Povestea romancei care a riscat totul pentru viata refugiatilor sirieni. "In Rakka bombardata de ISIS, imaginile apocaliptice mi-au dat sentimentul ca nu mai exista ziua de maine"

O romanca are grija de victimele razboiului din Siria si se zbate sa le duca ajutoare pentru ca oamenii ramasi fara case si fara nicio sursa de venit din cauza razboiului sa poata supravietui. Riscurile sunt imense, dar o face cu gandul la oamenii carora bombele le-au transformat viata intr-un adevarat iad.

Roxana Diaconescu (36 de ani) traieste de mai multi ani in cea mai fierbinte zona de pe Glob, acolo unde moartea si suferinta pandesc la tot pasul. Romanca a muncit in Turcia, Kurdistan, Siria, Irak si Liban si a vazut cu ochii ei prapadul lasat in urma de bombardamente. Si-a jurat ca va face tot ce tine de ea pentru a-i ajuta pe oamenii disperati care au pierdut tot ce au agonisit intr-o viata din cauza unui razboi care nu le apartine.

Pe langa toate acestea, saracia si mizeria in care traiesc refugiatii sirieni si kurzi, si asa terorizati de tot ceea ce se intampla, au impresionat-o si au facut-o sa se decida sa-i ajute oricare ar fi riscurile la care se expune. Si nu sunt putine.

De aproape 7 ani, ea lucreaza pentru diverse ONG-uri care atrag donatii si ajutoare umanitare pentru victimele razboiului. Si tot ea se asigura ca ajutoarele ajung la destinatari, iar pentru asta se deplaseaza personal in cele mai critice puncte, prin sate distruse de bombardamente. Asta inseamna ca de multe ori se expune unor pericole greu de descris in cuvinte, riscand in orice moment sa fie victima unor organizatii teroriste precum celebra ISIS, care face inca ravagii in zona.

Intr-un interviu pentru ziare.com, tanara originara din Iasi a povestit cand si ce a determinat-o sa faca aceasta alegere, cum ii ajuta pe supravietuitori si care au fost cele mai impresionante momente traite in infernul sirian si nu numai.

Ziare.com: Muncesti si traiesti deja de aproape sapte ani in Orientul Mijlociu, dar cum anume ai ajuns acolo si ce ti-a trezit pasiunea pentru aceste locuri si pentru a-i ajuta pe oamenii din zona?

Roxana Diaconescu: As putea spune ca e o pasiune mai veche, iar studiile mele inclusiv au o legatura cu aceasta zona. Eu am studiat Stiinte Politice la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iasi si apoi am urmat un master in Studii de Dezvoltare Internationala, iar anul trecut tocmai am finalizat un doctorat in probleme de Securitate si Democratizare in Middle East si North Africa. In septembrie l-am sustinut online, plecasem deja din Romania.

Toate studiile le-am facut in Romania, la Universitatea Cuza, iar doctoratul l-am terminat in 4 ani, nu in 3 ani. In al doilea an am plecat in strainatate si m-a ajutat foarte mult, pentru ca majoritatea materialului din lucrare l-am obtinut practic din studii pe teren si interviuri cu persoane, pe care le-am obtinut datorita muncii practicate.

Din Turcia in Irak, Siria si Liban

Cand ai ajuns prima oara in zona respectiva si care a fost prima ta misiune?

Prima oara am fost in Turcia. Practic, cariera in domeniul international am inceput-o in 2014, cand am fost plecata in cadrul masterului cu un stagiu realizat la o organizatie olandeza care avea un sediu in Turcia, in Gaziantep si care lucra pe problema refugiatilor sirieni din Turcia.

Mi-a placut foarte mult ce am invatat acolo. Practic, lucram cu Ministerul Educatiei din exil, al opozitiei siriene, pentru recunoasterea bacalaureatului refugiatilor sirieni in Turcia, asa incat sa aiba acces la studii superioare in Turcia, la universitati de acolo. Am lucrat cu ei vreo doua-trei luni, dupa care, la o conferinta la care am participat, am cunoscut un ONG local foarte faimos - WATAN - inseamna Patrie in limba araba. Organizatia aceasta a dorit sa lucreze cu mine.

