Academicianul Ioan-Aurel Pop: Relatia romani-secui, de la convietuirea pasnica la mentalitatea de stapani - Interviu

Sunt secuii "baietii rai", care vor sa-i goneasca pe romani din zona? Au ei in minte numai cum sa taie capete de romani si sa nu le vanda paine turistilor din Bucuresti cand ajung la un non-stop din Harghita si Covasna? Cum a aratat de fapt de-a lungul timpului relatia romanilor cu secuii? Au trait in pace, s-au luptat, s-au omorat, s-au urat? Ce stim despre secui, de fapt?

Ioan Aurel Pop, academician, profesor, rector al Universitatii Babes-Bolyai si specialist in istoria secuilor, vorbeste, pentru Ziare.com, de secolele de convietuire pasnica, de ajutorul militar reciproc, dar si de aparitia "mentalitatii de stapani".

"Unele victorii romanesti contra turcilor din secolele XV si XVI, de la Vaslui pana la Calugareni, au fost obtinute si cu participarea corpurilor de oaste secuiesti", spune Ioan Aurel Pop.

Cum au aratat in general relatiile romanilor cu secuii? O sa intreb direct: cat de contondente, de fapt?

Relatiile romanilor cu secuii au fost dificile in anumite perioade, dar, la scara duratei lungi, a predominat convietuirea si nu conflictul. Oamenii simpli si-au vazut de viata lor, traind separat sau impreuna si nu s-au ciocnit decat atunci cand a intervenit factorul politic.

Multa vreme, din Evul Mediu pana in Epoca Moderna, a fost pamant pentru toti, intr-o vreme cand conta mai mult apartenenta religioasa decat cea etnica. Apoi, din secolul al XVIII-lea incepand, constiinta nationala si-a facut loc cu mare forta, iar conflictele interetnice s-au inmultit. Constatarea este valabila nu doar la noi, ci peste tot in Europa si, cu precadere, in Occident.

Am amintiri vagi, din cronici, despre tot felul de incursiuni, de jaf si represalii, facute de diferiti domnitori romani in Ardeal, de multe ori in zonele locuite de secui. Ne puteti da cateva astfel de evenimente, daca au existat?

Da, au fost incursiuni armate ale domnilor Moldovei in si prin secuime, fara sa fie vizati insa in mod special si intotdeauna secuii. Principele Moldovei, Stefan cel Mare, a intervenit, de exemplu, in iunie 1461, fiindca voievodul Transilvaniei il adapostea pe Petru Aron, unchiul lui Stefan, cel ce il ucisese pe tatal acestuia, la Reuseni, nu cu mult timp in urma.

Este vorba despre conflicte dinastice normale in acea vreme. Petru Rares, fiul lui Stefan cel Mare, a trecut de mai multe ori cu oaste prin secuime, in cadrul conflictului care impartea Ungaria intre sustinatorii lui Ioan Zapolya, fost voievod al Transilvaniei, si Ferdinand de Habsburg.

Domnul Moldovei a oscilat uneori intre cele doua tabere, dupa cum cereau interesele Moldovei, fiind chiar un fel de arbitru in Transilvania, unde stapanea cetatile Ciceu, Cetatea de Balta, Bistrita, Unguras si Rodna, cu peste o suta de sate, majoritatea romanesti.

Au existat si, invers, incursiuni secuiesti in Moldova sau Tara Romaneasca?

Da, secuii erau o populatie cu rosturi prioritar militare si cu menirea nu numai de a apara fruntariile Ungariei, ci si de a contribui la extinderea regatului. In plus, in schimbul privilegiilor primite in momentul asezarii lor in estul Transilvaniei, secuii erau obligati sa participe cu oaste, in expeditiile conduse de rege, de voievodul Transilvaniei sau de marii dregatori.

