Prin labirinturile memoriei

Un articol tulburator, de pe National Geographic, semnat de Joshua Foer, incearca sa desluseasca din tainele creierului uman, adunand informatii de la specialisti neurologi despre ce este si cum functioneaza memoria.

Ce este memoria? Cea mai buna definitie pe care ne-o pot oferi deocamdata neurologii este aceasta: o memorie e un model de conexiuni intre neuroni, stocat in creier.

Exista o femeie, in California, in varsta de 41 de ani, asistenta cu functie administrativa, cunoscuta in literatura medicala sub numele de "A.J.".

Aceasta femeie isi aminteste aproape fiecare zi din viata ei, de la varsta de 11 ani.

"Memoria mea se revarsa ca un film, nonstop si incontrolabil" - spune AJ.

Ea isi aminteste ca la ora 12:34, duminica, pe 3 august 1986, un tanar pe care il iubea la nebunie i-a dat un telefon. Isi aminteste ce s-a intamplat in serialul Murphy Brown, pe 12 decembrie 1988. Si isi aminteste ca pe 28 martie 1992 a luat pranzul cu tatal ei, la Hotelul Beverly Hills. Isi aminteste evenimente mondiale si drumuri pana la bacanie, cum era vremea si emotii personale. Practic, fiecare zi este acolo. Nu e un om usor de pus in incurcatura.

Exista un barbat, in varsta de 85 de ani, tehnician de laborator pensionat, pe nume"E.P.".

Acest barbat isi aminteste doar cel mai recent gand al lui.

E posibil ca A.J. sa aiba cea mai buna memorie din lume, iar E.P. s-o aiba pe cea mai proasta.

De-a lungul anilor, au existat cateva persoane cu o memorie neobisnuit de buna.

Kim Peek, savantul in varsta de 56 de ani care a inspirat filmul Rain Man, a memorat, se pare, aproape 12.000 de carti (citeste o pagina in 8, pana la 10 secunde).

"S", un jurnalist rus studiat timp de trei decenii de neuropsihologul Aleksander Luria, isi putea aminti siruri de cuvinte, numere si silabe fara sens, incredibil de lungi, ani de zile dupa ce le auzise pentru prima data.

Dar AJ este unica.

Memoria ei extraordinara nu e pentru intamplari sau chipuri, ci pentru propria sa viata. Intr-adevar, memoria ei inepuizabila pentru detalii biografice este fara precedent si atat de putin inteleasa, incat James McGaugh, Elizabeth Parker si Larry Cahill, neurologi la Universitatea din California, Irvine, care o studiaza de sapte ani, au fost nevoiti sa inventeze un nou termen medical pentru a descrie situatia ei: sindrom hipertimestic.

Dar, sa revenim la E.P.

EP are 1,80 m, parul alb, pieptanat cu o carare perfecta, si urechile neobisnuit de lungi. Arata bine, este prietenos si gratios. Rade mult. La prima vedere, pare bunicul perfect.

Insa, cu 15 ani in urma, virusul herpes simplex si-a croit drum prin creierul sau, golindu-l de miez ca pe un mar.

La momentul cand virusul isi terminase traseul, doua portiuni de materie cenusie de marimea unei castane, din lobii temporali mediani, disparusera si, odata cu ele, si cea mai mare parte a memoriei lui E.P.

Virusul a lovit cu o precizie ciudata.

Lobii temporali mediani -exista cate unul pe fiecare parte a creierului- includ o structura curbata, numita hipocampus, si cateva regiuni adiacente. Acestea, impreuna, indeplinesc actiunea magica de a transforma perceptiile noastre in amintiri pe termen lung.

Amintirile nu sunt, de fapt, stocate in hipocampus. Ele sunt localizate altundeva, in straturile exterioare neregulate ale creierului, neocortexul. Hipocampusul doar le fixeaza.

Hipocampusul lui E.P. a fost distrus si, fara acesta, el e ca un recorder care nu are un cap de citire functional. Vede, dar nu mai poate retine ce vede.