La momentul respectiv nu era un moment foarte bun pentru familia mea, fata mea era foarte mica in Romania si nu am reusit sa ma mut. Dar i-am contactat ulterior cand am inceput doctoratul. Am luat o bursa Erasmus in Turcia si i-am intrebat daca m-ar putea primi sa lucrez pentru ei ca scriitor de proiecte, intrucat asta imi era si meseria in Romania, eram consultant, scriitor de proiecte pe fonduri europene. Ei au fost foarte entuziasmati.

Initial am plecat cu acest grant din partea universitatii si ulterior m-au angajat. La inceput eram doar scriitoare de proiect, ulterior am initiat in cadrul organizatiei un departament pentru administrarea tuturor granturilor pe care le primeau ei de la toti donatorii internationali. Am locuit in Turcia aproape doi ani. Am lucrat cu organizatia aceasta WATA pana in 2019, in ianuarie. In ianuarie 2019 oarecum am decis ca nu mai doresc sa locuiesc in Turcia. Nu stiu daca este relevant, dar a lucra in sectorul ONG in Turcia este oarecum periculos, ca persoana care nu este turca sau siriana.

Din ce cauza?

Este periculos ca cetatean strain sa lucrezi in Turcia in cadrul ONG-urilor deoarece poti fi foarte usor acuzat de spionaj. In sensul in care, in 2017-2018 a fost un climat destul de restrictiv pentru ONG-uri, in special cele internationale.

Multe ONG-uri internationale au fost fortate sa se retraga din Turcia. De exemplu, Mercy Corps si International Medical Corps, in special cele americane, pentru ca au fost acuzate de spionaj. Practic, politia turca si-a intetit controalele la nivelul ONG-urilor.

Era foarte greu sa obtii permis de munca legal, practic eu nu aveam un permis de munca legal, si arestau cetatenii straini pe care ii gaseau lucrand in ONG-uri si la un moment dat mi s-a parut ca imi asum un risc care nu isi are sensul. Si cunosteam pe cineva care avea un ONG sirian in Gaziantep, dar care avea si o filiera in Erbil si am intrebat daca este posibil sa ma transfer la el si daca ar fi de acord sa ma trimita in Erbil pentru ca nu mai doresc sa stau in Turcia.

Pericole la tot pasul

Si ai reusit. Cat de complicat a fost sa ajungi in Irak?

Am trecut, bineinteles, o serie de interviuri si am fost sustinuta sa ajung in Erbil impreuna cu fiica mea. Cand eram in Turcia nu am reusit sa o aduc din cauza aspectelor legale. Nu aveam permis de munca legal si rezidenta mea era doar turistica, astfel incat nu as fi putut sa ii obtin viza.

Dar ai reusit in cele din urma si cu asta. Cum se chema organizatia la care te-ai angajat si ce anume faceai pentru ei?

Organizatia la care am venit se cheama Bahar. Inseamna in limba kurda Primavara. Ei sunt kurzi din nordul Siriei, o zona ocupata de turci, foarte discutata in media in ceea ce priveste abuzurile pe care le comite armata araba siriana, cea a opozitiei impotriva kurzilor. Un fel de epurare etnica, dar este o chestie foarte discutata, care in presa din Turcia nu prea apare. Organizatia asta activeaza din Turcia si din Erbil.

Peste tot unde ai fost ai lucrat si cu refugiatii. In ce tari si in ce zone ai lucrat?

Am fost in zona Turciei si chiar in perioada in care lucram in misiunea de acreditare a bacalaureatului sirian in exil am fost chiar si in tabere de refugiati in sudul Turciei, chiar pe granita cu Siria, care in mod normal sunt interzise, nu aveai voie sa intri nici macar cu autorizatie din partea Turciei.