Aceste expeditii se desfasurau adesea spre rasarit si spre sud, ori de cate ori domnii Moldovei si Tarii Romanesti refuzau sa recunoasca suzeranitatea regilor ungari. La fel de adevarat este ca, in unele dintre aceste expeditii ungare spre sud si est, au participat si cnezii si nobilii romani din Transilvania, alaturi de secui si sasi, contra romanilor munteni si moldoveni! Ei erau vasalii regelui ungar si trebuiau sa-l urmeze in lupta, conform datoriei vasalilor.

In alta cuprindere, cand se schimba perspectiva si cand era nevoie de efortul comun antiotoman, secuii au fost trimisi sa se alature romanilor contra "paganilor", care amenintau civilizatia crestina europeana cu disolutia. Unele victorii romanesti contra turcilor din secolele XV si XVI, de la Vaslui pana la Calugareni, au fost obtinute si cu participarea corpurilor de oaste secuiesti.

Care era gradul de autonomie al populatiei secuiesti in timpul diferitelor stapaniri in Transilvania? Au fost secuii obisnuiti cu un anume grad de autonomie? Daca da, de ce natura si cat a durat?

In Evul Mediu, viata era mult diferita de timpurile moderne. Societatea feudala era formata din comunitati autonome, conduse dupa reguli proprii, in care dreptatea se impartea in functie de cutume specifice. Toate aceste autonomii - indreptate de la o vreme si impotriva romanilor majoritari si prezenti peste tot - au devenit de la o vreme complet anacronice, incat, in secolul al XVIII-lea imparatul habsburg Iosif al II-lea (1765-1790) le-a si desfiintat.

Reactiunea de tip feudal le-a recreat - este drept - dar, in secolul al XIX-lea, au fost desfiintate din nou, de data asta de catre statul austro-ungar. Cu alte cuvinte, aceste autonomii, care, in esenta, dadeau dreptul secuilor de a se conduce singuri, de a-si fixa o parte dintre dari, le garantau statutul de oameni liberi, nu au fost desfiintate de vreo autoritate romaneasca, ci de statele austriac si austro-ungar!

Ratiunea desfiintarii a fost anacronismul lor, nepotrivirea exclusivismului lor etnico-religios si nationalist cu lumea moderna, bazata pe drepturile individuale, pe drepturile tuturor, pe democratie si egalitate.

Care era relatia secuilor cu populatia maghiara? Cum s-au vazut, istoric, secuii, fata de maghiari? Parte a aceluiasi popor sau diferiti?

Pana in secolele XVIII-XIX, secuii s-au considerat un popor diferit de maghiari (desi vorbeau aceeasi limba si scriau, sub aspectul limbii literare, la fel) si au avut constiinta originii deosebite, a traditiilor si obiceiurilor distincte. Toate cronicile ungare ii prezinta pe secui drept altceva decat ungurii, de regula ca urmasi hunilor vechi, care i-au precedat pe unguri in Pannonia.

Este drept ca pana azi sunt serioase controverse despre originea secuilor si ca unii istorici maghiari nationalisti ii considera unguri, dar toate izvoarele de epoca sustin contrariul. In tot Evul Mediu, secuii au fost o "natiune" distincta in Transilvania, adica o grupare de tip politic, dar si etnic, asa cum erau si sasii si nobilii ungari.

In secolele XVIII-XIX, nationalismul modern, munca ideologica dusa de liderii maghiari si secui i-a adus pe acestia din urma in natiunea moderna maghiara, ca parte distincta. Motivatia principala era limba comuna, mai mult decat traditiile si obiceiurile, care erau, totusi, diferite.

Cat de compacta demografic era zona Tinutului Secuiesc in Evul Mediu? Erau si romani in zona?

Secuii sunt pomeniti in regiunea de est si sud-est a Transilvaniei spre finele secolului al XII-lea, dupa ce facusera, in drumul lor spre rasarit, un popas in Crisana si unul pe Tarnave. Toate izvoarele importante care se refera la secui, de la 1200 incoace, ii pomenesc alaturi de romani si traind amestecati cu acestia.