E.P. are doua tipuri de amnezie: anterograda, care inseamna ca nu-si poate forma noi amintiri, si retrograda, care inseamna ca nu si le mai poate reda pe cele vechi, sau cel putin de dupa 1960.

Amintirile despre copilaria sa, serviciul in marina comerciala, Al Doilea Razboi Mondial ii sunt foarte vii.

Insa memoria lui se opreste la momentul in care benzina costa cam 25 de centi litrul, iar omul nu pasise niciodata pe Luna.

A.J. si E.P. sunt extreme ale spectrului memoriei umane. Iar cazurile lor spun mai mult decat orice scanare cerebrala, despre masura in care amintirile noastre ne fac sa stim cine suntem.

Desi noi, ceilalti, ne situam undeva intre acesti doi poli, intre a ne aminti totul si a nu ne mai aminti nimic, cu totii am simtit putin gustul performantei lui A.J. sau al sortii inspaimantatoare a lui E.P.

Acele aproximativ 1,3 kilograme de carne zbarcita pe care le tinem in echilibru, in varful coloanei noastre vertebrale, pot retine cele mai neinsemnate detalii despre experiente din copilarie, pe toata durata vietii, insa adesea nu pot pastra chiar si cel mai important numar de telefon, macar timp de doua minute. Atat de ciudata este memoria.

Ce este memoria? Cea mai buna definitie pe care ne-o pot oferi deocamdata neurologii este aceasta: o memorie este un model de conexiuni intre neuroni stocat in creier.

Exista aproximativ o suta de miliarde de asemenea neuroni, fiecare putand probabil sa faca de la 5.000 pana la 10.000 de conexiuni sinaptice cu alti neuroni, ceea ce inseamna un total de la aproximativ cinci sute de mii de miliarde, pana la un milion de miliarde de sinapse, intr-un creier adult mediu -pentru comparatie, exista doar 32 de mii de miliarde de biti de informatie in intreaga colectie tiparita a Bibliotecii Congresului.

Fiecare senzatie pe care ne-o amintim, fiecare gand pe care il avem schimba conexiunile din interiorul acestei uriase retele. Sinapsele sunt consolidate, sau slabite, sau se formeaza din nou. Substanta noastra fizica se schimba. Intr-adevar, este in permanenta schimbare, in fiecare moment, chiar si cand dormim.

"L-am cunoscut pe E.P. la el acasa", povesteste Joshua, in articolul sau.

"Un bungalow luminos, dintr-o suburbie a orasului San Diego, intr-o zi calda de primavara".

A ajuns acolo cu masina, impreuna cu Larry Squire, neurolog si cercetator in domeniul memoriei, la Universitatea din California, San Diego, si la Centrul Medical pentru Veterani, din San Diego, si Jen Frascino, cercetator-coordonator in laboratorul lui Squire, care-l viziteaza cu regularitate pe E.P. pentru a-i aplica teste cognitive. Desi Frascino a fost la E.P. acasa de vreo 200 de ori, el o intampina intotdeauna ca pe o straina.

Frascino se asaza in fata lui E.P, la masa din sufragerie, si ii pune o serie de intrebari.

Il intreaba pe ce continent se afla Brazilia, cate saptamani are un an, la ce temperatura fierbe apa. Vrea sa demonstreze ceea ce testele IQ deja au dovedit: EP nu e retardat. El raspunde cu rabdare, corect si usor amuzat, la toate intrebarile.

"Ce faci daca gasesti pe strada un plic sigilat, timbrat si cu adresa destinatarului?" - intreaba Frascino.

"Il pun intr-o cutie postala. Ce altceva?", raspunde E.P, chicotind complice catre Joshua, cu aerul "Oare oamenii astia ma cred imbecil?". Simtind insa ca situatia solicita politete, se intoarce din nou spre Frascino si adauga: "Dar mi-ati pus o intrebare foarte interesanta. Foarte interesanta." Habar nu are ca a mai auzit-o de multe ori pana acum.

"De ce gatim mancarea?"

"Pentru ca e cruda?" Cuvantul "cruda" ii face vocea sa traverseze in mod clar registrul tonalitatilor, amuzamentul facand loc neincrederii.

