Ziare.com

INTERVIU Adrian Miroiu: Politizarea, grupurile de interese, impostura si plagiatele au distrus universitatile

de Daniela Ratiu, Senior Editor
Vineri, 02 Octombrie 2020, ora 00:01

   

INTERVIU Adrian Miroiu: Politizarea, grupurile de interese, impostura si plagiatele au distrus universitatile
Sistemul universitar din Romania are multe probleme structurale, care in timp au devenit cronice. Politizarea universitatilor este una dintre cele mai grave, pentru ca a afectat tocmai esenta academica.

Cum putem vorbi despre libertate academica, in conditiile in care conducerile universitatilor sunt detinute politic? Adrian Miroiu considera ca politizarea consta si in tendinta tot mai accentuata a universitarilor care ocupa pozitii de conducere in universitati - rectori, in primul rand - de a intra in politica.

"E doar retorica ideea ca astfel ei duc in Parlament interesele sistemului universitar (ca nu e asa se vede si din aceea ca, in ultimii patru ani, de exemplu, nu l-au ajutat cu nimic; caci si ei au votat bugete injositoare pentru educatie si pentru cercetare)", spune Adrian Miroiu.

Cat priveste Consiliul National al Rectorilor, "conducerea bicefala a CNR (Campeanu si Costoiu) a fost revalidata de rectorii prezenti, intr-un cadru bine "pregatit" si cu un scor ca pe vremea "democratiei" din epoca de aur. Iar alegerile au fost blagoslovite de Minister, de Guvern si de Presedintie. Am citit despre acest lucru in presa, nu pe site-ul CNR, care nu functioneaza de luni intregi", declara Miroiu.

Impostura si plagiatul, invatamantul militar devenit o afacere si despre care Adrian Miroiu, presedinte al comisiei "Stiinte politice, studii de securitate, stiinte miliare, informatii si ordine publica", din cadrul CNATDCU, crede ca "ar putea fi restructurate ca institutii care ofera cursuri de scurta durata, post-universitare, de training etc." sunt, deasemenea, probleme majore ale sistemului universitar romanesc.

Ziare.com: Adrian Miroiu, va propun acest interviu, pornind de la doua articole publicate de dumneavoastra pe Marginalia.ro: "O evaluare comparativa a cercetarii universitare" si "Despre politica in universitate". In articolul despre evaluarea comparativa, scrieti despre topurile internationale care indexeaza universitatile romanesti si despre cum aceste topuri devin stiri, iar universitatile le flutura in spatiul public, ca pe o validare internationala. Cat de relevante sunt aceste topuri, in mod real?

Adrian Miroiu: Incep prin a reformula oarecum intrebarea dvs.: cum am putea proceda daca vrem sa ne facem o opinie despre calitatea educatiei universitare de la noi din tara? O prima cale e aceea de a vedea daca programele de studii oferite de universitati sunt deasupra unui prag. Agentia Romana pentru Asigurarea Calitatii in Invatamantul Superior (ARACIS) face asa ceva, anume acrediteaza sau nu un program de studii si ofera calificative globale universitatilor, un "grad de incredere". Numai ca ARACIS ne ajuta prea putin, fiindca majoritatea universitatilor au primit in timp, de la Agentie, gradul cel mai ridicat. Potrivit ei, toate universitatile romanesti sunt cam la fel. De aceea, daca vrem totusi sa avem o evaluare acceptabila, trebuie sa procedam altfel, comparativ. Exista evaluari comparative internationale, care iau in considerare mii si chiar zeci de mii de universitati; folosesc criterii uneori foarte diferite - dar, in mare, rezultatele pe care ele le propun nu difera radical. De aceea, ele sunt un instrument cel putin folositor pentru a vedea - in mare - cum stau universitatile romanesti. Si, cum stim, nu stau deloc bine. Uneori suntem multumiti fie si numai pentru ca unele dintre ele macar sunt luate in considerare si intra in evaluarile respective, adica sunt percepute ca avand o relevanta si sunt chiar asezate uneori pe pozitii respectabile. Dar cele mai multe universitati de la noi nu sunt luate in seama, nu sunt incluse in acele evaluari. In sensul acesta, rankingurile internationale sunt folositoare pentru ca ne spun foarte clar cam de unde trebuie sa incepem. De aceea, instrumentul creat de prof. Daniel David si echipa sa este util.