De exemplu, la 1241-1242, in timpul marii invazii tatare, romanii apara impreuna cu secuii trecatorile Carpatilor; cronicarul Simon de Keza scrie, la 1283, ca secuii traiesc in muntii de margine, amestecati printre romani, de la care au invatat "literele"; pe la 1583, iezuitul Antonio Possevino scrie si el, in cartea "Transilvania", ca secuii sunt dispersati printre romani.

Alte izvoare pomenesc in Evul Mediu, in ceea ce numim azi secuime, cnezate romanesti, formate din sate de romani, conduse de cnezi. Cimitirele vechi din zona erau, pana de curand, pline de nume romanesti, scrise chiar cu litere chirilice, iar altele cu ortografie maghiarizata.

In perioada premoderna si moderna, cum s-au inteles secuii cu romanii? In perioada Romaniei Mari cum s-au simtit secuii? Am cunoscut un secui al carui nume fusese romanizat, intr-o actiune inversa fata de maghiarizarea numelor romanilor petrecuta inainte de 1918.

Romanii si secuii de rand nu s-au inteles rau niciodata, cu exceptia perioadelor mai recente, cand liderii cu interese politice s-au amestecat in aceasta convietuire. Treptat insa, mai ales de la 1600 incoace, secuii, ca si ungurii si sasii, au dobandit, prin scoala si familie, mentalitate de stapani. Aceasta mentalitate presupunea nu numai orgoliu, tendinta de dominare si pretentia de drepturi istorice in Transilvania, ci si ideea de a-i privi pe romani ca slugi, ca supusi vesnici, iobagi amarati si inapoiati.

Dupa 1918, lucrurile s-au schimbat radical, in sensul ca romanii au devenit peste noapte stapani cu acte in regula, iar vechii stapani au ajuns supusi. Sigur, documentele constitutionale interne si internationale vorbeau de democratie si egalitate, dar practica cotidiana era alta si nu doar la noi, ci peste tot, cu anumite nuante.

Cum sa se fi simtit bine secuii in Regatul Romaniei, ca supusi ai vechilor "opincari valahi", dupa ce zeci de generatii invatasera ca menirea lor era sa conduca? Spuneam ca nu au fost conflicte notabile, indelungate intre oamenii de rand secui si romani, dar in aceasta pace era subinteleasa o conditie: romanii sa-si cunoasca si accepte conditia mizera, sa stea la locul lor de "schismatici" supusi si modesti, sa fie recunoscatori "domnilor" unguri, secui, sasi. Or acum, dupa 1918, lumea se intorsese cu susul in jos si asta era greu de acceptat.

De aceea, secuii s-au simtit destul de frustrati in Romania, nu in aceeasi masura ca elita ungara, dar sentimentul era similar. Iar daca mai adaugam si unele tendinte de razbunare ale anumitor romani, convinsi ca venise "ceasul dreptatii", va puteti inchipui cum se simteau unii. Au fost si tendinte de romanizare a numelor pe ici pe acolo, dar eu nu cunosc vreo directiva generala, de genul celor promovate de EMKE in randul romanilor din Ungaria.

De asemenea, in epoca interbelica, datele statistice nu semnaleaza scaderea proportiei de secui in secuime in favoarea romanilor. Intre 1940 si 1944, secuii, incurajati de autoritatile hortiste, totalitare, antiromanesti si antisemite, au recurs la atrocitati contra populatiei romanesti, la distrugeri de biserici si monumente romanesti.

Dupa septembrie 1944, si romanii au recurs la acte de razbunare, dar autoritatile romanesti, dupa martie 1945, au reinstaurat ordinea. Pe acest fond, s-a derulat si incercarea de uniformizare in sens romanesc, impusa sub Ceausescu, fara rezultate la scara duratei lungi, desi nu se poate nega frustrarea si suferinta din partea secuilor, care continuau sa priveasca autoritatile statului roman drept "straine".