"De ce studiem istoria?"

"Studiem istoria ca sa aflam ce s-a intamplat in trecut."

"Dar de ce vrem sa aflam ce s-a intamplat in trecut?"

"Pentru ca, sincer, e interesant."

E.P. poarta la incheietura mainii stangi o bratara din metal, cu un avertisment medical. Intrebat la ce foloseste, isi rasuceste incheietura mainii si citeste relaxat: "Hmmm... Scrie pierdere de memorie."

E.P. nu-si aminteste nici macar ca are o problema de memorie. Redescopera acest lucru in fiecare moment. Si, pentru ca uita mereu ca intotdeauna uita, fiecare gand pierdut pare doar o simpla scapare, ceva sacaitor, nimic mai mult.

De cand cu boala lui, pentru E.P. spatiul exista doar pana unde il vede. Universul lui social nu cuprinde decat oamenii din incapere. Traieste sub un reflector micut, inconjurat de bezna.

Intr-o dimineata obisnuita, E.P. se trezeste, ia micul dejun si se intoarce in pat ca sa asculte radioul.

Dar, odata intors in pat, nu mai e prea clar daca a luat micul dejun, sau abia s-a trezit. De multe ori, mai ia o data micul dejun, apoi se intoarce iar in pat, ca sa mai asculte radioul. In unele dimineti, ia micul dejun chiar de trei ori. Se uita la televizor, ceea ce poate fi foarte interesant, desi programele care au clar delimitate un inceput, un mijloc si un sfarsit pot ridica o problema. Prefera History Channel, sau orice despre Al Doilea Razboi Mondial. Se plimba prin cartier, sta in curte, citeste ziarul, ceea ce -putem doar sa ne inchipuim- ii da sentimentul ca ar cobori dintr-o masina a timpului. Care Bush? Ce Irak? Ce computere? Pana sa ajunga E.P. la sfarsitul unui titlu, a si uitat cum incepuse. De cele mai multe ori, dupa ce citeste buletinul meteo, face diverse mazgalituri pe ziar, deseneaza mustati fotografiilor, sau traseaza conturul lingurii. La rubrica de oferte imobiliare, cand vede preturile caselor, invariabil spune ca este socat.

Fara memorie, E.P. a cazut complet in afara timpului. Pentru el, nu exista un flux al constiintei, ci picaturi care se evapora imediat. Daca i-ati lua ceasul de la mana -sau, si mai crud, i-ati schimba ora- ar fi complet pierdut. Prins ca in capcana intr-un spatiu de nicaieri al unui prezent etern, intre un trecut pe care nu si-l poate aminti si un viitor pe care nu il poate contempla, el duce o viata sedentara, complet lipsita de griji.

"E fericit tot timpul. Foarte fericit. Presupun ca din cauza ca nu are niciun stres", spune fiica lui, Carol, care locuieste in apropiere.

"Cati ani aveti?" - il intreaba Squire.

"Stai sa vedem...59, sau 60. M-ati prins. Memoria mea nu e chiar perfecta. Stau binisor, dar uneori oamenii ma intreaba lucruri pe care pur si simplu nu le pricep. Sunt sigur ca si dv. patiti asa ceva uneori."

"Sigur ca da", ii raspunde Squire cu bunavointa, desi E.P. a gresit cu aproape un sfert de secol, inapoi.

Un volum urias de informatii din ceea ce stiinta cunoaste cu privire la memorie a fost obtinut datorita unui creier distrus, remarcabil de similar cu al lui E.P.

Ii apartine unui barbat de 81 de ani, cunoscut drept "H.M.", in literatura medicala. Traieste intr-un camin de batrani din Connecticut si este amnezic.

H.M. a suferit de epilepsie, incepand de la varsta de zece ani, dupa un accident de bicicleta. Pana la varsta de 27 de ani, isi pierdea cunostinta de mai multe ori pe saptamana.

Un neurochirurg, pe nume William Beecher Scoville, s-a gandit ca ar putea pune capat simptomelor convulsiilor lui H.M. printr-o operatie experimentala, care sa extirpe acea parte a creierului care, banuia el, provoca problemele.