Dar noi am reusit oarecum informal sa fim strecurati inauntru ca sa vedem cum are loc bacalaureatul pentru copiii din taberele de refugiati din Turcia. Am fost in Liban, dar acolo a fost oarecum o vizita de lucru. Era un proiect european pentru sirieni si ne-am dus sa ne intalnim cu reprezentantii Comisiei Europene.

Am fost aici, in Kurdistan, parte din Irak, si am fost in Siria de patru ori pana acum, in Nord-Estul Siriei, pentru ca in Nord-Vest nu mai au dreptul cetatenii straini sa mai intre de vreo 3-4 ani.

Cat de greu ti-a fost sa te acomodezi la inceput in astfel de locuri?

Cred ca mi-a fost greu, nu mai tin minte exact cum. E foarte greu sa interactionezi cu persoane dintr-o civilizatie complet diferita de cea in care ai crescut. Apoi, cand am venit in Erbil, Erbilul este un oras destul de internationalizat, exista foarte multe persoane din strainatate si din Europa, exista si foarte multi americani stationati in urma razboiului, exista filipinezi si multe persoane din Asia care merg sa lucreze aici.

Practic, mediul este complet diferit. In acelasi timp, Turcia ramane o tara apropiat europeana, adica infrastructura, modul de lucru, aspectul urbanistic este complet diferit fata de modul in care arata Erbilul. Mi-a fost foarte greu in Erbil.

De ce tocmai la Erbil?

Nu exista o libertate de miscare, nu exista transport public, transport in comun, astfel incat pentru orice deplasare doresti sa o faci trebuie sa iei taxiul. Daca incerci sa mergi pe jos pentru ca intr-o zi este mai frumos afara nu poti, pentru ca se opresc cel putin 20 de taxiuri langa tine, te claxoneaza si efectiv nu te simti confortabil sa mergi pe jos. Nu exista nici macar trotuare. Trotuarele sunt portiuni de ciment unde oamenii isi instaleaza tarabe, nu prea poti sa te plimbi. Exista un singur parc mai mare. Nu este propice stilul de viata pe care il avem noi in Romania.

O operatiune secreta

Si cum se numeste ONG-ul pentru care lucrezi?

Este un ONG, fac consultata acolo, nu sunt angajata. ONG-ul asta nu are o filiera deschisa in Erbil. Este un ONG american, are o poveste foarte interesanta, se cheama Multi Faith Alliance for Syrian Refugees.

Este un ONG conceput de o evreica, provenita din doi parinti care au supravietuit Holocautului. E foarte bogata si cu toate ca exista aceste animozitati intre Israel si Siria ea s-a simtit foarte atinsa de criza siriana si a decis sa ajute copiii din Siria. A pus bazele acestui ONG prin care sa trimita ajutor umanitar in Siria.

Si la un moment dat, prin eforturi sustinute, au reusit chiar sa transporte ajutorul umanitar prin Israel cu ajutorul armatei in Sudul Siriei, in doua zone care erau incercuite de regim si care nu aveau acces la ajutor umanitar. Si ei au reusit sa transporte mai mult de 100 de milioane de dolari ajutor umanitar in zonele respective cu sprijinul armatei. Inclusiv au ridicat o maternitate in Siria si au reusit sa ajute oamenii care aveau nevoie de tratament sa ajunga in Israel in spitale si apoi sa se reintoarca in Siria.

Nu ti-a fost deloc simplu.

Toata operatiunea a fost oarecum secreta, din cauza caracterului securitar, pana la un moment dat cand nu au mai putut sa ascunda, dar in acel moment regimul a reusit sa ia zona respectiva, astfel ca au trebuit sa se retraga.

S-a semnat un acord, o intelegere si Israelul a spus ca isi va inchide granita, ca nu va mai oferi ajutor umanitar acolo, astfel incat acum ne-am mutat si transportam ajutor umanitar in zona Idleb, zona cea mai afectata de razboi, acolo e regimul stationat si trupele turcesti. Cum ar fi ultima reduta a opozitiei siriene. Ajutoarele vin din Turcia si exista doua puncte de trecere. Ajutoarele vin din partea fundatiei, dar nu sunt etichetate. Pentru ca altfel sirienii nu le-ar atinge.