Dar exista si o alta posibilitate; asupra ei am accentuat eu in acel articol la care va referiti. E vorba de compararea nu a universitatilor ca intreg, ci a programelor lor de studii in diferite domenii. Sunt ele la fel de bune? Cred ca toti vom fi de acord ca nu e asa. Insa e dificil de argumentat cat de cat riguros e - si credibil! - ca o universitate ofera un program de studii mai bun decat o alta, intr-un anumit domeniu. Mai multi colegi am incercat sa oferim astfel de evaluari. Am cercetat opt astfel de domenii: Fizica, Inginerie Civila, Sociologie, Stiinte Politice, Stiinte Economice (fara Cibernetica, Statistica si Informatica economica), Psihologie si stiinte comportamentale, Filosofie si Istorie. Am folosit indicatori cat mai precisi, am apelat la date care exista in spatiul public si am obtinut pe aceste domenii o evaluare comparativa a programelor de studii oferite de universitatile de la noi - chiar daca am folosit numai indicatori privind cercetarea, rezultatele cred ca ofera o imagine buna a diferentelor intre aceste programe de studii.) Or, la ce rezultate am ajuns? Simplu: exista uneori mari diferente intre universitati; unele ofera programe de o calitate foarte joasa, in raport cu cele oferite de universitatile de varf.

Eu cred ca aceste lucruri trebuie stiute de studenti si candidatii la studentie: ce riscuri imi asum, daca merg la o specializare universitara plasata jos in raport cu cea oferita de o alta universitate? Trebuie stiute de conducerile universitatilor, care sa se intrebe daca au facut ceea ce trebuia facut. In sfarsit, cred ca trebuie stiute de decidenti: din Ministerul Educatiei si, in general, din Guvern. Ei - daca ar avea curajul si determinarea necesara - ar urma sa se intrebe ce ar trebui sa faca: sa continue politicile de pana acum sau sa faca ceea ce au facut atat de multe guverne din alte tari, anume sa stimuleze calitatea, indeplinirea unor standarde de nivel international, nicidecum o mocirla de genul "lasa ca ne descurcam noi".

Ziare.com: Nu e un secret faptul ca starea reala a invatamantului universitar are multe probleme structurale. Daca ar fi sa le denumiti, care ar fi acelea?

Adrian Miroiu: Cred ca acestea sunt de mai multe feluri. Primul: sistemul universitar pastreaza elemente din alte vremuri; de pilda, faptul ca exista universitati pe domenii. In Romania nu predomina universitatile comprehensive, ci cele specializate: de inginerie, de arte, de stiinte sociale si economice, de educatie fizica, de marina. Sunt orase mici in care sunt cel putin trei universitati publice diferite. Cu o asemenea structura a sistemului - fara masuri tari de stimulare a concentrarii acestora - nu poti pretinde sa obtii rezultate de nivel international si, deci, sa faci in asa fel incat a fi student sau cadru didactic la o astfel de universitate sa fie ceva atractiv; adica sa reduci exodul studentilor si al tinerilor cercetatori. In al doilea rand, nu cred ca sistemul universitar privat a fost bine integrat si ca i s-a acordat atentia necesara.

Apoi, sistemul este foarte inchistat si raspunde foarte greu cerintelor fie dinauntru, fie dinafara. Adica, nu se adapteaza la noile constrangeri privind felul in care ar trebui sa arate o universitate moderna; iar, daca privim din afara sistemului, este foarte cunoscut ca universitatile raspund greu si uneori nu indeajuns de adecvat nevoilor sociale ori celor economice (se discuta, stim cu totii, de multi ani despre relatia nicidecum eficienta dintre universitati si piata larga a muncii). Eu cred ca anul 2020, prin criza pe care o traim, a oferit o oportunitate imensa universitatilor romanesti pentru a se adapta si restructura. Dar imi pare ca aceasta a fost, intr-o mare masura, pierduta.

Mai departe, sistemul de invatamant superior romanesc functioneaza intr-un cadru normativ fracturat, uneori contradictoriu, care nu produce stimulente coerente. In 2011, fusese promulgata Legea 1 a educatiei nationale; poate ca avea si aceasta probleme, insa zecile de modificari prin care legea a trecut au facut-o total incoerenta. Permite cam orice si nu impune nimic, nu promoveaza un echilibru intre autonomie si responsabilitate. Mai mult, in ultimul deceniu, intr-un fel, s-a reinstaurat un alt tip de reguli: cele in care problemele universitatilor se rezolva nu prin apel la lege, ci prin negocieri si bunavointa decidentului, deci prin relatii personale. Ai nevoie de bani in plus? - daca te ai bine cu decidentul ai si acces la ei. E de inteles atunci de ce conducerile universitatilor sunt foarte reticente la schimbarile institutionale: caci ar afecta aceasta buna intelegere.

Mai departe, institutiile statului sunt rupte de universitati. Se comporta ca si cum acestea nici nu ar exista (sigur, cu exceptii locale). Ma intreb, de pilda, daca vreun primar al municipiului Bucuresti a stiut ca in oras functioneaza universitati.