In 1953, in timp ce H.M. statea treaz pe masa de operatie, cu scalpul anesteziat, Scoville a perforat doua gauri, chiar deasupra ochilor pacientului. Apoi, a ridicat partea frontala a creierului lui H.M, cu o mica spatula de metal, in timp ce un pai de metal a absorbit cea mai mare parte din hipocampus, impreuna cu o mare parte din lobii temporali mediani din jur. Operatia a redus frecventa atacurilor lui H.M, dar in scurt timp a devenit clar ca aceasta ii jefuise si memoria.

In urmatoarele cinci decenii, H.M. a fost subiectul a nenumarate experimente si a devenit cel mai studiat pacient din istoria stiintei creierului.

Toata lumea a admis, la acea vreme, ca operatia cu rezultate tragice este singura care poate face asa ceva unui om si ca H.M. avea sa fie un caz singular.

E.P. a spulberat, insa, aceasta presupunere.

Ceea ce Scoville i-a facut lui H.M. cu un pai de metal, natura i-a facut lui E.P. cu un herpes simplex.

Puse una langa alta, tomografiile creierelor celor doi, cu imaginea granulata, in alb-negru, sunt tulburator de asemanatoare -desi la E.P. distrugerea este un pic mai mare.

Ca si E.P, H.M. putea sa-si pastreze amintirile doar cat se gandea la ele, dar odata ce creierul sau trecea la altceva, nu si le mai putea recupera niciodata.

Desi oamenii de stiinta stiau, inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca exista o diferenta intre memoria pe termen lung si cea pe termen scurt, aveau acum prin H.M. dovada ca aceste doua tipuri de memorie se petreceau in parti diferite ale creierului si ca, fara cea mai mare parte din zona hipocampusului, H.M. nu putea sa transforme o amintire pe termen scurt intr-una pe termen lung.

De asemenea, de la H.M. cercetatorii au aflat mai multe despre un alt tip de amintire.

Desi el nu putea spune ce mancase la micul dejun, sau cine era presedintele SUA la momentul respectiv, existau anumite lucruri pe care si le putea aminti. S-a descoperit ca era capabil sa invete sa faca lucruri complicate, fara ca macar sa-si dea seama de acest lucru.

In cadrul unui studiu, a fost demonstrat ca HM putea sa invete sa deseneze o stea in cinci colturi pe o bucata de hartie, in timp ce privea reflexia acesteia in oglinda. De fiecare data cand primea aceasta sarcina, H.M. sustinea ca nu a mai incercat asa ceva niciodata.

Si totusi, zi dupa zi, creierul lui se descurca tot mai bine in a-i ghida mana care lucra invers. In ciuda amneziei, isi amintea.

Desi nu exista un consens referitor la cate sisteme de memorie exista, oamenii de stiinta in general impart amintirile in doua tipuri: declarative si nondeclarative (uneori mentionate ca explicite si implicite).

Amintirile declarative acopera lucrurile pe care stii ca ti le amintesti, cum ar fi culoarea masinii, sau ce s-a intamplat ieri dupa-amiaza. E.P. si H.M. si-au pierdut abilitatea de a-si forma noi amintiri declarative.

Amintirile nondeclarative sunt lucrurile pe care le stii fara sa te gandesti la ele in mod constient, de pilda cum sa mergi pe bicicleta sau cum sa desenezi o forma in timp ce te uiti la ea in oglinda. Aceste amintiri inconstiente nu se bazeaza pe regiunea hipocampusului pentru a fi consolidate si stocate. Ele se produc in parti complet diferite ale creierului. Invatarea abilitatilor motorii are loc la baza creierului, in cerebel, invatarea perceptuala in neocortex, iar invatarea de deprinderi in centrul creierului.

E.P. si H.M demonstreaza in mod evident ca o parte a creierului poate fi distrusa, dar restul va continua sa functioneze.