Inteleg ca exista o mare dusmanie intre ei, dar chiar nu pot sa treaca peste aceasta ura cand e vorba si de confortul lor?

Chiar imi povestea o colega, la inceput cand au trimis, aveau etichete de la firmele israeliene care au donat ajutoarele, si mi-a zis ca nu s-au atins de ele. Oricat mureau de foame, nu s-au atins de provizii. Apoi, au inceput sa le trimita fara niciun fel de insemn si fara niciun fel de eticheta si atunci si asa au reusit sa le distribuie.

Sirienii au fost in conflict cu israelienii. Nu se plac si sunt si crescuti sa nu ii placa, sunt un inamic cu care sunt indoctritati de cand se nasc, ca israelienii nu sunt buni.

Printre ruine si cosmarurile provocate de ISIS

Ai trait multe lucruri socante, greu de privit si poate si mai greu de uitat, dar ce te-a impresionat cel mai mult acolo?

Cand am intrat in Rakka, la cateva luni de la eliberarea de ISIS, imaginea respectiva cred ca nu o sa o pot uita toata viata. O imagine absolut dezolanta. O descrisesem in lucrarea mea de doctorat, o imagine apocaliptica, ca din filme, dar care intrece orice imaginatie a oricarui regizor de film.

Efectiv atat de rau arata incat iti dadea sentimentul ca nu mai exista ziua de maine. Eu nici nu stiu cum au reusit oamenii aia sa supravietuiasca. Atat de rau arata! Era plin de moloz, nu mai era nicio cladire neatinsa, era plin de gauri, iar oamenii traiau in cladiri care aveau in stanga si in drapta peretii daramati complet. Mai exista o mica camaruta care mai statea in picioare si ei acolo locuiau. Respectiva camaruta se putea oricand darama pentru ca e clar ca structura cladirii era grav avariata. Arata ingrozitor.

Si oamenii cum traiesc acolo?

Am parcurs distante foarte mari in zona, dar e o saracie greu de constientizat. Este saracie in Romania si sunt de acord cu asta. Dar saracie ca in Siria nu am vazut niciodata in viata mea. Casele oamenilor erau ridicate din pamant, foarte mici, copiii nu aveau nici haine pe ei, umblau desculti, erau foarte slabi, aratau probabil ca pe timpul Holocaustului fara sa exagerez.

Pur si simplu nu vedeai speranta, nu vedeai unde sunt acele ajutoare umanitare despre care stiai ca se duc atat de multi bani spre ele. Eu nu prea le-am vazut. Imi doream foarte mult inainte sa intru in domeniul asta sa fac munca asta pentru ca mi se parea ca salvez lumea. La un moment dat, in primul proiect in care am lucrat, WATAN, aveam un proiect imens, finantat de UNHCR, de Inaltul Comisariat al Refugiatilor, in care le dadeam celor de acolo un kit ca sa aiba cum dormi si cum se inveli.

Ce cuprindea acel acel kit?

Erau patru saltele, vreo sase paturi si ustensile de bucatarie. Chestii de prima necesitate cand iti pierzi aproape totul si nu mai ai nimic. Si eram foarte mandra de proiectul asta. Aveam asa o mandrie in mine. La un moment dat, cand m-am mutat in Erbil, aici nu exista sistem de incalzire cum avem noi, ci doar aer conditionat.

Stand in camera, mi s-a facut foarte frig si mi-am pus o pilota pe mine si apoi mi-am mai pus o patura si mi-am dat seama cat de absurda eram sa le dam unor oameni care traiesc si in corturi si sub cerul liber sase paturi si consideram ca i-am salvat. Inchipuie-ti sa stai in Siria sub cerul liber, la minus 10 grade Celsius, cu sase paturi pentru 6-7 membri ai familiei. Cu chestia asta mi-am dat seama ca este un ajutor, dar, de fapt, nu salvam vieti.

Ai avut momente cand ti-a fost cu adevarat teama?