La modul general, sistemul universitar este cronic subfinantat, de zeci de ani. O vreme, au existat surse alternative de finantare pentru universitati - de exemplu, taxele de la studenti sau proiectele europene - dar astazi acestea s-au stins, ceea ce face ca situatia lor sa fie foarte grava, iar dependenta de bunavointa decidentilor (adica a politicului) sa fie tot mai mare. Nu discut aici si problematica situatiei cu care se confrunta universitatile private. In universitati se face cercetare; dar e cu totul jenant ce se intampla in acest caz, cand fondurile pentru cercetare in Romania sunt la un minim istoric si cand, in plus, si acelea care exista au fost directionate doar catre anumite zone; de pilda, in timp ce domeniile ingineresti au fost privilegiate, cele sociale si umaniste au fost pur si simplu cvasi-ignorate.

In interiorul universitatilor ultimul deceniu s-a produs un fenomen nou: democratia universitara, cat a existat ea la un moment dat, s-a prabusit. Dinafara au incetat sa fie eficiente cerintele de responsabilizare a conducerilor. In interior, conducerile au destule mijloace sa stabileasca doar ele stimulentele si sanctiunile si sa ignore simplii universitari, dar chiar si studentii. Universitatile sunt acum locus-ul interactiunii dintre diferite grupuri de interese si al producerii unor structuri autoritare de conducere. Cum altfel poti explica realegerea in acest an ca rectori a unor persoane care au o imagine deloc acceptabila in cadrul universitatii (si/sau in spatiul public)? Cazul Universitatii din Iasi e poate cel mai reprezentativ. Iar generalizarea acelui comportament penibil al unor rectori, de a se suspenda o saptamana pentru a face o excursie sau a participa la o conferinta stiintifica, dar apoi de a putea astfel candida pentru un nou mandat, nu a parut deloc ca o sfidare la adresa bunului simt academic. De aceea, gesturi normale ale unor rectori ca Ion-Aurel Pop si Mircea Dumitru, care nu au mai candidat dupa doua mandate, par azi exotice.

Ziare.com: Care ar fi rezolvarea acestor probleme structurale?

Adrian Miroiu: Am prezentat mai devreme situatia de azi intr-un fel care sa indice si cateva solutii. In primul rand trebuie sa se instaureze un cadru normativ coerent si orientat catre solutii fezabile si care sa stimuleze atat universitarii, cat si universitatile, intr-o directie contemporana lumii noastre. Ai nevoie, pentru aceasta, in conducerea Ministerului Educatiei si in Guvern, de oameni deschisi care stiu cum functioneaza institutiile si inteleg cum trebuie facute politicile publice - iar nu de politicieni prinsi in lantul unor grupuri de interese care vor sa isi promoveze obiectivele lor inguste si adesea situate in afara mersului de azi al lucrurilor, atat in tara cat si la nivel international.

Sigur, e chiar foarte probabil ca interesele acestor grupuri sa fie expresia a ceea ce e in general acceptat si dorit de majoritatea celor care lucreaza astazi in universitati. Nu e usor sa argumentezi ca pe termen mediu sau lung pierzi mai mult decat castigi acum, nici ca interesul colectiv intra in contradictie cu cel individual. Dar asta e situatia in care ne gasim acum, una in care trebuie sa renuntam la ideile care ne-au condus decenii. Nu sunt in general un adept al ideii ca e nevoie mereu de reforma. Vreau doar sa sustin ca e nevoie de o masa critica de universitari (si de oameni politici) care sa fie capabili sa faca acceptabila o astfel de viziune noua.

Ziare.com: Revenind la topurile internationale, e o cursa nebuna a publicarii de articole, in publicatii si reviste internationale. Cantitate in detrimentul calitatii? Vorbiti, in articolul la care ne referim, de reviste "pompos numite BDI - adica indexate in baze de date internationale sau in volumele conferintele "ISI" si apreciati ca, in loc sa fie premiata excelenta, a ajuns sa fie stimulata mediocritatea. Si cu toate astea, un intreg sistem accepta aceasta stare de fapt.

Adrian Miroiu: Nu as zice ca e o cursa nebuna pentru a publica. Dimpotriva, e o atitudine cat se poate de rationala a universitarilor din intreaga lume. Exista un program care calculeaza indicii scientometrici ai fiecarui autor, care se numeste Publish or Perish - fie publici, fie esti terminat din punct de vedere academic. Aceasta pentru ca exista cam peste tot in lume politici universitare care stimuleaza publicarea unor lucrari de diferite tipuri. Si, evident, cu cat reusesti sa publici in reviste sau edituri mai prestigioase tu, ca persoana individuala, ai un statut mai bun si sanse mai mari de a promova in pozitii mai inalte, iar universitatea ta se pozitioneaza mai bine.

Nu doar in topuri internationale. Sa ne uitam la ce se petrece la noi in tara: universitatile sunt finantate de la bugetul de stat, prin Consiliul National pentru Finantarea Invatamantului Superior (CNFIS). Fondurile pe care le primeste o universitate depind de numarul studentilor ei, dar si de felul in care aceasta indeplineste anumiti indicatori. Intre cei de cercetare, CNFIS foloseste indicatori scientometrici, precum factorul de impact al revistelor in care publica cadrele didactice din acea universitate si indicele Hirsch (h) al acestora. Cu cat o universitate sta mai bine la acesti indicatori, cu atat primeste mai multi bani - sigur, in contextul subfinantarii cronice a invatamantului superior romanesc.