Multa vreme, o viziune larg acceptata a fost ca avem niste creiere care functioneaza ca niste dispozitive perfecte de inregistrat, ca o viata intreaga de amintiri este depozitata undeva la mansarda si daca nu le putem gasi nu inseamna ca au disparut, ci numai ca am pierdut accesul la ele.

Un neurochirurg canadian, pe nume Wilder Penfield, probase deja aceasta teorie prin anii 1940.

Penfield folosise sonde electrice pentru a stimula creierele pacientilor epileptici, in timp ce acestia erau intinsi pe masa de operatie, constienti. El incerca sa depisteze sursa epilepsiei lor, dar a descoperit ca, atunci cand sonda lui atingea anumite portiuni ale lobului temporal, pacientii incepeau sa descrie experiente vii, care se activau de fiecare data cand atingea acel loc.

Penfield a ajuns astfel sa creada ca, de fapt, creierul inregistreaza absolut orice lucru caruia ii acorda un grad oarecare de atentie constienta si ca aceste inregistrari sunt permanente.

Cei mai multi oameni de stiinta sunt acum de acord ca acele amintiri stranii declansate de Penfield erau mai aproape de halucinatii.

Ca dispozitiv de inregistrare, creierul face, in mod evident, o treaba de mantuiala. Tragediile si umilintele par sa fie intiparite cel mai puternic, adesea cu cea mai insuportabila exactitate, in timp ce acele amintiri despre care credem noi ca avem cu adevarat nevoie -numele cunostintelor, ora unei intalniri, unde am pus cheile masinii- au obiceiul sa se evapore.

Michael Anderson, cercetator al memoriei la Universitatea din Oregon, in Eugene, a incercat sa estimeze costul acestei evaporari totale. Conform "jurnalelor uitarii", tinute timp de un deceniu, de studentii sai (de exemplu, cat timp dureaza pana gasesti cheile de la masina), Anderson calculeaza ca oamenii irosesc mai bine de o luna pe an doar pentru a cauta lucruri pe care au uitat unde le-au pus.

Si ne intoarcem la A.J, care ne povesteste cand si cum si-a dat seama prima oara ca memoria ei nu este la fel cu a altora.

Era in clasa a saptea si invata pentru teze.

"Nu eram prea bucuroasa, fiindca uram scoala", spune ea.

Mama sa o ajuta sa-si faca lectiile, dar mintea ei ratacea aiurea.

"Am inceput prin a ma gandi la anul de dinainte, cand eram in clasa a sasea, si ma gandeam cat de mult imi placuse clasa a sasea. Dar apoi mi-am dat seama ca imi aminteam data exacta, ce faceam precis in acea zi, cu un an inainte."

La inceput, nu s-a gandit prea mult la asta, dar, dupa cateva saptamani, jucandu-se cu o prietena, si-a amintit ca se jucasera impreuna si fix cu un an inainte.

"Fiecare an si apoi fiecare perioada a anului imi inspira un anumit sentiment. Primavara lui 1981 am simtit-o complet diferita de iarna lui 1981", mai spune ea.

Pentru A.J, datele sunt precum micuta madlena care trimitea mintea lui Marcel Proust inapoi in timp, in romanul "In cautarea timpului pierdut".

Simpla lor mentionare ii declanseaza involuntar fluxul de amintiri.

"Ca atunci cand mirosi ceva si mirosul acela te poarta inapoi in timp. Eu sunt cu vreo zece niveluri mai profunda si mai intensa decat atat.", povesteste A.J.

S-ar parea ca, daca ai o memorie precum A.J, viata ta e mai buna.

Cultura noastra ne inunda cu noi informatii, totusi atat de putine dintre ele sunt stocate si catalogate astfel incat sa le putem recupera ulterior.

Cum ar fi ca toate aceste cunostinte, altfel pierdute, sa le ai la degetul mic? Ne-ar face oare mai convingatori, mai increzatori? Ne-ar face, intr-un sens fundamental al cuvantului, mai inteligenti?

In masura in care experienta este suma amintirilor noastre, iar intelepciunea este suma experientelor noastre, daca ai avea o memorie mai buna, asta ar insemna nu numai sa stii mai multe despre lume, ci si mai multe despre tine insuti.

