecând și-a aruncat ochii la mâna mea, s-a făcut vag verde și io odată cu el, și-a întrebat-o pe doamna de pe salvare:
- O aduci la noi, nu?
- Nunu, zice doamna, mergem la Ortopedie.
În primele două ore, sau poate a fost doar o oră jumate, dar mie, de durere, mi se lăbărțase timpul, care e relativ, când ești vai de mama ta, după cum știți, deci, am stat și-am atârnat degeaba la ortopedie.
Spun că am atârnat degeaba pentru că am aflat ulterior că această problemă cu rupt degete în ultimul hal ține, din start, de chirurgie plastică și niciodată de ortopedie.
N-o zic eu, ci protocoalele spitalului, se pare.
Am stat, frățiorii mei, într-un cabinet cu un medic și câțiva rezidenți și am ascultat discuțiile lor despre unde mai fac ei comandă de mâncare, unde-s bune coastele și-alte d-astea.
În tot timpul ăsta, nu m-a întrebat nimeni dacă vreau un calmant.
La un moment dat, când mânuța mea începea să se înnegrească, au hotărât că e momentul să mă bandajeze.
Așa, pur și simplu, peste sânge, peste mizerie, peste astea..
După aceste două ore, medicul de care vă povesteam la început, care m-a văzut de cum am intrat în spital, a venit și m-a luat de la Ortopedie, să mă ducă la Chirurgie Plastică. Era nervos. Nu pe mine, ci pe colegii lui, sau pe sistem sau pe naiba știe ce, dar nu pe mine.
Mi-a zis:
- Ce ți-am zis eu?! Trebuiau să te aducă la noi din start!
Ăsta-i protocolul pentru genul ăsta de accident. N-are treabă Ortopedia!
Și-uite-așa am învățat prima lecție: La Spitalul Clinic de Urgență Floreasca, protocoalele sunt pentru tractoare!
Două ore! Două ore de timp prețios.. duse."
Mihaela Baran și-a continuat relatarea într-o nouă postare.
"Un medic de la Chirurgie plastică a venit și m-a luat de la ortopedie, unde stăteam degeaba de ceva timp, să mă ducă la camera de gardă de la chirurgie plastică.
Nu m-a dus direct, că nu există la noi așa ceva, m-a lăsat în apropiere, pe un scaun, să aștept. Nu știu cât. Pot spune doar că am avut timp să-mi sun toți apropiații care erau verzi de îngrijorare.
Aș vrea să am mai bine definit în minte elementul timp, dar eram în stare de șoc și să mă uit la ceas era ultima mea grijă.
Într-un final m-au chemat.
La camera de gardă știți cum e, balamuc. Au început analizele, ekg-urile, forfotă, unul intra, altul ieșea, d-astea. M-au anunțat că tre’ să mă opereze de urgență.
De urgență, auzi…. Ahahahahahaaaaaaaaa!
Cred că absolut toată lumea este de acord că Spitalul de Urgență este singurul loc de pe pământ unde nu se face nimic de urgență, iar filmele-alea la care ne uităm, în care vin oameni cu urgențe la spital și medicii strigă ”pregătiți sala de operațiiii, că veniiiim”, sunt SF-uri pentru noi.
Totuși, ca să nu fie toate rele, aici, la camera de gardă, am avut parte de prima privire empatică și primele vorbe blânde. Era o domnișoară tânără, asistentă, credeam eu.
Ieri am aflat că, de fapt este medic rezident și i-am aflat și numele. (trebuie să văd dacă este ok să le fac publice numele și revin la asta).
Domnișoara tânără și drăguță și complet copleșită de treabă iese din cameră și intră o farfuză, sigur, sigur asistentă sau infirmieră, care începe să zbiere ca o sifilitică:
- Afară toată lumea, ce e dezordinea asta aici?
Am ieșit, ce naiba era să fac.
Am ieșit, am intrat, iar am ieșit, iar am intrat, după cum mi se ordona.
Apoi, a venit medicul care urma să mă opereze, am vorbit puțin despre analizele mele și-a dispărut.