Ziare.com: Chestiunea plagiatul este o consecinta?

Adrian Miroiu: Nu e de mirare ca apar si comportamente deviante. Cel mai cunoscut e plagiatul. Dar foarte grave sunt si altele. De pilda, exista presiuni pentru a atenua diferentele dintre revistele cu adevarat de calitate si altele, atunci cand sunt calculate diferite punctaje. Multe din asa-numitele reviste BDI (adica: indexate in baze de date internationale) publica materiale de o calitate joasa. Cand in 2015 (eram atunci presedinte al CNFIS) am sustinut introducerea unui indicator de excelenta, am avut in vedere publicatiile aparute intr-un numar mai restrans, bine definit de reviste.
Dar apoi metodologia CNFIS a dispus ca acestora sa li se adauge multe altele, intre care asa-numitele "ISI proceedings". Or, articolele din acestea in general nu sunt de aceeasi calitate. De ce se s-au adaugat insa? Nu cred ca speculez mult daca zic ca e vorba de presiunea dinspre universitati cu rezultate mai slabe, pentru a-si ridica pozitia. Or, sustinerea mea e ca astfel se creeaza politici prin care calitatea nu mai este prioritar urmarita.

Un alt comportament deviant pe care vreau sa il mentionez e urmatorul. Daca exista cerere de a publica - fie si productii nu neaparat de calitate, ba chiar uneori de o calitate inacceptabila - atunci e de asteptat sa apara si oferta: reviste autointitulate "academice" care publica orice text, fara a aplica insa un serviciu corect de evaluare colegiala ("peer reviewing"). Intalnim aici o situatie care in stiintele sociale se numeste dilema sociala: exista interese individuale care, din pacate, cand sunt urmarite si realizate, produc o paguba colectiva.

Iata un caz recent: in acest articol e descrisa o farsa facuta in 2018 de trei autori. O farsa care arata ca unele reviste pretins academice nu aveau de fapt un sistem corect de peer reviewing, iar rezultatul era ca ele ajungeau sa publice articole uneori cu totul aberante (iar in cazul respectiv, facute special sa fie astfel). Domeniile luate ca exemple, in care erau incadrate aceste reviste, erau studiile feministe, cele de gen si teoria critica. (De fapt, pentru studiile culturale nu era ceva nou: in 1996, Alan Sokal publicase in revista Social Text o celebra farsa.)

Exista de buna seama astfel de situatii. Si de ce nu am da exemple de farse celebre chiar de la noi in tara? Revista romaneasca Metalurgia International (la acea vreme inca era cotata bine) a publicat in 2013 un articol scris de trei autori sarbi, care era de tot hazul: articolul era o farsa - avea un titlu cu morga: "Evaluarea euristicilor transformative hermeneutice de procesare a datelor aleatoare" - dar era scris sa fie o aberatie (intre altele, cita un cunoscut personaj de-al lui Disney dintr-o revista pentru copii). Autorii voiau sa arate cum, publicand in astfel de reviste, colegi de-ai lor se calificau pentru a obtine, nemeritat si inseland, titluri si pozitii universitare. Dar in ce domeniu de studii se intampla asa ceva? In feminism sau in studii de gen? Nu! In computer science. Povestind la un moment dat despre aceasta farsa, Djuric - unul dintre cei trei autori sarbi - facea referire la un cercetator, "influent" acum ceva mai bine de zece ani (daca am judeca dupa indicatorii lui scientometrici de atunci), din domeniul stiintei computerelor. Era vorba de Ike Antkare. Nimeni nu l-a cunoscut insa pe Ike, pentru simplul motiv ca el nici nu a existat vreodata, e fictiv - desi 99 de lucrari "semnate" de el au fost publicate; toate acestea erau insa produse de un program de calculator. Si, daca petrecem ceva timp cercetand astfel de situatii, vom descoperi fara dificultate ca ele se intalnesc si in alte domenii: de pilda, in inginerie, medicina, stiinta economica.

Ce concluzie se poate trage de aici? Evident, ca cerintele de publicare impuse in diferite tari pentru intrarea si promovarea in spatiul universitar au ca efect pervers stimularea unor astfel de comportamente ale universitarilor si, de asemenea, aparitia unor "predatory journals". Asa ceva, repet, se intampla in multe tari si, de asteptat, in mai toate domeniile academice. Totusi, unele au dezvoltat in timp - de obicei inainte de raspandirea unor politici de acest fel - instrumente pentru a bloca astfel de situatii. Or, iata, repet, se intampla si in stiinta computerelor, in inginerie (cu exemplul celebru al metalurgiei), medicina si stiinta economica.