Cate idei de valoare au ramas negandite si cate conexiuni nerealizate din cauza scaparilor memoriei?

Visul intruchipat de A.J, perfectiunea memoriei, ne insoteste cel putin din secolul al V-lea i.Hr. si de la presupusa inventie a unei tehnici cunoscute drept "arta memoriei", a poetului grec Simonides din Ceos.

"Oamenii Antichitatii si Evului Mediu isi rezervau admiratia pentru memorie. Cele mai mari genii sunt descrise ca oameni cu memorii superioare."

Arta memorarii a fost codificata cu un set complet de reguli si instructiuni, de catre oameni precum Cicero si Quintilian, precum si in nenumarate tratate medievale despre memorie. Studentii erau invatati nu numai ce sa-si aminteasca, ci si tehnici de memorare. De fapt, exista traditii indelungate de antrenare a memoriei, in multe culturi. Talmudul ebraic, incrustat cu sisteme mnemotehnice -tehnici de pastrare a amintirilor- a fost transmis oral, din generatie in generatie, secole la rand. Memorarea Coranului inca este considerata o realizare suprema in randul musulmanilor piosi.

Insa in ultimul mileniu, multi dintre noi am suferit o modificare profunda. Treptat, ne-am inlocuit memoria interna cu ceea ce psihologii denumesc memorie externa -o uriasa suprastructura de carje tehnologice, pe care le-am inventat pentru a nu mai trebui sa ne stocam informatia in creier.

Am trecut, se poate spune, de la a ne aminti totul, la a ne aminti groaznic de putin.

Avem fotografii care sa ne inregistreze experientele, agende care sa ne urmareasca programul, carti si acum internetul, pentru a ne stoca informatia colectiva.

Care au fost urmarile acestei externalizari a memoriei, pentru noi si pentru societatea noastra? S-a pierdut ceva?

Scopul sistemului nostru nervos, de la organele senzoriale care furnizeaza informatia pana la masivul glob de neuroni care o interpreteaza, este sa dea un sens celor ce se intampla in acel moment si celor ce se vor intampla in viitor, pentru ca noi sa putem reactiona in cel mai bun mod posibil. Creierele noastre sunt, fundamental, masinarii de formulat preziceri, iar pentru a functiona trebuie sa gaseasca ordine in haosul de amintiri posibile. Cele mai multe dintre lucrurile care trec prin creierul nostru nu trebuie sa fie tinute minte mai multa vreme decat e necesar sa ne gandim la ele.

Daniel Schacter, psiholog la Harvard, a creat o taxonomie a uitarii, pentru a cataloga ceea ce el numeste cele sapte pacate ale memoriei. Pacatul neatentiei: Yo-Yo Ma, care isi uita violoncelul de 2,5 milioane de dolari pe bancheta din spate a unui taxi. Veteranul Razboiului din Vietnam inca obsedat de campul de lupta sufera de pacatul persistentei. Politicianul care, in timpul unui discurs de la tribuna, nu-si gaseste cuvantul, desi ii sta pe limba, denota pacatul blocajului. Desi blestemam aceste esecuri ale memoriei aproape zilnic, Schacter spune ca facem asta, doar pentru ca nu le vedem si avantajele. Fiecare pacat este, de fapt, cealalta fata a unei calitati, "un pret pe care il platim pentru procesele si functiile care ne slujesc bine in multe privinte". Exista motive evolutive solide pentru care memoria ne lasa balta, in modurile specifice in care o face. Daca toate lucrurile la care ne uitam, pe care le mirosim, auzim, sau la care ne gandim ar fi imediat in uriasa baza de date care este memoria noastra pe termen lung, ne-am ineca in informatii irelevante.

In nuvela sa "Funes cel plin de amintiri", Jorge Luis Borges descrie un om schilodit de incapacitatea de a uita. El isi aminteste fiecare detaliu al vietii lui, dar nu poate face diferenta intre banal si important. Nu poate discerne ce e prioritar, nu poate generaliza. Este "practic incapabil de idei generale, platonice". Poate ca, dupa cum conchide Borges in nuvela sa, uitarea - si nu amintirea - reprezinta esenta a ceea ce ne defineste ca oameni. "A gandi, scrie Borges, inseamna a uita."

