Unii dintre cei care ajung în spitalele din România au parte de experiențe traumatizante. Este cazul scriitoarei Mihaela Baran, care a ajuns la Spitalul Clinic de Urgență Floreasca pe 6 noiembrie, în urma unui accident în care și-a rupt degetele.
Aceasta a relatat pe pagina sa de pe Facebook, în mai multe episoade, felul în care a fost tratată de personalul medical de fiecare dată când a ajuns la spital, atât pentru operație, cât și pentru îngrijirile ulterioare.
Într-o postare publicată duminică, 20 noiembrie, Mihaela Baran a descris durerea cumplită pe care a avut-o când un medic a decis să pună la loc fără anestezie o tijă metalică ieșită din degetul pacientei.
"Ajung, condusă de rezidentul oribil, în salonul de la etajul 5, de unde trebuia să fiu preluată pentru a intra în sala de operație.
Mă bagă într-un salon cu trei paturi, unde mai sunt încă două doamne operate. În salon, 800 de grade. Nici nu se poate respira.
Doamnele îmi spun că așa e mereu, d-aia stau cu geamul deschis, dar acum l-au închis asistentele pentru mine.
Mă mai anunță că deși avem toaletă în cameră, nu avem voie să o folosim, că e a asistentelor. Noi, dacă avem nevoie, tre’ să mergem în alte saloane, peste alți oameni.
Operație, nani, trezit dimineață, vizită, externare, urmând a veni din două în două zile la pansat."
"De pansat, m-a pansat aproape mereu un medic rezident, care a participat și la operație.
Pansatul decurge așa: se desface bandajul, se șterge rana scurt cu Betadină, se mai pune un tifon cu aceeași Betadină peste, se pansează la loc!
La a patra vizită la pansat, când rezidentul obișnuit l-a rugat pe alt rezident să mă rezolve, am înțeles ce înseamnă de fapt un pansat corect!
Acest nou rezident, care nu era român, că vorbea cu accent, o să mă chinui să-i aflu numele, mi s-a părut o rază de soare în întuneric!
Pentru el pansatul însemna cu totul altceva.
So, mi-a desfăcut bandajul, mi-a curățat toată mâna, mi-a curățat spațiul dintre degete, mi-a explicat că mai transpiri și e bine să fie curățat, mi-a dat cu Betadină, cu alifiuță, mi-a explicat fiecare pas, mi-a lipit bandajul cu alt leucoplast, zicându-mi că cel de mătase transpiră, mi-a povestit că vine după o gardă lungă și că mai are mult de stat, a zâmbit tot timpul, etc."
"Într-un deget am o tijă, broșă am înțeles că se numește,
Această broșă arată ca un cârlig de metal. Un cârlig de metal, înconjurat de ațele tifonului.
Nu știu cum se bandajează corect aceste broșe, dar așa cum am fost eu bandajată, era o chestiune de timp până să înceapă să se deplaseze.
Și-a început! A început să iasă de la locul ei.
Și mai grav este că nu ieșea și ea paralelă cu degetul, ci în sus, făcând un unghi de 45 de grade cu degetul.
Având vârfurile degetelor lăsate libere, această broșă era chiar la limita bandajului. O vedeam cum stă sculată, gata să se agațe de orice.
Mi-era groază să si respir.
Acum două săptămâni, îi spun rezidentului că uite ce se întâmplă.
El îmi zice că e ok, deși tija ieșise destul de mult.
A doua zi, deși nu aveam programare, m-am dus din nou la spital, pentru că mai ieșise puțin. A zis din nou că e ok și a trebuit să-l rog eu să bandajeze și degetele, că poate oprim din ieșit sărăcia de broșă.
Săptămâna asta, miercuri, am avut din nou programare.
Rezidentul mi-a zis că, gata, azi rezolvăm, îmi scoate firele și îmi va rearanja broșa.
Am întrebat dacă doare, a zis că nu, m-am liniștit!
A scos firele, mi-a comandat scurt ”să nu cumva să mișcați mâna”, s-a opintit nițel și-a-nceput să-mi împingă tija înapoi în deget, în os, în ce e ea înfiptă acolo.
Pe viu!
Aș vrea să am cuvinte pentru durerea pe care am trăit-o, dar n-am.
Cred că mi-a luat 10 minute să pot respira normal din nou.
Îmi săreau necontrolat lacrimile și bâiguiam prostită:
- Cum e posibil, cum e posibil să faceți așa ceva fără anestezie?
Cum, cum e posibil?", a scris Mihaela Baran pe Facebook.
mai... Vezi tot