Subliniez: e bine, e de dorit sa fie aduse in spatiul public situatii ca acestea, care demasca falsul si impostura. Ce nu decurge insa de aici e ca, daca asa ceva se intampla intr-un domeniu, atunci acesta e in mod fundamental zguduit si nu are demnitate academica, fiindca au existat cazuri precum Ike Antkare. Ar fi absurd sa incercam sa sustinem asa ceva pentru stiinta computerelor ori stiinta economica. Si, accentuez - iar aci am in vedere discutiile de la noi din tara de acum cateva luni - cred ca nu e legitim sa concluzionam asa ceva nici despre domenii ca feminismul sau studiile de gen.

Ziare.com: Intrebarea anterioara legata de publicare este o intrebare de "trecere" la cel de-al doilea articol al dumneavoastra la care ne referim. Si anume: despre politizare si despre tacerea universitarilor. Cei oarecum familiarizati cu mediul universitar stiu ca tacerea universitarilor este de fapt consecinta politizarii, nu e un secret. Politizarea a pus bocancul pe grumaz. Politizarea a dus la crearea de retele, de gasti. Ascensiunea universitara e conditionata de apartennta la gasti.

Adrian Miroiu: Patrunderea politicului in universitati are o istorie lunga si forme foarte diferite de manifestare. Sa nu uitam ca deciziile politice (o anumita legislatie de pilda) sunt cele care au implicatii specifice pentru viitorul invatamantului superior. Sunt si alte forme de interventie. De exemplu, niciodata Ministerul Educatiei nu a vrut sa lase din mana unul dintre instrumentele lui cele mai puternice de interventie in invatamantul universitar: anume, stabilirea pentru fiecare universitate a numarului de locuri de scolarizare (cele "finantate de la buget"). El hotaraste, dupa criterii pe care mai degraba numai el le cunoaste.

Cand Legea 1/2001 a propus un alt mecanism, bazat pe evaluari obiective, acesta a fost rapid demolat (nu intamplator, de oameni care acum conduc Consiliul National al Rectorilor). Politizarea consta si in tendinta tot mai accentuata a universitarilor care ocupa pozitii de conducere in universitati - rectori, in primul rand - de a intra in politica. E doar retorica ideea ca astfel ei duc in Parlament interesele sistemului universitar (ca nu e asa se vede si din aceea ca, in ultimii patru ani, de exemplu, nu l-au ajutat cu nimic; caci si ei au votat bugete injositoare pentru educatie si pentru cercetare). Politizarea in universitati este data si de dorinta partidelor de a pretinde o anumita legitimitate intelectuala: asumand ca rectorii sunt personalitati ale stiintei (ceea ce nu e adesea cazul - sa ne amintim cum rectora unei universitati a tot fost realeasa, chiar daca fusese dovedita ca plagiatoare), partidele spera sa dobandeasca sustinere in anumite medii sociale. Dupa mine lucrurile nu stau deloc asa: prin astfel de cooptari, nu partidele au de castigat; mai degraba rectorii dobandesc o legitimare - si o putere - suplimentara.

Totusi, ideea de a avea rectori in Parlament are un anumit temei, unul istoric. In perioada interbelica rectorii marilor universitati romanesti erau membri de drept in Senat. Sigur, atunci era o alta situatie. Dar ideea subiacenta, de a avea un Parlament (camera lui superioara, Senatul) care sa exprime interesele unor grupuri sociale - deci un Parlament de tip corporatist - a fost chiar atractiva uneori. Astazi insa, asa ceva nu mai cred ca e acceptabil.

Astazi, universitatile sunt organizatii imense, care uneori trebuie sa se comporte ca adevarate firme pe piete foarte diverse. A fi rector e o slujba full time, nu mai ai timp sa te duci in Parlament. In plus, sa ne gandim la un domn precum dl Sorin Campeanu, care este presedinte al Comisiei de invatamant a Camerei Deputatilor. In aceasta calitate, cand se discuta (asa de des!) o modificare a legislatiei privind invatamantul superior, el va trimite o adresa catre Consiliul National al Rectorilor, care e partener social al Ministerului, spre a-i afla punctul de vedere. Iar dl Sorin Campeanu, in calitate de presedinte al CNR, ii va raspunde. E altceva aici decat o mimare grotesca a democratiei?

Stim ca pentru spatiul universitar libertatea academica este un principiu fundamental. Dar el imi pare grav afectat atunci cand, in conditiile in care conducerea universitatii este politizata, se iau decizii in interiorul acesteia. Se mai poate sustine ferm libertatea academica? Eu ma indoiesc.

Mai este insa inca ceva: politizarea sistemului de invatamant superior nu este ceva nou. In unele zone, precum CNR, e veche de peste doua decenii. Si au fost situatii jenante in care acesta a avut initiative sau atitudini care aminteau de vremuri mai de demult (sa ne amintim, de pilda, de scrisoarea prin care peste patruzeci de rectori sustineau un coleg al lor pentru a deveni ministru). Dar, repet, interventia politicului este astazi nu doar acolo, ci si in multe alte locuri.