Cred ca cel mai frica mi-a fost iarna trecuta, cand au fost lansate rachete dinspre Iran spre Erbil si cand m-am trezit dimineata, nici nu stiam. Am dus-o pe fiica mea jos la autobuz, la masina pentru scoala, si m-am intors si am citit stirea ca au fost date rachete. A fost un moment in care nu m-am simtit in siguranta. M-am simtit oarecum rau si cand a fost invazia turceasca in Nord-Estul Siriei, in octombrie anul trecut. Chiar mi-a fost teama ca se va extinde inclusiv spre Irak, dupa cum turcii au si acum operatiuni in Kurdistan, ei spun impotriva PKK-ului care a bombardat jumatate din Kurdistan, dar presa nu prea scrie despre asta.

Nu vrea sa se mai intoarca in Romania

Si te simti in siguranta acum?

Nu ma simt in siguranta, nu mi-este nici frica, dar nici nu am o senzatie de siguranta. Imi dau seama ca zona este nesigura, ISIS aici incepe sa se regrupeze, jihadistii comit tot felul de atacuri, de atentate in diferite orase din ce in ce mai apropiate de Erbil. ISIS se regrupeaza si in Siria, deci nu este siguranta, dar nici nu pot spune ca am trait un soc care sa ma marcheze in ceea ce am vazut in acest razboi.

Ai avut prilejul sa discuti cu oamenii, ti-au impartasit din amintirile lor cumplite?

Am vazut oameni care au fost schiloditi. Mi-a parut foarte rau pentru ei. La un moment dat am luat marturia unui fost prizonier al lui Bashar al-Assad. Cred ca asta m-a socat cel mai tare in toata viata mea, cand mi-a povestit ororile la care erau supusi oamenii acolo. I-am mai luat interviu unei persoane din Irak care a fost rapita de Al Qaeda si mi-a povestit toate lucrurile rele pe care le-a experimentat. Cam astea au fost lucrurile care m-au mahnit si m-au intristat foarte tare.

Te-ai gandit vreodata sa lasi totul si sa te intorci acasa si sa incerci sa uiti toate acele imagini de cosmar?

Cand sunt aici mi-e destul de dor de Romania. Cand ajung acolo, ma simt straina. Probabil e orice sentiment al emigrantului care nu isi mai gaseste locul. Nu mai am casa mea, ma intorc si stau la mama mea, iar la varsta mea, 36 de ani, sa stai cu parintii, nu e cea mai placuta perspectiva. Astfel ca imi doresc mereu sa ma intorc inapoi.

Nu m-as vedea sa ma intorc in Romania, ci continuand sa fac ceea ce fac. Poate nu neaparat in Erbil. Poate sa mai stau un an sau doi, dar mi-as dori sa am oportunitatea sa calatoresc si in alte parti, sa lucrez ceea ce fac si acum, dar pentru alte crize. Nu neaparat razboi, caci evident nu imi doresc sa fie razboi in lume, dar mi-ar placea sa creez proiecte pentru sustenabilitatea mediului, pentru combaterea saraciei, ca doar saracia nu provine doar din razboi, exista saracie in intreaga lume.

CITESTE SI

Povestea dramatica a tanarului roman de culoare devenit arhitect de succes in Italia. A fost abandonat de parintii biologici si a suferit cumplit in Romania postdecembrista

Israelul a luat în considerare lovituri rapide de represalii împotriva Iranului. „Va exista evident un răspuns”

Armata israeliană a luat în considerare efectuarea unor lovituri rapide împotriva Iranului ca represalii la atacul cu rachete şi drone lansat de Teheran în weekendul trecut asupra teritoriului...

De ce are nevoie Ucraina pentru a câștiga războiul cu Rusia. Sfatul fostului comandant al trupelor americane în Europa

Victoria pentru Ucraina este acum cea mai bună modalitate de a ne asigura că NATO nu trebuie niciodată să lupte direct împotriva Rusiei. La zece ani de la invazia Rusiei în Ucraina, care a...