Si a imbatrani inseamna a uita. Peste cinci milioane de americani au maladia lui Alzheimer si chiar mai multi sufera de alterari cognitive mai blande sau, in grade mai mici, de pierderea memoriei. Cand li s-a cerut sa-si aminteasca o lista de 15 cuvinte citita cu 20 de minute mai devreme, octogenarii din cadrul unui studiu si-au amintit mai putin de 60%, in timp ce tinerii de 20 si ceva de ani si-au putut aminti aproape 90%.

Nu este surprinzator ca oamenii cauta de multa vreme substante chimice care ar putea stopa acest val al uitarii.

In ultimele decenii, companiile de produse farmaceutice au ridicat cercetarea pe noi culmi indraznete. Inarmate cu o sofisticata intelegere a temeliilor moleculare ale memoriei, au cautat sa creeze noi medicamente care sa amplifice capacitatea naturala a creierului de a-si aminti. In ultimii ani, au fost infiintate cel putin trei companii avand scopul declarat de a produce medicamente pentru memorie. Una dintre acestea, Cortex Pharmaceuticals, incearca sa creeze o categorie de molecule, denumite ampakine, care faciliteaza transmiterea glutamatului neurotransmitator. Glutamatul este unul dintre principalii excitanti chimici transmisi prin sinapsele dintre neuroni. Amplificand efectele acestuia, Cortex spera sa imbunatateasca acea capacitate fundamentala a creierului de a forma si recupera amintiri. Administrata sobolanilor de varsta medie, o ampakina a reusit sa anuleze total declinul provocat de varsta in mecanismele celulare ale memoriei.

Este posibil sa nu mai treaca mult timp pana cand medicamentele precum ampakinele sa ajunga pe piata; cand vor ajunge, ar putea avea un impact urias asupra societatii. Desi companiile de produse farmaceutice cauta tratamente terapeutice pentru a preveni maladia lui Alzheimer si a combate dementa, pare inevitabil ca pilulele lor sa ajunga pe mana studentilor care tocesc pentru examene si probabil a foarte multor oameni care vor doar sa-si imbunatateasca performanta cerebrala. Deja psihostimulentele destinate tratarii tulburarilor de atentie si a hiperactivitatii, de pilda Adderall si Ritalin, sunt folosite ca "parteneri de studiu" de catre unul din patru studenti de la anumite colegii, care incearca sa-si ridice puterea de concentrare si sa-si imbunatateasca memoria. Toate acestea ridica unele intrebari de etica ingrijoratoare.

Am alege sa traim intr-o societate in care oamenii au o memorie cu mult mai buna? De fapt, ce ar insemna mai exact sa avem o memorie mai buna? Ar insemna sa ne amintim lucrurile doar exact asa cum s-au intamplat, fara niciuna dintre revizuirile si exagerarile pe care le creeaza mintea noastra in mod natural? Ar insemna sa avem o memorie care uita traumele? Ar insemna sa avem o memorie care retine doar acele lucruri pe care vrem noi sa le retina? Ar insemna sa devenim AJ?

CTP, după ce a văzut conferința lui Cătălin Cîrstoiu: ”I s-a mai rărit zâmbetul iliescoid...”

Candidatul PSD-PNL la Primăria Capitalei, medicul Cătălin Cîrstoiu a susținut vineri, 19 aprilie, o conferinţă de presă pentru a răspunde acuzaţiilor de incompatibilitate în condiţiile...

De ce Robert Negoiță nu poate fi candidatul coaliției la Primăria Capitalei. „Niciun primar de sector nu are mai multe șanse decât Piedone”

În contextul unei crize generate în alianța PSD-PNL, generată de zvonurile legate de o eventuală retragere a medicului Cătălin Cîrstoiu, primarul de la Sectorul 3, Robert Negoiță, s-a...