Ziare.com: Scrieti in articolul la care ne referim, publicat in mai anul acesta, cum ca "Aceasta asurzitoare tacere e datorata, nu putin, pactului fondator al actualului guvern: in toamna anului trecut el a fost votat cu sprijinul unor parlamentari fosti membri ai Partidului Pro-Romania. Si s-a vorbit atunci ca pretul a fost simplu si clar: acestia, in frunte cu Sorin Campeanu, pastreaza controlul asupra invatamantului superior (in PNL, in Parlament si in Ministerul Educatiei, prin secretarul de stat cu atributiile corespunzatoare). Ceea ce a facut ca pana azi guvernul sa nu incerce nimic in acest domeniu, care de un deceniu geme insa de probleme si de traume." Cui convine aceasta tacere, domnule Miroiu? Cine are de castigat? Cine controleaza invatamantul superior?

Adrian Miroiu: Imi mentin acea apreciere. Actuala conducere a Ministerului Educatiei nu a incercat in niciun fel sa vina cu o viziune asupra invatamantului universitar. E drept, s-a concentrat asupra invatamantului preuniversitar - dupa parerea mea, deloc profesionist si lipsit de coerenta, ba chiar accentuand deficientele care oricum erau in cadrul lui - dar asa ceva nu poate fi o scuza pentru lipsa de actiune in invatamantul superior.

Politizarea de care vorbeam este in primul rand un instrument prin care unele grupuri de interese incearca sa impuna anumite obiective. La ARACIS amani sa adopti cat de mult poti o metodologie in pas cu vremea si faci inca apel indarjit la indicatori irelevanti; sau amani cu anii ceea ce trebuia sa faci demult - de exemplu, evaluarea scolilor doctorale - folosindu-te de schimbarea guvernelor si venirea in functie a unor ministri care si ei simt ca tine (ca sa folosesc aici o cunoscuta lozinca electorala). La Consiliului de Etica si Management Universitar (CEMU) si chiar la CNATDCU amani decizii importante sau dai decizii interesate politic. La CNFIS vii cu indicatori care sa aduca pe podium programe de studii modeste etc.
De fiecare data se pot usor identifica beneficiarii. Si tot de fiecare data vezi ca se intaresc acele structuri care impiedica orice schimbare in sensul unei calitati mai ridicate.

Nu vreau totusi sa se inteleaga ca intregul sistem e politizat. Nu, sunt politizate doar acele zone ale lui prin care sunt distribuite sau redistribuite cele mai importante resurse (financiare, pozitii academice, granturi de cercetare) si cele care permit controlul asupra unor decizii importante care afecteaza persoane "importante". In acest din urma caz chestiunile legate de plagiate au fost, intr-adevar, cele mai tintite.

Universitarul obisnuit este desigur afectat; indirect, poate, dar semnificativ. De aceea cred ca si in mainile sale e un element important al unor posibile evolutii diferite. Sigur, stiu - aici folosesc o expresie tehnica din domeniul meu de cercetare - ca actiunea colectiva a membrilor comunitatii universitare pentru a realiza obiective comune e greu de realizat, dar sper ca vor exista circumstante in favoarea ei.

Ziare.com: Intrebarea e legata de ceea ce scrieti in articolul la care ne referim despre Consiliul Rectorilor, si anume precizati ca "Azi nu e nicio indoiala ca politizarea Consiliului National al Rectorilor (CNR) este in zilele ei de glorie. Presedintele CNR este Sorin Campeanu, rectorul USAMV Bucuresti. (...) Campeanu este secondat in CNR de senatorul PSD Mihnea Costoiu, de la Politehnica bucuresteana. Nu doar ei sunt rectorii din Parlament: la fel sunt senatorul Daniel Breaz (PSD), rector al Universitatii din Alba Iulia si deputatul Marilen Pirtea (PNL), rector al Universitatii de Vest din Timisoara". Ce este acest consiliu, daca are totusi componenta politica?

Adrian Miroiu: Am spus mai devreme ca politizarea CNR nu e de dorit; dimpotriva. Amintesc ca legea educatiei nationale din 2011 a fost modificata (de dna ministra Ecaterina Andronescu) special pentru a permite accesul in Parlament a rectorilor; prevederea care impiedica explicit acest lucru a fost eliminata. Prin lege, CNR are statutul unei componente a societatii civile si e mentionat explicit ca partener social al guvernului. Adica, are un cuvant important de spus privind modificarile din sistemul de invatamant superior.