Și mai apoi, că aici voiam să ajung, a venit un băiețaș tânăr și foarte arogant și mi-a comandat scurt:
- Haideți cu mine!
Am mers o grămadă până la un alt cabinet unde m-au bandajat din nou.
Recunosc că mi s-a părut halucinant. Să mă bandajezi din nou, peste un bandaj deja existent, fără ca rănile să fi fost măcar minimum dezinfectate.
Acum, privind în urmă, înțeleg mai bine: nu mă rebandajau, ci îmi făceau atela care urma să fie pusă după operație.
Și pentru că înțeleg, mă îngrozesc.
Să vă explic: atela mea ține aproape de la cot, până deasupra degetelor, pe partea inferioară a mâinii, deci pe partea cu palma.
În dreptul degetelor are o înclinație de 30 de grade, ca să forțeze degetele să stea drepte. Știu asta pentru că miercurea asta mi-au refăcut atela, că se rupsese. Ei bine, doamna care mi-a făcut acea primă atelă, mi-a făcut-o pe partea superioară a mâinii, ceea ce înseamnă că aproape trei săptămâni am stat într-o poziție absolut incorectă cu degetele. Primele trei săptămâni de la operație. Poate cele mai importante.
Dar să revenim la scenă: eu stând pe un scaun, doamna care făcea atela era cu treaba ei, iar în lateralul meu, puștiulică de care vă ziceam, sprijinit de un toc de ușă, urmărea scena.
În timp ce doamna bandaja, îmi prinde greșit un deget.
Nu vreți să știți cum arătau degetele mele, strâmbe, negre deja și date pe spate și rupte ca vai de ele și nici nu pot pune poze, că sunt horror și vă omor de inimă, dar dacă vreți să vedeți, vi le dau în privat.
Deci, doamna îmi prinde un deget și iată și primul meu ”au” din seara aia.
În total, de când ajunsesem la spital, până la momentul pe care vi-l povestesc, trecuseră vreo 4 ore. Nu primisem niciun calmant.
- Au, zic, mi-ați prins degetul!
Ei bine, drăguților, ăsta a fost momentul în care s-a activat puștiul de care vă ziceam și-a început să urle, de mi-ar fi sărit supa din lingură, dacă aș fi mâncat supă, desigur!
- Lăsați-o să-și facă treabaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, zbiară guguștiucul, ce aveți?!
- N-am nimic, dar mi-a prins degetul…
Nu s-a oprit, a urlat continuu. Habar n-am ce zicea, că eram vag copleșită de-ale mele, dar știu sigur că am repetat de cel puțin 10 ori ”vă rog să nu mai țipați”, ”vă rog să vă opriți” și ”vă rog să mă lăsați în pace”.
Nu s-a oprit.
Am plecat din cabinet spre liftul care urma să mă ducă la etaj, unde era sala de operații.
Puștiul încă urla. Eu mă uitam la el șocată și înfrântă. Nu știam ce să-i spun, că nu pricepeam nici ce vrea și nici de la ce i s-a aprins fitilul.
Bănuiesc că există și medici rezidenți care uită să-și ia medicamentele, că altfel nu-mi explic.
Când am ajuns lângă lift a urlat cel mai tare următorul lucru:
- N-am urlat până acum, dar acum urlu: adică, EU, MEDIC, mă plimb cu dumneavoastră prin tot spitalul și dumneavoastră… Nu e treaba mea să fac asta.
- Dar a cui treabă este? întreb eu
- A brancardierilor, zbiară în continuare micuțul
- Și de ce faceți dumneavoastră asta, atunci? Ca să aveți motiv să țipați la pacienți?, am întrebat eu.
N-a mai răspuns.
A venit liftul, am urcat și pentru că, în sfârșit, se lăsase liniștea, l-am întrebat:
- Nu vă supărați, de ce v-ați făcut medic?
N-a mai răspuns!
M-am uitat la el, mi l-am imaginat peste 10, 20 de ani și m-au luat frisoanele", a scris Mihaela Baran pe Facebook.
... Vezi tot