Ca lucrurile nu se schimba s-a vazut chiar la mijlocului lunii septembrie, mai precis pe 16 septembrie, intr-o sedinta a CNR (convocata foarte tarziu si, intr-un sens, in afara legii; ea ar fi trebuit sa se desfasoare in aprilie, cand a incetat mandatul presedintelui si al secretarului general al CNR), conducerea bicefala a CNR (Campeanu si Costoiu) a fost revalidata de rectorii prezenti, intr-un cadru bine "pregatit" si cu un scor ca pe vremea "democratiei" din epoca de aur. Iar alegerile au fost blagoslovite de Minister, de Guvern si de Presedintie. Am citit despre acest lucru in presa, nu pe site-ul CNR, care nu functioneaza de luni intregi.
La aceasta sedinta a fost aleasa si o lista lunga de 17 vicepresedinti ai CNR (dintr-un numar de 69 de rectori prezenti). Ma gandesc ca speranta lor cea mai mare e sa nu afle din presa ce a decis conducerea CNR.

Ziare.com: In aceste conditii, sunt cu atat mai ipocrite declaratiile publice ale reprezentatilor universitarilor Consortiului Universitaria, reuniti la Cluj, candva in 2018, atunci cand au solicitat depolitizarea completa a conducerii CNR. Te face sa te gandesti daca nu era cumva o gluma, cinic vorbind?

Adrian Miroiu: O observatie: declaratiile la care va referiti au fost facute acum doi ani, cand erau alte mandate de rector. Lucrurile par astazi radical diferite de situatia de acum doi ani, fiindca intre cei 17 vicepresedinti tocmai alesi se regasesc intr-adevar patru rectori din Consortiul Universitaria. Ca multi altii, ma intreb si eu de ce au dorit ei sa faca parte din conducerea CNR si, vrand-nevrand, sa legitimeze noua/vechea conducere, cu tot ce a facut ea in anii din urma. Nu stiu daca in cadrul sedintei CNR s-a discutat chestiunea rolului factorului politic in universitati.
Banui ca cei patru rectori vor incerca in mod onest sa faca din CNR nu un instrument al unor clici universitare, ci un reprezentant real al lumii universitare. Dar, sincer, ma indoiesc ca ei vor putea si reusi acest lucru, fiindca ei sunt o stramta minoritate. Sper doar ca in lunile imediat urmatoare ei sa izbuteasca sa tempereze entuziasmul si altor rectori care isi doresc sa devina parlamentari - si sa nu se ajunga, dimpotriva, la constituirea in urmatorul Parlament a unui grup transpartinic al rectorilor.

Ziare.com: Sunt foarte putine vocile care vorbesc despre problemele reale ale sistemului. Intr-un interviu recent, jurnalista Emilia Sercan, cadru universitar la UB, preciza ca, legat de invatamantul militar, aceasta excrescenta nesanatoasa, cele trei universitati militare - Academia SRI, Academia de Politie si Universitatea Nationala de Aparare - implicate in scandalul plagiatelor doctoratelor, au ridicat impostura la rang de standard academic. Cum s-a ajuns aici?

Adrian Miroiu: Aveti dreptate, sunt prea putini cei care - in cunostinta de cauza - vorbesc azi despre ce se intampla in invatamantul superior romanesc. Dupa cum trebuie sa spunem clar ca presa noastra nu are jurnalisti specializati in problematica acestuia. Emilia Sercan e o exceptie - si ar trebui sa invatam mult din tipul de jurnalism pe care ea il face.
Foarte pe scurt, cred ca radacina problemei pe care ati pus-o vine din structura de baza a invatamantului superior romanesc. Invatamantul superior militar nu trebuie construit asa cum stau lucrurile acum. Universitatile militare ar trebui altfel gandite, ca in tari cu care suntem acum parteneri, lasand pregatirii civile multe dintre atributiile lor. In fond, ele ar putea fi restructurate ca institutii care ofera cursuri de scurta durata, post-universitare, de training etc. As vrea sa adaug aici inca ceva: chiar daca, de pilda, Academia Tehnica Militara este o institutie respectabila (la noi nu se vorbeste si despre lucrurile bune), si ea cred ca ar trebui sa intre in acest proces.

Sigur, fenomenul plagiatului a devenit foarte vizibil in cazul celor trei universitati mentionate mai devreme. Dar el nu e deloc limitat la aceste domenii; sunt destul de multe informatii despre cazuri de acelasi tip care afecteaza si alte domenii - si care la un moment dat ar fi bine sa si apara in spatiul public.

Mai mult, nu e singura problema. Mai importanta, din punctul meu de vedere, e cea a calitatii produselor de cercetare (in particular, a tezelor de doctorat). Eu am fost in anii trecuti referent extern al CNATCU, in cazul a trei teze foarte bine mediatizate. Am sustinut, de fiecare data, verdictul de plagiat. Dar ceea ce m-a frapat a fost altceva: nu faptul ca acele persoane au furat intelectual, fara jena si fara regrete, ci felul in care comunitatea universitara din care faceau parte s-a raportat la ei. Se poate ca sustinerea puternica pe care au avut-o sa fi exprimat adesea relatii personale.

Dar nu cred ca era doar atat. M-au uimit argumente aduse de membrii diverselor comisii din domeniu care pareau sa dovedeasca o cunoastere cu totul deformata a ce inseamna cercetarea stiintifica. Nu vreau sa dau exemple, dar unele erau pentru mine atat de absurde, incat nu puteam sa inteleg cum cineva le poate sustine. De exemplu, am citit un document in care autorii unei carti plagiate sustineau ca isi dau acordul ca altcineva (autorul tezei plagiate) sa preia din cartea lor. Evident, nu intelegeau ca dreptul de autor e altceva decat calitatea de autor. Michael Jackson a avut copyright pentru cantecele celor de la Beatles, dar evident ca el nu a pretins vreodata ca isi poate insusi autoratul acelor cantece!

Aceasta inseamna ca trebuie facut ceva pentru a schimba atitudinile membrilor comunitatii universitare din acele universitati (nu vreau sa generalizez: atitudinilor celor care sustin asa ceva si, astfel, ii afecteaza si pe colegii lor). Trebuie sa se creeze legaturi mai puternice intre aceste comunitati si cele din universitatile civile, indeosebi cu departamentele de stiinte sociale (sociologie, stiinte politice si relatii internationale, administratie publica, stiintele comunicarii).

In prezent, la CNATDCU s-a creat o comisie noua, de "Stiinte politice, studii de securitate, stiinte militare, informatii si ordine publica". Eu cred ca aceasta formula e corecta: e, de fapt, o comisie de stiinte sociale, care va trebui sa stimuleze armonizarea metodelor de cercetare, criteriile de acceptabilitate in toate aceste domenii etc., pentru a le face compatibile cu cercetarea la nivel international.

Totusi, nu vreau sa spun aici mai multe pe tema respectiva, fiindca acum sunt presedintele acestei comisii din cadrul CNATDCU si ce vom face va fi rezultat al eforturilor tuturor membrilor ei.
Urmareste Ziare.com pe Facebook  si pe Instagram  Comenteaza si vezi in fluxul tau de noutati de pe Facebook cele mai noi si interesante articole de pe Ziare.com.

Sursa: Ziare.com

Articol citit de 3886 ori

Urmareste Ziare.com pe

Urmareste stirile Ziare.com pe Facebook
2 comentarii
Ordoneaza comentariile:Standard |Calitate |Numar Voturi |Recente

Commeee....Tetteeh șicco Missyiiieee...aaaahhh....

NUMMA băieți de comitet!!!
ȘI comisii.
Vin mennestrelii și băieții de comitet....BĂăăăă!!!...atata bănet am băgat!!!...ce vă tot??....aia.
Șittiiiiim.....șittim la greu că niciodată nu e de ajuns, dar facem...ia uite melleyyiiardele...YA!!
Cand colo...cine a luat potul? POTUS, de fapt, că și donnalldo e un fel de tot asta...la ora asta.
Păi cine?....plagiatorii ăștiaa...șovicii....tudoreii...ghinărari izzmeannele....salarii și beneficii cat un județ de invățători.
Noi investim, știi?
E ca la orice, CuMătruxxx e foarte giugiuc și aici, dacă nu MAI ALES aici. Privește milicul...și mai știu eu ce alți "profici".
Au vanități la fel de uriașe ca și măssa lu oprișan...bine că am "mai" scăpat un pic de ăsta.
Aproape peste tot ai avea nevoie de re-examinări, cu consecințe dintre cele mai dure. Cei ce nu confirmă să fie amendați...melleyyioanne.

 

o foarte corecta si completa caracterizare

a situatiei din universitatile romanesti. Nu putem sa cerem profesorului Miroiu sa expuna si solutiile pentru schimbare situatiei, fiindca, probabil, ar fi linshat fara mila. Indraznim sa-i punem profesorului Miroiu o intrebare: dar carui fapt se datoreaza situatia similara din cercetarea stiintifica romaneasca ? Nu cumva... acelorasi cauze ? Noi credem ca DA ! Oricatzi laseri #1 mondiali (ca putere) am avea, nu putem spune ca cercetarea romaneasca are vreun efect sezisabil in construirea unei economii romanesti "bazata pe cunoastere". De ce ? Nu tot din aceleasi cauze ? Oricate tone de publicatii cu "vizibilitate" ar inregistra "minsterul" ce gestioneaza fondurile publice pentru cercetare, fapt este ca economia nationala si cetateanul de rand nu beneficiaza, vizibil, de vreunul din "rezultatele" publicate. Nu ar trebui schimbata si aceasta situatie ? Avem bani publici de dat doar pentru vizibilitatea de folos personal - niciodata nu este altfel - a catorva personaje bine infipte in controlul cercetarii ? De avut in vedere, cred eu ! Nu sunt impotriva cercetarii fundamentale, ci doar pentru echilibrarea proportiei dintre aceasta si cercetarea real aplicata in economia romaneasca.

 

Platforma pentru solutionarea online a litigiilor